Teatru / Best of

Am văzut 55 de spectacole de teatru și dans în 2016

de Cătălina Miciu, fotografii de Adi Bulboacă

Publicat pe 28 decembrie 2016

Asta înseamnă un spectacol și-un pic pe săptămână, concretizate în aproximativ 100 de ore de teatru. Am văzut spectacole la București, Moscova, Ploiești, Timișoara, New York, Târgu Mureș, pe scene mari sau în apartamente, pe stradă sau în baruri, la muzeu, pe Broadway sau în spații culturale.

2016 a fost anul în care Radu Jude și Atilla Bartis s-au lansat ca regizori de teatru și Mircea Cantor ca scenograf, în care spațiul POINT și Teatrul Apollo111 și-au deschis ușile, în care conducerea Teatrului Sică Alexandrescu de la Brașov a fost în conflict deschis cu propriii actori și acoperișul Centrului Educațional Replika a fost plătit din donațiile susținătorilor; a fost anul în care Radu Afrim a luat un UNITER pentru cel mai bun regizor, la o pauză de zece ani, și anul în care Radu Beligan a murit. Tot anul ăsta Ministerul Culturii a anunțat începerea lucrărilor de amenajare a sălii Omnia, pentru a deveni noul spațiu al Centrului Național al Dansului (cu deschidere în 2019), și Teatrul Evreiesc de Stat s-a redeschis, sub conducerea Maiei Morgenstern.

Am văzut adaptări după filme, romane sau volume de poezie, câteva piese de Matei Vișniec, texte care-au reieșit în urma lucrului cu actorii, o femeie goală dansând din păr, 40 de balerine ruse perfecte, pe Michelle Williams țipând la Jeff Daniels, un Alexandru Papadopol excelent pe scena Odeonului, travestiți, un omagiu adus oamenilor pe care i-am pierdut la Colectiv, proiecții video pe clădiri istorice, bătrâni evrei povestind despre istoria locuirii, pe Jessica Lange plângând, Cehov și Shakespeare mereu actuali, un monolog în greacă și-un dans într-un acvariu de zăpadă, mărturiile unor femei rome, un păpușar francez, pe Toto dansând și pe Ada Milea cântând, spectatori aplaudând frenetic, strigând bravo, râzând, plângând, plecând.

Cele mai bune spectacole pe care le-am văzut în 2016 nu constituie un top per se, mai ales că nu am văzut tot ce s-a jucat prin București (regret că n-am apucat Oameni obișnuiți, La ordin, Führer! sau spectacolul lui Thomas Ostermeier, venit la FITS); nici unul dintre cele 5+1 nu e mai bun decât altul, ci doar, în felul lor de-a fi, sunt spectacole care trebuie văzute. Le-am ordonat, așadar, în ordinea apariției lor în viața mea.

Punctul orb

(text: Yannis Mavritsakis, regie: Radu Afrim, scenografie: Adrian Damian, trupa Teatrului  „Toma Caragiu“ Ploiești)

Fotografie de Adi Bulboaca.

Adrian Damian a transformat scena de la Ploiești în cel mai frumos tablou, emblemă a singurătății, care-a fost pictat vreodată. Nu era regizor mai potrivit decât Afrim să găsească un text care să rezolve ecuația asta vizuală. Afrim și-aduce în Punctul orb toată artileria de personaje vulnerabile, singure și pline de sensibilitate pe care le caută în tot ceea ce citește. Spectacolul e-o lume în miniatură a lumii noastre însingurate și pe alocuri fără de speranță.

Rendezés (Regie)

(text și regie: Attila Bartis, compania „Tompa Miklós“ - Teatrul Național din Târgu Mureș)

Fotografie de Zoltan Rab.

Attila Bartis, unul dintre scriitorii mei contemporani preferați, mărturisea după reprezentație că tot meritul pentru acest spectacol e al actorilor. Nu e trupă mai versatilă în acest moment în țară ca cea maghiară de la Mureș. Nu o zic doar eu, o spun numeroasele premii pe care le-au câștigat în 2016, cu Tihna (textul lui Bartis, regia lui Afrim), printre care Cel mai bun spectacol și Cea mai bună scenografie, acordate la Budapesta de criticii maghiari. Teatru în teatru, publicul asistă la o repetiție – actorii sunt actori și personaje în spectacol, trec dintr-o stare în alta în fracțiuni de secundă. Textul dezbate chestiuni de moralitate, fie a patului conjugal, fie a societății ca mediu în care se dezvoltă politicul.

Ești un animal, Viskovitz!

(text: Alessandro Boffa, regie: Tudor Lucanu, scenografie Irina Moscu, trupa Teatrului „Anton Pann“ Râmnicu Vâlcea)

Fotografie de Adi Bulboaca.

O să rămână în istorie drept spectacolul la care o doamnă mi-a zis să râd mai potolit. Una dintre cele mai bune și inteligente comedii pe care le-am văzut în ultimii ani, cu excelenta trupă de tineri actori de la Vâlcea (strânși acolo, că altfel ei sunt cam de peste tot din țară), despre evoluție și formele pe care aceasta le poate lua. Adaptarea pentru teatru a romanului lui Boffa, biolog la bază, îi aparține lui Tudor Lucanu, care face un spectacol total coerent, atât ca întreg, cât și ca fiecare scenă în parte.

București. Instalație umană

(spectacol coordonat de Radu-Alexandru Nica, după un concept de Florin Fieroiu, ArCuB)

Fotografie de Adi Bulboaca.

Bucureștiul nu a câștigat titlul de capitală europeană pentru 2021, dar a rămas, printre altele, cu un spectacol ca un animal hibrid, în care a cuprins tot ce are mai maiestuos și hidos acest oraș. O trupă de actori tineri, printre care le voi numi pe Ada Galeș (UNITER pentru debut) și Ilinca Manolache (UNITER pentru cea mai bună actriță pentru rol secundar + un one woman show de excepție în Calul alb), vorbesc și cântă despre orașul ăsta călcat în picioare de politicieni, lovit de multe ori de indiferența locuitorilor lui, cu care avem toți o relație de love-hate. Obligatoriu de văzut dacă stai în București.

Mălăieș în călcăieș*povesti urbanî

(text, regie, scenografie, actori – trupa Frilensăr, Green Hours)

Fotografie de Adi Bulboaca.

Parte a unei trilogii care readuce în prim-plan poveștile copilăriei, spectacolul e o adaptare a Caprei cu trei iezi și-o dovadă că nu doar Alexandru Dabija se poate juca de-a moldovenismele lui Creangă. Povestea urbană are tot ce-i trebuie – morală, umor, actori foarte talentați (jumătate din spectacol m-am chinuit să îmi dau seama dacă personajul care îl interpretează pe lup e fată sau băiat, atât de bine își face rolul masculin), dar mai ales emană o prospețime rar întâlnită pe scenele bucureștene, chiar dacă e vorba de cele independente.

+

La Institutul schimbării

(direcție și coordonare Paul Dunca, Centrul Național al Dansului București)

Fotografie de Larisa Balta.

Sunt spectacole atât de puternice prin subiectul pe care îl abordează, încât acționează ca lecție bună de învățat și de predat mai departe. Ce-a făcut Paul Dunca împreună cu echipa de la CNDB intră în categoria asta. Documentat pe șase persoane cu identități de gen diferite, La Institutul schimbării vorbește despre cât de diferiți suntem, ce face statul roman pentru oameni care nu se recunosc în genul cu care s-au născut, ce facem noi când întâlnim astfel de oameni. A fi diferit nu e ceva greșit și trebuie să repetăm asta deseori, mai ales în contextul familiei tradiționale care bate la ușă.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK