Vânez orice carte care analizează drumul formării unei scriitoare, iar dacă e feminism organic absorbit de ficțiune, cu atât mai bine. Când a apărut romanul Aniversarea (Editura TREI, trad. Anca Dumitrescu) de Stephanie Bishop, exact asta promitea, așa că l-am citit rapid. Ce a oferit în plus a fost o experiență de lectură dinamitată constant de imprevizibilul pe care Stephanie Bishop l-a dirijat abil, până la final. Aniversarea e o carte cu multe piste și pliuri. Pe de o parte, e povestea unui cuplu de creatori: scriitoarea JB Blackwood și mult mai faimosul ei soț, fostul ei profesor, Patrick, regizor și personalitate cult din lumea filmului. Titlul cărții se referă la aniversarea căsătoriei lor, ocazie cu care cei doi pornesc într-o croazieră care va da totul peste cap. Pe de altă parte, e o carte care analizează condiția scriitoarei și dublele standarde pe care trebuie să le gestioneze, mai ales când povestea eforturilor ei e pusă în contrast cu povestea eforturilor unui artist bărbat. Raportul dintre realitate și ficțiune e și el o temă a romanului, ca și memoria, cu pistele ei înșelătoare. Ca și tot ceea ce nu se vede și nu se spune despre o relație care pare ideală, și mai ales, construită pe echitate.
Stephanie Bishop este romancieră și critic literar din Australia, destinatară a numeroase premii, dintre care se disting The Readings Prize for New Australian Writing și Literary Fiction Book of the Year Award. Înainte de Aniversarea, a publicat alte trei romane: Man Out Of Time, The Other Side of the World și The Singing. Eseurile ei au apărut în London Review of Books, TLS și Sydney Review of Books. Are un doctorat de la Cambridge University și predă scriere creativă la University of East Anglia.
Mulțumită Editurii TREI, am putut avea un dialog consistent cu autoarea, în încercarea de a dezamorsa câteva dintre subiectele cele mai provocatoare din carte, dar și pentru a descoperi câte ceva despre valorile importante pentru ea. Am discutat despre riscurile de a chestiona vocal autoritatea, despre relația dintre feminism și literatură, dar și despre felul în care poate ea să ajute studentele și studenții care vor să scrie ficțiune.
Aniversarea e un roman complex, despre iubire, pierdere și despre procesul de a deveni scriitoare, dar, în același timp, este și un comentariu despre însăși natura scrisului, mai precis despre natura scrisului atunci când e practicat de o femeie. A fost limpede pentru tine, de la bun început, faptul că o să analizezi ce înseamnă să fii scriitoare, mai ales în contrast cu statutul unui creator bărbat?
Da, absolut. De la început am știut că vreau să creez o protagonistă puternică și autoritară care să poate chestiona mediul cultural în care e imersată. De multă vreme mă preocupa felul în care scrisul unei femei e poziționat și receptat în mediul cultural extins. Adesea, acest lucru a părut cun punct orb al criticii – tratament diferit, recursul la un limbaj critic diferit. Toate aceste lucruri sunt prea des luate ca de la sine înțelese. Chiar și faptul că există o sintagmă de tipul literatură scrisă de femei pare problematic, câtă vreme nu avem un termen corelat pentru ceea ce publică bărbații scriitori. Am vrut foarte mult să creez acest personaj care să fi avut aceste experiențe și care să fie constrânsă să le pună sub semnul întrebării. A fost important pentru mine să creez un personaj care voia să revendice aceeași autoritate și aceeași seriozitate morală și estetică pentru munca ei, ca bărbații creatori.
În a doua parte a romanului, noi, cititorii, aflăm de existența unei note de final, adăugate de protagonista romanului tău, scriitoarea J.B Blackwood, la romanul ei încununat de laude. Acolo vorbește despre „structurile de putere cu care arta unei femei trebuie să se lupte înainte să i se permită să înflorească”. Acea notă precipită conflictul dintre ea și soțul ei. Crezi că a spune adevărul despre putere, mai ales ca femeie, e în continuare considerat o transgresiune?
Ce întrebare interesantă! În anumite contexte, da, cred că a rosti adevărul în fața puterii e privit ca o transgresiune. Uneori, însă, această atitudine poate să atragă ostilitate și prin simplul fapt că a spune adevărul despre putere poate să fie pur și simplu respins, sau dacă ne gândim la situațiile în care costul și seriozitatea pe care le presupune lupta cu structurile puterii sunt minimalizate, bagatelizat de gatekeepers. Am fost în paneluri cu autori bărbați care spuneau „Serios acum, chiar e atât de rău?” „Hmmm, da?”
În ce moduri încorporezi feminismul în literatura ta, în munca ta, în general?
Sunt influențată profund de literatura feministă și de cunoașterea feministă și sunt foarte recunoscătoare acelor autoare și gânditoare care m-au inspirat, în procesul meu de scriere, dar nu știu dacă m-am gândit vreodată la moduri în care să încorporez în mod deliberat feminismul. Asta pentru că nu e ceva separat de scrisul meu – e pur și simplu parte din felul în care gândesc și trăiesc în toate aspectele vieții mele. În Aniversarea am vrut să exprim foarte frontal anumite preocupări feministe și să tratez aceste chestiuni pe larg și cu seriozitate, dar, de fapt, nu cred că aș putea scrie o carte care să nu includă preocuparea pentru gen și feminism, ca surse de pornire.
Ce ți s-a părut cel mai riscant în scrierea acestui roman, care include, în același timp, elemente de thriller, strategii tipice ficțiunii, un comentariu despre însăși natura scrisului și o interogație feministă despre standardele duble cu care o scriitoare trebuie să se confrunte, odată ajunsă pe scena publică?
La nivel de construcție, a fost dificil să găsesc un echilibru între ritmul acțiunii și nevoia de a acorda timp pentru motivațiile interioare – dimensiunea mai literară – să se dezvolte. Da, cu siguranță că scriitoarele se confruntă cu problema standardelor duble, iar Aniversarea se joacă cu această situație – și asta pentru că pune în scenă genul de roman sentimental centrat pe acțiune, atât de des ridiculizat de criticii scorțoși, serioși, în timp ce, simultan, etalează preocupări literare și intelectuale și încetinește ritmul pentru a explora aceste chestiuni în termenii protagonistei JB. Cât despre receptare – cine știe, să publici un roman e mereu un risc, sau cel puțin așa se simte, dar această natură duală a romanului pare să-i fi precipitat pe unii dintre cititori – vor să-l definească drept asta sau asta, vor binaritatea, și e exact ceea ce mi-am dorit ca acest roman să respingă sau să evite.
În roman, e o scenă în care descrii cum JB a fost intervievată și citată în mod voit greșit de o jurnalistă care părea prietenoasă și empatică, la început, pentru ca mai apoi să-i răstălmăcească total spusele și să o expună într-un mod denigrator într-un articol lung, publicat într-o revistă literară foarte importantă. Ți s-a întâmplat să-ți vezi vorbele sau cărțile interpretate greșit – fie că a fost vorba de jurnaliști, critici literari sau de cititori?
Nu mai citesc recenziile cărților mele și, din fericire, nu am fost niciodată în situația lui JB – care e una extremă, cu efecte devastatoare. Mă interesează să analizez fel în care opera unei femei are mereu parte de o exegeză care o face să pară o chestiune dulce feminină și digerabilă, sau mai puțin intelectuală decât e, de fapt, și sunt mereu surprinsă de cât de greu le e femeilor să-și poziționeze altfel operele, să evite situațiile astea care le blochează într-o pătrățică, drept consecință a unei gândiri binare care nu ajută deloc. Cred că fiecare femeie care scrie și publică a simțit o usturime de tipul ăsta, la un moment dat.
Aniversarea e, între altele, și un roman despre limita permeabilă dintre realitate și ficțiune. Multe aspecte ale vieții personale ale lui JB alunecă în romanele ei și invers: percepe oamenii și evenimentele din viața ei ca și cum ar face parte dintr-o ficțiune complicată, pe care se chinuie s-o integreze. Cum vezi această relație în ceea ce privește propriul scris și raportarea la realitate?
E o întrebare tare interesantă, dar și una la care e greu de răspuns, pentru că e o situație alunecoasă. Pentru mine, tot scrisul se petrece în contextul experienței trăite – scrisul se alimentează de aici, se informează de aici, reimaginează, extinde și împrospătează experiența trăită. Cred că limita dintre viață și ficțiune e poroasă, dar și complexă. Nu aș putea spune niciodată că opera mea este biografică, dar nici nu aș putea spune că e separată de viață, așa cum o cunosc eu. Există mereu un punct în care lumile intră în contact și care îți oferă acces la un univers ficțional. Un punct de unde să sari. Ce se întâmplă după ce intri în acel univers nu poate fi anticipat și nu a fost trăit până atunci, chiar dacă poartă ecouri ale vieții trăite sau o extinde pe aceasta. Când acel univers ficțional se deschide, odată ce ajung să operez din interiorul lui, atunci da, la fel cum i se întâmplă lui JB, toată viața ajunge să fie colorată de el, și resimt un soi de compulsie să găsesc un corelativ ficțional – să integrez viața reală în universul ficțional de rang secund și să le împletesc împreună. Dar aici e tărâmul ficțional care are această putere transformatoare, de extracție, iar nu viața reală care insistă să fie reprezentată.
Consideri că ficțiunea e un indicator bun al propriilor valori și credințe sau, dimpotrivă, un mediu permisiv, în care cei și cele care scriu se pot ascunde, un mediu în care se poate disimula? Te întreb asta pentru că subiectul e abordat în Aniversarea, în legătură cu așteptările de la o scriitoare. Naratoarea ta spune că, o femei care scrie e mereu ca o pasăre pe sârmă: lumea se așteaptă de la noi să livrăm o confesiune, doar pentru ca, la final, să o întoarcă împotriva noastră. Pe de altă parte, dacă scriem ceva imaginativ, mai elaborat, suntem suspectate că avem ceva de ascuns, că nu suntem oneste. Nici adevărul și nici invenția nu par să fie alegerea corectă.
Da, e un dublu standard la mijloc și mi se pare greu de gestionat, mai ales într-un climat care favorizează narațiuni ale confesiunii directe. În acest context, rolul imaginației e adesea devalorizat, iar expunerea biografică, încurajată automat. Și cu toate astea, în același timp și narațiunea confesivă e adesea supusă unei judecăți duble. O scriitoare se poate trezi în situația în care nici imaginația și nici confesiunea nu sunt suficiente. Adesea, cumva trebuie să facă și una, și alta, să dubleze munca pentru a fi luată în serios. În Aniversarea m-a interesat să văd cum sună acea voce a autorității – cine ajunge să aibă autoritate, cine trebuie să demonstreze că merită, cum faci asta?
Către finalul romanului, ataci un subiect sensibil: puterea pe care o are o femeie, inclusiv puterea fizică. Pare că e ceva care îi e necunoscut, poate și pentru că femeilor li s-a tot spus să ascundă această putere sau să o topească în ceva finuț, pus în serviciul celorlalți. Această putere necunoscută se dovedește că are și o latură întunecată. Cum poate procesul scrisului să ne descopere această putere pe care o avem și pe care nu știm că o avem? Cum poate fi cunoscută, acceptată și stăpânită?
Nu știu dacă pot să răspund complet. Cred că scrisul te poate duce în locuri despre care nu știai că există, că îți dă acces la puteri pe care nu le-ai accesat niciodată. Pentru JB, în scena în care își dă seama de asta, puterea e provocată. Scrisul poate să opereze, uneori, în acest fel: când ești profund imersată, poți să recunoști anumite trasee ale puterii pe care nu le-ai simțit sau nu le-ai văzut înainte, sau pe care le-ai dat la o parte. Uneori, cea mai frumoasă senzație pe care și-o poate da scrisul e asta - să urmărești curenți de energie pe care atunci îi activezi și să vezi unde te duc.
Cei doi protagoniști ai romanului tău, scriitoarea JB și soțul ei, Patrick, acest regizor faimos, figură cult din lumea filmului, mereu își influențează unul altuia procesul de creație. Crezi că un act de creație – cum e și scrisul – e ceva ce se bazează pe legăturile pe care le avem cu ceilalți oameni, în timpul procesului? Cât de importante crezi că sunt aceste conexiuni atunci când vine vorba de scris?
Pentru mine, scrisul are mereu legătură cu crearea de conexiuni. Aici își găsește energia. Uneori conexiunile sunt cu alți oameni, alteori, sunt cu o idee, un loc, o operă de artă. Pentru mine scrisul crește mereu dintr-un sentiment al relației, umane sau de altă natură.
Predai scriere creatoare la University of East Anglia. Ce nevoi profunde sesizezi la persoanele care vin la cursul tău? Ce au nevoie să înțeleagă despre scris și cum încerci să îi ajuți?
Toți vin cu o foame profundă, dar chiar și aici lucrurile variază – ce fel de foame și pentru ce. Nu cred că e un lucru anume de care toți au nevoie sau pe care îl caută cu toții. Fiecare autoare sau autor care se formează are propria luptă de dus, diferită de a celorlalți. Un lucru pe care încerc să-l fac în timpul workshopurilor e să ajut oferindu-le un pic de claritate – așa încât să ajungă să-și dea seama ce anume au nevoie să înțeleagă, pentru sine și pentru propriul scris. Îi ajut să-și găsească propriile întrebări.
În ce fel de literatură găsești energie și idei pentru propriul scris? Ce te entuziasmează și îți stârnește pofta să scrii o carte nouă?
Citesc foarte mult, am lecturi din domenii diferite și nici măcar nu pot anticipa ce-mi va provoca dorința să scriu o carte nouă. Uneori e senzația apăsătoare că nu găsesc cartea potrivită, exact acea carte pe care am nevoie să o citesc și atunci știu că asta e cartea pe care ar trebui să încerc să o scriu.
Fotografie principală de Craig Peihop
