Viață&co / Depresie

Cum am ajuns cea mai puțin deprimată țară din Europa

de Simona Tache

Publicat pe 17 septembrie 2021

Conform unei statistici Eurostat, cele mai multe cazuri de depresie cronică din lume au fost raportate, în 2019, de Slovenia (15,1% din populație), Portugalia (12,2%) și Suedia (11,7%). La capătul opus al listei stau, vesele și senine, Malta (3,5%), Bulgaria (2,7%) și România (1%). Suntem, oficial, cea mai puțin deprimată țară din UE. Un pic mai mult dacă ne străduiam, reușeam un 0% sau poate chiar un procent cu minus în față. Cum spunea cineva pe Facebook, situația amintește de refuzul Uniunii Sovietice de a găzdui Jocurile Paralimpice din 1980, pe motiv că „nu există persoane cu dizabilități în URSS”.

Cum se explică faptul că, aproape 40 de ani mai târziu, în România mai că nu există depresie cronică? Depresia cronică se mai numește și distimie, are simptome mai puțin intense decât depresia majoră, dar de mult mai lungă durată (minimum doi ani). Netratată, se poate transforma în depresie majoră. 

Am adunat mai jos câteva „explicații”:

„Nu am nimic, așa am fost eu dintotdeauna.” Mulți români distimici cred că așa e felul lor. Așa sunt ei. Mai pesimiști și mai lipsiți de speranță, mai triști, mai obosiți, mai lipsiți de energie și de chef pentru muncă sau activități sociale, mai incapabili să se concentreze și să mențină atenția, mai irascibili și mai prost dispuși, mai cu o stimă de sine deficitară, mai cu probleme de alimentație și de somn. Cum nu suntem un popor cu o bună psihoeducație, nici cei din jurul distimicului nu se alarmează cât să îl convingă să ceară ajutor. 

„Alții au probleme cu adevărat serioase.” Să ai o boală gravă sau un handicap e o problemă serioasă, să îți moară copilul sau să îți ardă casa, astea sunt probleme. Nu faptul că ești trist, țipi des la copii, nu dormi, vezi viitorul în negru și nu ai chef să te duci nici să faci doi pași în parc. Suferința este autorizată de societate doar dacă se justifică printr-o dramă. Orice altceva e considerat slăbiciune. 

„Sunt un om slab, nu o să îmi fie niciodată mai bine.” Dacă suferim fără să ne fi murit cineva, e pentru că suntem slabi. În România, suferința emoțională este DISPREȚUITĂ, iar primii care simt disprețul sunt chiar cei care suferă, pentru că au interiorizat tot ce au auzit, de mici. 

Și au auzit fraze de tipul „E rușine, mamaie, să plângem! Ești fetiță mare, de-acuma, ai 3 ani și 2 luni!”. Cu variante și mai drastice pentru băieți: „Vai de mine, ce rușine, dar tu ești bărbat, mămăiță, nu mai plânge, că râde lumea de noi! Numai fetițele plâng!”.

Unii au luat și bătaie fiindcă erau necăjiți, ca „măcar să aibă motiv de smiorcăială”. Nu e creier neimpregnat de numeroase mesaje de interzicere și batjocorire a suferinței emoționale. Și atunci? Cum să te duci să ceri ajutor când ești strivit de rușine și crezi că nu e nimic de făcut pentru tine, pentru că așa ești tu, greșit și demn de dispreț? 

Diferența dintre mesajele de mai sus se vede și când e vorba de puținii români care cer totuși ajutor: în cabinetele de psihoterapie intră cam un bărbat la zece femei. 

„Psihologii sunt niște șarlatani. Și, oricum, cine pune mâna la muncă n-are timp să se deprime.” Plus că vaccinurile ne omoară, pandemia e o conspirație, iar occidentalii vor să ne fure copiii și să ni-i facă gay. Of...

„Nu merg la psiholog, că nu sunt nebun!” Cea mai mare parte a populației asociază mersul la psiholog cu eticheta de „nebun", iar mersul la psihiatru îi sperie chiar și pe mulți dintre cei care aleg să facă psihoterapie. Uneori îmi ia luni de zile să conving un pacient că ne-ar ajuta și susținerea unui medic, chiar și dacă e vorba doar de o depresie sau de o anxietate. Fricile („O să ajung dependent de pastile”, „Dacă mă vor face nefuncțional?”) se împletesc cu rușinea („Dacă sunt caz de medicamente, e ceva foarte în neregulă cu mine”, „N-am fost în stare să mă descurc singur, alții pot, numai eu nu”) și discuția intră în buclă. Argumentele raționale și dovezile științifice pierd, pentru o vreme, lupta în fața emoțiilor. De fiecare dată când împărtășesc experiența mea proprie (am luat de două ori antidepresive), primesc același răspuns: „Da, dar tu ai avut o problemă serioasă, ți-a murit soțul!”. 

„E OK să mergi la psiholog, dar eu nu am nevoie.” O mare parte a acelei mici părți a populației care e educată din punct de vedere psihologic consideră că e OK mersul la psiholog, atunci când e vorba de alții. Pentru că doar alții au nevoie. Uneori, acești alții pot fi chiar copiii lor sau alte persoane din familie. Oricine poate avea nevoie, în afară de ei înșiși. În spate, e, evident, aceeași rușine de care vorbeam mai sus, mascată de multe raționalizări. Nu disprețuim vulnerabilitatea altora, dar ne-o disprețuim pe a noastră, așa că mai bine o negăm. 

„Viața mea nu e bună din cauza celorlalți! Să se ducă ceilalți! Toți!” Aici suntem în zona tulburărilor de personalitate, mai exact în zona narcisică. Putem deveni narcisici dacă am suferit abuz emoțional în copilărie (eventual chiar de la un părinte narcisic, lipsit de empatie, care a transformat relația în ceva despre el și nevoile lui) sau am fost neglijați, dacă ni s-au impus standarde nerealiste ori dacă, dimpotrivă, am fost foarte răsfățați. 

„Dacă aș avea timp…” Mai sunt și cei care sunt convinși că mersul la psiholog chiar i-ar ajuta. Și își promit că se vor duce, cândva, în viitor, când nu vor mai avea alte priorități. 

„Psihoterapia e un lux.” Pentru mulți români așa și e, din punct de vedere financiar. Există însă posibilitatea decontării prin CNAS, iar la psihiatru putem merge ca la orice medic.

„Aș avea nevoie, adică nu mi-e prea bine, dar nu are ce să-mi facă mie psihologul.” Nu știm multe despre ce se întâmplă într-un cabinet de psihoterapie, dar credem că știm totul. Dacă nu reușim să ne imaginăm cum ne-ar putea ajuta, înseamnă că nu are ce să ne facă nouă psihologul. Lipsa de informații se combină paradoxal, în multe situații, cu convingerea că deținem toate informațiile. Deși românul are un nivel de psihoeducație scăzut, cumva e convins că s-a născut psihoterapeut. Îmi povestea cineva mai deunăzi că a auzit un tătic vorbind la telefon, despre copilul pe care îl ținea de mână: „Cum? Să îl ducem la psiholog? Păi nu e părintele cel mai bun psiholog?”. Of... Nu e! 

Rezumând, marea cauză din spatele ciudatei statistici Eurostat este, așa cum bănuiați, ignoranța. Nu știm și nu înțelegem prea multe despre cum funcționează psihicul uman, iar ceea ce nu știm și nu înțelegem ne sperie atât de tare, încât trebuie negat, ocolit, evitat sau chiar interzis și strivit sub un munte de dispreț. 

Vestea bună e că în 2014, la 34 de ani după marele refuz, Rusia a găzduit totuși Jocurile Paralimpice.  

Vestea proastă e că vindecarea nu are loc în momentul în care se termină ignoranța, ci de-abia atunci începe. Rănile nu se închid în momentul în care ai aflat informațiile și le-ai înțeles. E un proces, iar, în primele lui faze, creierul nostru primitiv, emoțional, câștigă lupta cu cel rațional (neocortexul). În timp ce deja nu mai crezi că suferința te face greșit, te simți totuși greșit, pentru că suferi.

Mie, personal, mi-a luat niște sute de ore de terapie individuală și de grup, o facultate de psihologie, un master de psihoterapie și niște formări, ca să învăț să nu mă mai autodisprețuiesc atunci când nu sunt bine emoțional. E o achiziție de dată recentă. Am scăpat de rușinea de a fi vulnerabilă (adică - dooh! - om) după ce am devenit terapeut. Măsurat în ani, au fost vreo opt. 

Cu cât vom trece mai mulți prin procesul ăsta lung și greu, cu atât mai mult vom urca în statisticile Eurostat despre depresie. Nu vom mai fi cea mai puțin deprimată țară din Europa, dar vom fi una cu oameni tot mai funcționali, mai echilibrați și mai fericiți.


Fotografie principală: arhiva Fortepan

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK