Film / TIFF

Jurnal de TIFF 2021. Nostalgie, timpi morți și filmul ca OZN

de Victor Morozov

Publicat pe 28 iulie 2021

TIFF-ul a început, ca de-obicei, cu bune și cu rele. Debutul lui Nae Caranfil încă se ține țeapăn, Toni n-am înțeles nici până acum ce-a vrut de la noi, iar Kutaisi e un oraș foarte frumos.

Acum două seri s-a proiectat, în aer liber, È pericoloso sporgersi al lui Nae Caranfil, tot acolo unde anul trecut avea loc faimoasa proiecție Malmkrog, cu un Cristi Puiu care ținea prelegeri inoportune despre „dictatura medicală”. Eveniment de data aceasta lipsit de scandal, poate și pentru că, în cea mai bună tradiție caranfiliană, debutul său e genul de film care aduce oamenii împreună – plăcerea spectatorului a fost dintotdeauna consubstanțială cu imaginile, mai izbutite sau mai trase de păr, ale acestui maestru într-ale spectacolului. În È pericoloso sporgersi, spre lauda lui Caranfil, imaginile sunt mai tot timpul izbutite ca la carte: fiecare-și aduce modesta contribuție la un tablou crepuscular de provincie prăfuită, cu drame mici care capătă amplitudini felliniene. Filmul e reprezentativ pentru un filon artistic – poate cel mai fertil – care a dictat în mare parte straniul cinema românesc al anilor ‘90: reușește să fie în același timp cu suflețel și cu libido, păstrându-și ingenuitatea de virgină, dar condimentând-o la tot pasul cu subînțelesuri și grosolănii de autobază. Cu alte cuvinte, filmul e incontestabil datat în aceeași măsură în care e incontestabil șarmant, închizând între două generice o epocă precisă, cu tot ce a avut ea mai spumos și mai putred.

Sigur, climatul său e misogin din cale-afară – nici nu poate fi altfel decât aidoma acelui personaj de soldat uleios, care știe mai bine că „toate femeile...” Parte din glumele sale sună rău acum, iar primul segment al poveștii, „Eleva”, împrumută un punct de vedere feminin doar la nivel declarativ. Există în cadrele sale o fascinație explozivă pentru tot ce e macho și un dispreț pe față pentru tot ce nu e: avem de-a face cu genul de atitudine pentru care aparatul dentar și perechea de ochelari rotunzi de pe nas sunt indiciul nec plus ultra al „fătălăului”, al „tocilarului”. Dar erotismul ambiental în care se scaldă povestea e pertinent, pentru că apare ca o defulare posibilă doar pe margini, doar prin dormitoare spartane și prin vagoane de tren abandonate, înghesuită de represiunea din discursurile oficiale. De altfel, dacă È pericoloso sporgersi se ține atât de bine și azi, e pentru că raportării sale la comunismul târziu îi lipsește înverșunarea care orbește: lumea acelor ani e descrisă printr-o panoplie de gesturi și atitudini atent documentate, ce se răsfrâng mult dincolo de vorbăria goală a ideologiei câștigătoare. În plus, Caranfil le are cu gagul – isprăvile trupei de actori itineranți, care la fiecare reprezentație o dau în bară în moduri mereu mai suculente, sunt în sine o mostră de virtuozitate scriitoricească –, dar și cu poveștile care se încheie frumos și ne agață un zâmbet dulce-amărui în colțul gurii.

„Toni & prietenii săi” (r. Ion Indolean)

Tonii & prietenii săi, al doilea lungmetraj al lui Ion Indolean, e un film despre nimic. Sigur, în jurul acestui nimic mizanscena construiește vrute și nevrute – un film-în-film, o enigmă, o glumă, o morală –, dar toate alibi-urile acestea aburitoare pică unul câte unul, pentru a ne lăsa în final cu un film gol și, în sărăcia sa conceptuală, cam de neînțeles.

Să le luăm pe rând. Filmul-în film, care conține cadrele trase de o echipă restrânsă în vederea unui documentar (regizoarea e interpretată de Ilinca Hărnuț), e pueril: gimmick-urile cu formate distincte ale imaginii (pe principiul „ghiciți care-i care”) și cu toată schelăria metacinematografică de rigoare nu mai pot fi, în 2021, decât expresia unei pene de idei. Enigma aduce cu un Citizen Kane lipsit de mijloace: subiectul presupusului documentar, un individ pe nume Toni (Alexandru Ion), e de negăsit, deși toate cunoștințele intervievate vorbesc despre el ca despre un personaj fabulos. Gluma e formalistă și atât: Indolean se-amuză să preia reflexele superficiale ale genului documentar – camera bâțâită care cadrează anapoda, personajele care vorbesc dezlânat, timpii morți –, dar această dezinvoltură parodică nu-l ferește, paradoxal, de senzația că se chinuie prea tare. În fine, morala ne spune că cineaștii sunt adesea niște ticăloși cărora le scapă esența lucrurilor printre degete. 

Cam subțire pentru cele 90 de minute ale unui film în care m-am simțit, de la un capăt la altul, ca un intrus care a nimerit prin materialul intim al unui necunoscut. Doar că acest material era aici proiectat pe ecran mare, într-o sală umplută cu plătitori de bilete, ceea ce miroase a complezență și repliere între pereții unei experiențe obsesive și strâmte, care nu-i privește decât pe participanții la ea. Și ce rost mai are un film, atât timp cât arată ca o stradă cu sens unic? Indolean are fler cu actorii – în general fețe noi și tinere, cărora le vine mănușă un text decalat și plin de goluri de aer –, dar asta nu-i salvează filmul de la irelevanță.

În lumea îmbâcsită a festivalurilor apare din când în când un film care pare să-și dorească o reinventare de la zero a regulilor jocului. What Do We See When We Look at the Sky?, regizat de georgianul Alexandre Koberidze, are meritul că nu seamănă deloc cu filmele ciopârțite în interminabile sesiuni de pitching și în co-producții păguboase cu jumătate din statele Europei, care transformă cinemaul de autor contemporan într-o mega industrie de clonare a poveștilor și a formelor. În fața acestei nivelări inexorabile, Koberidze propune dâmbul unei reflecții despre cinema ca mediu capabil să presare un grăunte de nisip în mașinăria perfect unsă prin care ne învârtim zi după zi. Din acel moment, totul e liber să o ia razna, cu condiția să știi ce faci cu camera. Koberidze știe: în filmul său toate firele subterane comunică, întâlnindu-se ici și colo, la suprafața unor intersecții neplanificate. De-ar fi să preiau doar un exemplu din acest film de 2h30, să fie acela al fotbalului. Mingea guvernează și ordonează mica lume a orașului georgian Kutaisi, de la marea pasiune a protagonistului Giorgi (Giorgi Bochorishvili) la terenul de cartier din apropierea casei sale, unde se joacă puștii, la difuzarea Cupei Mondiale pe ecranele presărate pe străzi, la, în fine, amplasarea unei mingi gigantice într-un sens giratoriu. Pe la mijlocul filmului intervine o secvență rulată la ralanti, în care o ceată de copii bat mingea cu bucurie, țopăie pe teren, alunecă și se ridică iar: cred că n-am mai întâlnit atâta grație într-o scenă sportivă de la filmele lui Nanni Moretti încoace.

Povestea e un basm: Giorgi și Lisa (Ani Karseladze) se întâlnesc și se iubesc din prima, dar un blestem cade asupra lor și le schimbă înfățișarea, condamnându-i să rătăcească prin lume fără a se putea regăsi. O paranteză: cum se explică apariția atâtor filme recente care valorifică folclorul, de la Undine al lui Christian Petzold la Poate mai trăiesc și azi al lui Tudor Jurgiu? E o chestiune care cred că are de-a face cu dezvrăjirea progresivă a societății și cu nevoia crescândă de miracol. La ce-i servește basmul popular unui cineast precum Koberidze? La a vorbi despre sentimente (fie ele și julite) deopotrivă mai pe șleau și mai larg: avântându-te în zona credințelor populare eviți să pari naiv și sentimental, dar în același timp poți flutura pe la nas verdicte sociologice de tip „ce mai înseamnă dragostea nebună în ziua de azi?” 

Totuși, iubirea e aici un simplu pretext pentru a da la iveală o ambițioasă orchestrare formală, care face din Kutaisi o cutie de rezonanță pentru doi oameni care se caută. Koberidze filmează cu îngăduință, preocupat de melancolia orășelului de provincie și instituind o metodă „tare”, care organizează etajele filmului într-un repertoriu de imagini ce servesc drept căptușeală reală pentru două personaje de hârtie. Aceste imagini nu pot funcționa pe cont propriu, fiindcă n-au un motor al lor: atent la încărcătura lor documentară, le-aș numi „cadre-gabară”, căci ele trebuie împinse de la spate de o acțiune cu punct și virgulă. Am mai văzut așa ceva, poate, la argentinianul Mariano Llinás, în Historias extraordinarias: e vorba despre o încredere deplină în puterea romanescului, a narațiunii maximaliste capabile să atragă toată realitatea în vortexul ei. Pe scurt, What Do We See When We Look at the Sky? e un OZN venit de pe o planetă cinematografică mai generoasă cu fabula și cu umanismul, așa cum nu prea mai sunt de găsit azi. Eventualele rezerve față de acest sistem formal, nu întotdeauna ferit de manierism și redundanță, n-ar trebui să împiedice pe nimeni să-l caute, din toamnă, pe un ecran mare. 

Foto main: What Do We See When We Look at the Sky?

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK