Tracy Chevalier este un reper pentru literatura momentului scrisă în limba engleză, și nu numai pentru ficțiunea istorică, pe care a abordat-o într-o manieră unică, începând cu romanul Fata cu cercel de perlă (1999), un adevărat fenomen editorial. Romanele ei, toate plasate în vremuri îndepărtate, au devenit bestsellere, traduse peste tot în lume. În România, la Editura Polirom i s-au publicat toate cărțile, unele în mai multe ediții: Albastru pur, Fata cu cercel de perlă, Îngeri căzători, Doamna şi licornul, Simetria de temut, Făpturi uluitoare, Ultima fugară, La marginea livezii, Un singur fir și Sticlăreasa. Aceste apariții au fost posibile grație traducătorilor care s-au ocupat, în ultimii douăzeci și mai bine de ani, de cărțile ei: Fraga Cusin, Ioana Filat, Vali Florescu, Ona Frantz, Veronica D. Niculescu, Horia Florian Popescu și Nadine Vlădescu. Un alt roman, Băiatul cel nou, parte din seria Hogarth’s Shakespeare, a apărut la Editura Humanitas Fiction, tradus de Vali Florescu.
În această toamnă, Tracy Chevalier a fost în România, invitată la FILIT, dar și la București, iar romanul care a ocupat prim-planul discuțiilor a fost cel mai recent apărut, Sticlăreasa, tradus de Veronica D. Niculescu. Cartea e o ficțiune de proporții care acoperă, ca fundal, mai bine de 500 de ani din istoria Veneției. Începe în 1486, în plină Renaștere, și se încheie în timpul pandemiei de Covid. Secolele se succed, dar nu la fel pentru toți, pentru că setul de personaje cu care începe romanul rămâne același, până la final, protejat într-un cocon aparte, în care timpul se scurge într-un cu tot alt ritm, à la veneziana. În centru, avem o protagonistă care încearcă să își croiască un drum propriu într-o lume și o breaslă nu doar controlată, ci dominată de bărbați: sticlăria, în atelierele din Murano. Orsola Rosso e numele ei și va fi legat de meșteșugul creației de mărgele de sticlă, care în epocă au fost făcute mai ales de femei și folosite ca monedă de schimb, inclusiv în comerțul cu sclavi. Pe un fundal istoric impecabil reconstruit, asistăm la luptele și la spectacolul dorinței și al renunțărilor acestei femei cu totul remarcabile, a cărei poveste se suprapune cu episoade populate de figuri istorice legendare: Casanova, împărăteasa Josephine Bonapare sau marchiza Luisa Cassati.
Am stat de vorbă cu Tracy Chevalier la Iași, iar firul discuției, centrat pe acest roman, a atins multe alte subiecte: de la mizele prezentului într-o ficțiune istorică, la preferința ei pentru personaje din straturile defavorizate ale societății, majoritatea femei, și realizările lor remarcabile, adesea nereținute de istorie.
Romanele dumneavoastră istorice sunt citite și iubite peste tot în lume. Ce anume vă atrage la trecut, așa încât să îl revizitați cu fiecare nou roman? Pe scurt, de ce roman istoric?
Când am început să scriu, nu m-am gândit că o să fiu o autoare de romane istorice, pentru că nu eram interesată de istorie în mod atât de evident. Dar, de-a lungul timpului, am devenit interesată mai întâi de istoria propriei familii și apoi de trecut, în general. Cred că îmi place să scriu despre trecut pentru că astfel pot să evadez din propria viață. Nu că ar fi ceva în neregulă cu viața mea, dar nu vreau să scriu despre mine. De ce aș vrea să fac asta? Îmi trăiesc viața, sunt fericită, dar atunci când scriu, îmi place să merg în altă parte. Alți scriitori merg în altă parte scriind despre orașe diferite sau abordând genuri diferite, dar eu găsesc trecutul fascinat, pentru că suntem acumularea a tot ceea ce s-a petrecut înaintea noastră, a tot ceea ce ne-a adus aici. Toți strămoții noștri sunt în urma noastră și cred că e o nebunie să ignori asta. Pe de altă parte, cred că e foarte ușor să ignori lucrul ăsta, pentru că ne trăim viețile de zi cu zi, gândindu-ne probabil la ce-o să gătim pentru cină sau ce-o să facem în weekend, dar nu ne gândit la lucrurile care ne-au adus aici. Din momentul în care faci asta, prezentul tău devine cu mult mai bogat.
În ce măsură credeți că un roman istoric ne poate vorbi despre propriul prezent? Care este viziunea dumneavoastră legat de acest aspect?
Cred că ne pot face, cu siguranță, să ne gândim la prezent. Cel mai evident exemplu, din Sticlăreasa, e ciuma. Scriu despre ce s-a întâmplat în 1575 și foarte multe lucruri pe care le-au făcut atunci, le-am făcut și noi, în perioada pandemiei de Covid: carantină, detectarea contactelor, să vedem cu cine ne-am văzut și dacă aceste persoane au avut boala sau cui am fi putut s-o dăm noi. Tot așa a fost și în Veneția, în timpul ciumei. Și când am descoperit, mi-am spus că e o legătură directă între trecut și prezent. Și că putem învăța din trecut. Astăzi vedem o mare ascensiune a autoritarismului în multe țări. Și am trecut prin așa ceva înainte. E istorie recentă, dar e încă acolo, mai ales pentru această țară. Sigur că vrei să uiți de asta, vrei să-ți trăiești viața în prezent, dar nu poți. Înveți. Te uiți la ce se întâmplă acum în State și vezi cât de mult seamănă cu ceea ce se întâmpla în anii ’30. Te poți întreba ce putem face noi și ce nu au făcut acei oameni, în anii ’30, ca să prevină asemenea grozăvii. Nu cred că facem suficient, dar e foarte folositor să ai o astfel de perspectivă. Cred că asta te face o persoană mai bogată, ca viziune, completă, dacă ai respect față de trecut și afli ceva mai mult despre el.
În Sticlăreasa, acoperiți mai mult de 500 de ani de istorie, și nu doar din istoria Veneției. Plimbați, pe durata acestei perioade, o protagonistă care nu moare, ci care trăiește cu totul diferit curgerea timpului. Nu o păstrați însă doar pe ea neatinsă de timp, ci întregul echipaj al oamenilor apropiați de ea. Cum ați ajuns la această opțiune, de a-i asigura compania celor dragi, de-a lungul secolelor?
Când mi-a venit idea cărții, nu mi-am dat seama de la început că va presupune o joacă cu timpul. Dar în foarte scurt timp mi-am dat seama că va acoperi o perioadă lungă din istoria Veneției, pentru că e un oraș atât de interesant și a fost un centru extrem de bogat al comerțului în timpul Renașterii, iar acum e o atracție turistică. Cum s-a întâmplat asta? Majoritatea nu știm cum s-a întâmplat asta. Am petrecut mult timp în Veneția înainte să scriu cartea. Chiar cu mult timp înainte. Erau foarte multe lucruri pe care nu le cunoșteam. Pe de altă parte, am vrut să păstrez aceleași personaje pentru că urăsc când citesc o carte și personajele pe care le iubesc mor, iar mie ar trebui să-mi pese de nepoții lor. „Iată încă un nepot!” Așa că m-am întrebat cum pot să îmbin aceste două lucruri fără să existe contradicții: să acopăr o perioadă atât de mare de timp și să rămân și cu personajele în viață.
Și m-am gândit așa: Veneția e un oraș magic, de-a dreptul. Și, într-un fel, e în afara timpului. Când ajungi acolo, te reinventezi. Pierzi noțiunea timpului. Chiar uiți de lumea reală. Pare un oraș bătrân. Și m-am gândit că lucrurile s-ar putea petrece diferit. Poate că această familie și vecinii ei, și prietenii lor, și iubiții lor funcționează după o cronologie diferită. Oamenii din Veneția și Murano funcționează diferit, lor chiar nu le pasă. Știu că pe terra ferma timpul curge diferit, dar nu le pasă pentru că ei se concentrează asupra sticlei și asupra propriilor familii. Așa că mi-am spus: asta o să fac. A fost o misiune complicată, totuși. Inițial a părut ușor, dar apoi mi-am dat seama că trebuia să ajut cititorul, pentru că lucram cu un concept ciudat, așa că a trebuit să-l clarific. Dar e, totodată, o poveste ancorată în realitare și în realismul acțiunii concrete de a face sticlă, de a avea o familie și tensiuni în familie, și prietenii și, în linii mari, e o poveste care include toate lucrurile de felul ăsta, despre care scriu mereu. Dar ceea ce străbate toate astea e această idee amuzantă legată de timp.
Nu vi s-a părut riscant să tratați timpul în acest mod, o materie care se scurge cu totul diferit pentru un grup de oameni și care ajung să traverseze împreună mai bine de 500 de ani? V-ați întrebat cum vor răspunde cititorii la această convenție?
A fost riscant, dar nu vreau să scriu aceeași carte din nou și din nou. Cred că scriitorii trebuie să riște. După ce a citit cartea, editoarea mea m-am întrebat: „Ce faci? Oamenii ăștia ar fi trebuit să fie morți, chestia asta nu ține”. Dar nu explicasem nimic, nu explicasem faptul că există un soi de cadru în care i se explică cititorului ce se întâmplă. Așa că la final am adăugat unele amănunte. Am modificat povestea un pic, doar atât cât să fie o idee mai puțin surprinzătoare, iar cititorul să înțeleagă ce se întâmplă. Pe scurt, i-am spus cititorului: „Relaxează-te, lasă-te dus(ă) de forul poveștii, nu-ți face griji”. Și cred că a fost bine. Și da, am fost speriată, dar asta pentru că îmi place să-mi asum riscuri. Nu vreau să scriu mereu aceeași carte. Știi, cu ani în urmă, când am scris Fata cu cercel de perlă și cartea a devenit foarte populară, foarte mulți oameni m-au întrebat: „Ai de gând să scrii despre o altă pictură? Scrie despre Mona Lisa! Ai de gând să scrii despre un Picasso?” Nu, nu vreau să devin o scriitoare care scrie mereu despre artă. Nu vreau să înțepenesc pe aceeași cale. Vreau să fac lucrurile diferit și să fac lucruri diferite. Și asta am făcut.
În romanele dumneavoastră, prim-planul nu e ocupat de figuri istorice care au trăit în realitate, deși apar și ele, cât de personaje care nu au avut un rol central, invenții ale imaginaței dumneavoastră. Puteți explica această opțiune?
Într-adevăr, foarte rar figuri istorice devin personaje centrale în cărțile pe care le scriu, chiar dacă apar în ele. Păstrez aceste apariții mai mult pentru a oferi un cadru realist, istoric, pentru a oferi verosimilitudine lumii în care e plasată povestea. Dar nu vreau să fiu constrânsă de biografiile lor, de ce li s-a întâmplat sau nu. Așa că îmi place să creez un personaj cum e Orsola Rosso ca să pot face ce îmi doresc, iar ea să poată să gândească ce vrea să gândească. Câtă vreme, cu personaje care chiar au existat, trebuie să urmăresc exact ce au făcut și ce au gândit. Așa că amestec cele două opțiuni. Dar cel mai important e felul în care se schimbă personajele, despre asta e mereu o carte: cum sunt personajele la început și cum arată la final, despre acest arc al transformărilor. Se schimbă din punct de vedere emoțional în timp. Pot face asta cu mult mai ușor cu un personaj pe care îl inventez.
Sticlăreasa a presupus o documentare foarte amănunțită. Mă întrebam dacă în timpul cercetărilor făcute pentru a o scrie ați întâlnit elemente care v-au uimit sau care v-au impresionat într-un fel aparte.
Sunt lucruri mici și lucruri mari. Un lucru mic ar fi legat de documentarea despre modul în care se prelucrează sticla. Am petrecut mult timp pe lângă sticlari, uitându-mă cum lucrează și, la un moment dat, unul dintre ei avea o bulă mare de sticlă în cuptor, a scos-o, apoi a scos o țigară din buzunar și și-a aprins-o de la ea. Doamne Dumnezeule! Deci am pus asta în carte, unul dintre personaje face asta. N-aș fi avut cum să citesc asta undeva. Trebuie să vezi așa ceva. Deci documentarea uneori presupune amănunte mici, cum e ăsta. Alteori au fost lucruri de amploare care m-au surprins. Ca de exemplu, relația dintre venețieni și vecinii lor de pe insula Murano. Între ei există ceea ce eu aș numi o tensiune sănătoasă. Cei din Murano se cred inferiori și cred că cei din Veneția sunt snobi. Iar venețienii sunt superiori și se poartă cu condescendență: „Vaaaai, cât de drăguț! Drăguții de voi”. Asta m-a făcut să râd. Se întâmplă adesea. Ambele părți își joacă rolul, unii fiind condescendenți, ceilalți resentimentari. Am redat asta în carte. Inițial nu știam despre relația asta dintre ei. Dar mi-a amintit un pic de felul în care se comportă americanii și canadienii între ei. Eu sunt americancă. Dacă cineva îi întreabă pe un canadian dacă e american, va răspunde imediat, negând: „Nu, sunt canadian!” Pe noi, amenicanii, nu ne deranjează, suntem ca sora mai mare pe lângă sora mai mică. Noi suntem condescendenți cu canadienii, iar ei nu prea ne plac. Așadar, de relația asta mi-a amitit tensiunea dintre ei și am încercat să o reconstruiesc în carte. Dar nu e ceva ce să fi înțeles cu adevărat până când nu am început documentarea pentru carte și până nu am petrecut timp acolo.
Deci chiar se simte tipul ăsta de tensiune și acum?
Da, un pic. Un istoric venețian a citit manuscrisul, l-am rugat să facă asta ca să mă asigur că detaliile istorice sunt surprinse cu acuratețe. Și el mi-a spus că nu crede că venețienii chiar cred asta despre muranezi, că am exagerat eu un pic și că ar trebui să mai îndulcesc relațiile. Așa că am scos unele detalii, dar nu am modificat foarte mult, pentru că cred că exact un venețian ar spune asta!
Legat de femei și viețile lor, chiar ăsta e motivul pentru care scriu despre ele, pentru că poveștile lor nu au fost spuse. Vreau să încerc să corectez asta.
Scrieți despre femei din straturile neprivilegiate ale societății, și nu despe figuri celebre, ale căror vieți au fost reținute de istorie și documentate ca atare. Cât de greu v-a fost să găsiți informații despre ele, despre viețile lor?
Mereu sunt lucruri scrise despre bărbați, așa că trebuie să citești printre rânduri și să te întrebi: cât din lucrurile astea, scrise despre bărbați ar fi fost la fel și pentru femei? Ce făceau femeile? Dar s-a scris destul de mult, așa că am putut să pun la un loc bucățele de informații. Sigur că a trebuit să-mi și imaginez, dar în cea mai mare parte, am putut verifica detaliile despre care am scris. Dar sigur, legat de femei și viețile lor, chiar ăsta e motivul pentru care scriu despre ele, pentru că poveștile lor nu au fost spuse. Vreau să încerc să corectez asta. Pentru anumite aspecte, mi-am folosit imaginația, dar și empatia, pentru că sunt femeie. Găsesc că femeile sunt interesante, mult mai interesante decât bărbații. Cred că foarte mult timp nu am avut putere, putere socio-economică, politică. Acum e un pic diferit, dar în trecut, dacă o femeie voia ceva, trebuia să găsească o cale ocolită de a obține ceea ce își dorea. Așa că dacă Orsola vrea să lucreze cu sticla, trebuie să o facă în secret, la o măsuță din bucătărie. Femeile nu fac mare caz de asta, își văd pur și simplu de treabă. Cred că pur și simplu așa suntem noi. Și mai cred că ne sprijinim cu adevărat una pe alta. Cu siguranță prietenele mele mă sprijină și la fel le sprijin și eu. Cred că și bărbații se sprijină unii pe alții, dar nu prea mult, totuși. Nu-mi dau seama cât de mult.
Probabil într-un mod care rămâne competitiv. E un alt aspect foarte important în romanul dumneavoastră, care nu exhibă numai frumusețea unui loc, ci și lucrurile condamnabile, de exemplu sclavia. Până și ceva atât de mic, ca o mărgea de sticlă, e legată de sclavie, în același circuit al schimburilor de bunuri și vieți omenești.
Da. Cred că uităm lucrurile astea și tot pe noi ne costă ignoranța. Acum câțiva ani, un cititor mi-a spus: „Ar trebui să scrii despre mărgelele de sticlă pentru că s-au folosit ca monedă de schimb, în comerț, peste tot în lume, inclusiv în comerțul cu sclavi. Ar trebui să scrii despre asta!”. Peste ani, m-am întors la acest subiect și mi-am dat seama că sunt foarte multe povești acolo. Nu o explorez în detaliu pe cea a sclaviei, dar cu siguranță e acolo. Și apare în carte figura lui Domenego. Prima dată, am văzut reprezentarea unui gondolier de culoare într-o pictură de Carpaccio, pictorul venețian de secolul al XV-lea. Are această pictură superbă, Miracolo della Croce a Rialto, în care apar mulți gondolieri. În centru, e un gondolier african. M-am întrebat ce e cu acest personaj în acea pictură și, după ce am cercetat puțin, am aflat că erau sclavi africani. M-am gândit să-l fac personaj în romanul meu. Așa a apărut Domenego. La început, trebuia să aibă un rol mic, dar pe parcurs importanța lui a crescut, el și Orsola devin prieteni, se sprijină unul pe altul. El e, totodată, legătura ei cu Antonio (iubitul Orsolei, n.r.). În același timp, și el, și ea, caută o formă de libertate, fiecare în felul său. Mi s-a părut interesant să îi pun în contrast.
Apropo de Antonio, Sticlăreasa e de fapt (și) o poveste de dragoste...
Da, este. Este o poveste de dragoste realistă, de fapt. Nu vreau să dau foarte multe detalii, mai ales cu gândul la cei care încă nu au citit cartea, dar a fost dificil. El alege cariera, în detrimentul ei. Sunt lucruri care se întâmplă și acum.
Ce e puternic la această poveste de iubire e amprenta pe care o lasă în cei doi. Într-un anume fel, rezistă și supraviețuiește timpului, distanței, schimbărilor. Credeți că e ceva ce doar în ficțiune se poate întâmpla sau are și realitatea o șansă?
Se întâmplă dacă ambii depun efort ca așa ceva să se întâmple. Nu cred că e neapărat un lucru sănătos să ții cu orice preț de o relație. Cred că uneori trebuie să renunți. Cred că motivul pentru care Orsola ține atât de mult de această poveste e pentru că Antonio e singurul bărbat care acceptă ceea ce face ea, care acceptă munca ei. Și e interesat de munca ei, de felul în care face mărgele. Vede valoarea în ceea ceea ce face ea, înțelege de ce e important lucrul ăsta pentru ea. De asta ea se agață de povestea asta chiar și după ce el pleacă, pentru că nimeni altcineva nu-i oferă tipul ăsta de înțelegere, nici măcar Stefano (soțul Orsolei, n.r.). El e oarecum indiferent. Cred că legătura lor îi dă energia să continue să facă ceea ce își dorește să facă.
Iar această legătură dintre ei este protejată de o serie de delfini de sticlă pe care Antonio îi face pentru ea. De ce ați ales anume acest obiect?
Sunt mulți delfini în Veneția, desenați pe gondole sau decorând statui. Dar m-am gândit la asta mai ales pentru că în timpul pandemiei, în timpul primului lockdown, toată lumea trimitea articole despre apariția delfinilor în canal Grande. Am reținut asta, dar apoi prietenii mei din Veneția mi-au spus că de fapt imaginile nu erau din Veneția, ci din Sardinia. Era fake news, dar oameni își doreau să creadă în povestea asta. Mi-am spus atunci că e o poveste grozavă, și că într-un fel sau altul, o voi scrie. Așa că știam că în final o să fie și povestea asta în roman. Când Antonio pleacă și urmează să-i dea Orsolei ceva, m-am gândit să-i dea un delfin de sticlă, ca să pot să folosesc simbolul ăsta de-a lungul întregii povești, să lege povestea lor inclusiv cu momentul în care delfinii adevărați apar în peisaj. Inițial, nu s-au întors delfinii în Canal Grande, dar un an mai târziu, au venit. E un fapt confirmat. Asta e povestea delfinilor.
În afara delfinilor, reali sau imaginari, în romanul dumneavoastră apar trei personaje faimoase care au existat cu adevărat: împărăteasa Josephine, Casanova și contesa Luisa Casatti. De ce ați ales anume aceste figuri istorice?
În timp ce mă documentam în legătură cu istoria Veneției, am vrut să aleg momente care au fost importante pentru acest oraș. Unul dintre ele a fost epoca lui Casanova, când orașul nu mai era un centru al comerțului, ci devenise un soi de carnaval pentru jocurile de noroc și prostituție, un loc în care oamenii veneau pentru a se simți liberi. Casanova reprezintă prototipul libertinului. Și cum are așa o poveste nemaipomenită, nu am putut rezista să nu-l includ. Apoi Josephine: când Napoleon a invadat orașul, în 1797, nu a venit acolo în persoană, ci a trimis-o pe împărăteasa Josephine, soția lui. M-am gândit că e o idee foarte bună s-o aduc și pe ea în roman. Chiar dacă nu e un personaj de sine stător care își face apariția în carte, prezența ei îi afectează pe toți. Mi s-a părut un aspect important. Apoi, am citit că oamenii îi ofereau o mulțime de daruri, inclusiv bijuterii. Și mi-am zis: „Excelent! Putem să-i facem un colier!” Se potrivește perfect. La fel cu Casanova: să facem și pentru el un colier! Luisa Cassati reprezenta anii ’20 și spiritul boem. Am vrut să fie și unul dintre războaie prezent în carte, dar să nu ocupe o parte semnificativă. Când mă documentam despre viața ei, am citit că organiza aceste petreceri extravagante și la una dintre ele le-a oferit invitaților felinare din sticlă de Murano, sute. Și mi-am spus: „Cineva a făcut probabil o grămadă de bani din povestea asta”. Orsola ar putea să facă și ea niște bani în același mod, și Marco (fratele ei, n.r.) la fel. Așa că aceste figuri istorice au generat niște povești care marchează punte precise din istorie. A fost amuzant, chiar m-am distrat cu ele.
Mereu încerc să fac ce fac personajele mele.
V-a plăcut să scrieți la Sticlăreasa?
Mi-a plăcut, mai puțin faptul că am făcut asta în timpul pandemiei, ceea ce n-a fost ușor. Făcusem documentarea până la un anumit punct, dar a început pandemia și nu m-am putut duce la Veneția timp de un an jumate. Deci a fost greu, a fost o situație dificilă. Iar în timpul pendemiei am simțit că am încetinit, că creierul mi-a încetinit. Cred că același lucru au trăit foarte mulți oameni. Am fost mai puțin productivă pentru că am fost mai puțin ocupată, dacă are vreun sens ce spun. Eu sunt mult mai productivă dacă am prea mult de făcut. În timp ce, dacă am foarte mult timp la dispoziție, cum s-a întâmplat în pandemie cu mulți dintre noi, e exact invers. În perioada aia, parcă toți ne-am transformat în ființe de gelatină. Știu autori care au putut scrie, dar majoritatea am scris mai puțin. Am fost prea distrasă de știri, am fost îngrijorată și atunci mi-am dat seama că creativitatea mea înflorește în varietate: o varietate de lucruri, de oameni, de mâncare, de călătorii, de spectacole de teatru, de concerte. Toate lucrurile pe care nu le puteam face. Așa că scrisul a durat un pic mai mult. M-am distrat scriind, dar a durat mai mult. Și a luat ceva timp să lucrez și la cadrul în care explic cititorilor convenția după care funcționează cronologia în roman, după discuția cu editorul meu.
Ați trecut deja la o altă poveste, la o altă perioadă de timp?
Da, scriu un roman plasat în secolul al XIX-lea în nordul Angliei și este despre o crimă a cărei victimă a fost un bătrân, o crimă care a rămas nerezolvată. Nu se știe cine l-a omorât. E, într-un fel, un thriller, un roman construit în jurul unei crime. Încerc să-mi dau seama cine a fost ucigașul. Încă nu-mi dau seama dacă am rezolvat sau nu chestiunea asta, dar cartea e mai mult despre efectul unei crime violente asupra comunității. Și după asta vreau să scriu un roman care este despre Il Camino către Santiago de Compostela, drumul acestui pelerinaj. Va fi un roman pluristratificat, cu străini care se întâlnesc pe acest drum.
Pentru Sticlăreasa și pentru a intra în pielea protagonistei dumneavoastră, Orsola Rosso, ați învățat să faceți mărgele de sticlă în stil venețian. Ce alte meșteșuguri ați mai deprins în timp ce v-ați scris romanele și ce aveți de gând să învățați, în continuare, pentru personajele dumneavoastră?
Pentru cea pe care o scriu acum, personajul principal brodează, așa că mă ocup cu broderia, în trecut am făcut quilting, am pictat când am scris Fata cu cercel de perlă. Unul dintre romanele mele, Făpturi uluitoare, este despre o colecționară de fosile, așa că făcut plimbări pe plajă, în căutare de fosile, iar pentru cel cu pelerinajul, pe care urmează să-l scriu, vreau să parcurg eu însămi Il Camino. Mereu încerc să fac ce fac personajele mele.
Acest dialog a fost posibil cu sprijinul FILIT și al Editurii Polirom, cărora li se cuvin mulțumiri.
Fotografii de The Phope.
