Lumea noastră / Sănătate mintală

„Nu aveam nevoie să fiu puternică. Aveam nevoie să fiu iubită și protejată”

de Venera Dimulescu, ilustrații de Andreea Moise

Publicat pe 8 decembrie 2021

Când am început să citesc mărturia *Dianei, mi-am zis că femeia asta trebuie să aibă o viață lungă precum traumele pe care le povestește. Că înainte să apară acest text, a trecut mult timp care a lăsat loc unui fel de vindecare sau acceptare. Apoi am aflat că eu și Diana suntem aproape de-o vârstă: 31 de ani. Pentru ea, anii ăștia găzduiesc perioade întregi de abuz, neglijență, precaritate, apoi revoltă, curaj, transformare.

Diana s-a făcut psiholog clinician ca să-i ajute pe cei care duc lupte asemănătoare și au nevoie de cineva care să-i țină de mână pe parcurs. Prima oară, povestea ei a ieșit în lume în cadrul proiectului Muzeul Abandonului, o arhivă care adună mărturiile tuturor celor care au cunoscut, la un moment dat, o formă sau alta de abandon: abandonul-neglijență, abandonul-invizibilitate, abandonul-abuz din partea tuturor. Proiectul work in progress a fost inițiat de o echipă de jurnaliști, designeri și curatori care au început să colecteze mărturiile oamenilor în luna octombrie a acestui an. În pregătire e și un muzeu digital, făcut după chipul și asemănarea unuia dintre cele mai îngrozitoare orfelinate din perioada comunistă: cel din Sighetu Marmației, numit și „orfelinatul groazei” sau „casa irecuperabililor”.

Diana a prins și ea serviciile statului comunist care i-a abandonat pe copiii vulnerabili a doua oară, după părinți/aparținători. Apoi a nimerit în brațele statului democratic, după '89, care i-a promis mai multe decât i-a putut oferi. Dar Diana nu s-a abandonat pe ea însăși, așa cum fac atâția copii care învață de la adulții din jurul lor că „nu are rost să ceară”, căci nu primesc afecțiune, mâncare, grijă. Din textul ei de mai jos, aflați istoria ei de viață, marcată de relația cu sistemul de care de curând s-a despărțit.

 

Copilul

Bună, sunt Diana. Scriu acest text din perspectiva unui psiholog care i-a luat interviu și i-a dat voce copilului interior. Am mâncat pe pâine 30 de ani de  traume, în afară de război și lagăr de concentrare nazistă (amuzant e că experiența de lagăr nazist am experimentat-o fiind un copil al sistemului). Cunosc conținutul DSM-ului (manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale) din scoarță-n scoarță, nu pentru că l-am citit, ci pentru că l-am trăit. Am împlinit 30 de ani de experiențe traumatice zilnice”, așa mă prezint, mai în glumă, mai în serios, când mai particip la terapii de grup sau individuale, la cursuri despre traumă sau când povestesc cuiva apropiat povestea mea de viață. Câteodată, pot povesti râzând și cu umor întâmplările din viața mea. Mă aștept ca ceilalți să râdă alături de mine. Când observ pe fața lor o expresie de îngrijorare, tristețe, compătimire, că nu sunt ok experiențele prin care am trecut, realizez că viața mea a fost o serie continuă de „întâmplări amuzante”, traduse prin încercări mai mult sau mai puțin reușite să mă apăr de abuzuri și traume așa cum am putut.

Cel mai mult urăsc să mi se spună că trauma m-a făcut puternică. Că trebuie să fiu recunoscătoare abuzatorilor mei. Că fără acele experiențe nu aș putea să fiu cea care sunt azi. Greșit. Trauma nu m-a făcut decât să simt disperare, senzația că sunt inutilă și inexistentă, durere fizică cumplită și constantă, psihică, emoțională. Nu aveam nevoie să fiu puternică. Aveam nevoie să fiu iubită, protejată, și să am parte de o dezvoltare normală. Nu trauma m-a făcut mai puternică, ci dorința de a supraviețui într-un mediu anormal și dorința de a fi diferită de abuzatorii mei.

Dacă e să asociez efectele traumelor asupra mea, mă gândesc la termenul kintsugi. Kintsugi este arta japoneză de a repara un vas spart cu aur. Îi subliniază imperfecțiunile în loc să le ascundă și vasul devine mai valoros. Metaforic, kintsugi îți acceptă imperfecțiunile și atunci când te consideri spart în bucăți. Pe mine mă apucă râsul de fiecare dată când mă gândesc la asta. Îmi imaginez că dacă aș fi un vas spart, aș fi aproape total refăcută din aur. Am prea multe piese lipsă și personalitatea s-a spart în prea multe bucățele pentru a le mai putea recupera.

Am 31 de ani.

La momentul actual, tot ce a lăsat trauma în mine este o serie de [auto]diagnostice: complex de stres posttraumatic, tulburări disociative, amnezie disociativă, anxietate, fobii, atacuri de panică, tulburări și boli somatice (enurezis [n.r. incontinență urinară - diurn și nocturn], colon iritabil, alergie, tahicardie, greață, vomă, amețeli, astm bronșic, angină pectorală [n.r. durere toracică cauzată de scăderea fluxului sanguin către inimă], dureri abdominale, fibromialgie, sindrom de oboseală cronică, migrene, ovare polichistice), elemente de borderline sau chiar tulburare de tip borderline (?!), tulburări alimentare, tulburări de somn, flashback-uri senzoriale, stări de hipervigilență, posibil și altele cărora nu le-am găsit denumirea. În trecut, s-au adăugat și depresie, tentative suicidare, automutilare, mutism selectiv, bruxism, depersonalizare, paranoia, episoade psihotice, scindarea și dedublarea personalității, sado-masochism, consum de alcool și ocazional droguri, personalitate de tip dependent, crize de catatonie [n.r. o stare de fixare a corpului în anumite poziții, conduită stereotipă și stupoare mintală]). Frânturi de amintiri, de senzații, flashback-uri plutesc așa, fără context, în mintea mea. Cu greu îmi pot ancora amintirile. Sunt undeva acolo, dar cu aproximație.

Am învățat să-mi creez amintiri prin asociație. Am memorie senzorială, auditivă și afectivă. În mintea mea e beznă complet. Dar cumva trebuie să disimulez lipsa amintirilor. Că uit oamenii, numele, evenimentele recente sau ce mi s-a zis cu cinci minute în urmă. Mereu îmi pun la îndoială amintirile și faptul că am făcut atât timp echilibristică fără plasă de protecție pe panta nebuniei, abuzurilor, traumelor. Încerc să mă conving că evenimentele prin care am trecut nu sunt chiar așa de rele, că sunt ceva normal și că nu au făcut ravagii prea mari prin mintea și sufletul meu. 

Mi-am privit întotdeauna viața ca un observator. Dezavantajul este că, privind și analizând atâta timp, nu ai când să fii actor și scenarist al propriei tale vieți. Am făcut propuneri indecente morții și inexistenței atâta vreme. Am vorbit și cu alți veterani în ale traumelor. Toți mi-au oferit onorific titlul de „cea mai” shitty life experience.

Mi-e greu să fac o trecere cronologică în traume și abuzuri. Ceea ce știu este că sunt „oaia neagră” menită să rupă lanțul de abuzuri moștenite transgenerațional din mai mulți arbori genealogici, atât din familia de origine cât și din cea adoptivă. Mereu am simțit că sunt puternică și că pot îndura, pe când membrii familiei/ceilalți nu, nu pot.

La un moment dat am făcut un legământ cu mine însămi, prin automutilare, în care am jurat că nu voi face copii, ca să nu mai transmit mai departe suferința și genele mele proaste. Tot așa, printr-un legământ, am folosit tot automutilare, mi-am promis că nu voi mai fi abuzată, că voi fi puternică și capabilă să fiu fericită, să iubesc și să-mi creez propriul destin. Că îmi voi permite să greșesc și să experimentez. Atunci când uit de jurământul ăsta mă uit la mica cicatrice de pe mâna stângă.

„fibromul are ochi”

Din familia naturală știu că bunica maternă suferea de schizofrenie și că, la rândul ei, a părăsit-o pe mama mea. Îmi amintesc că am cunoscut-o când eram mică. Îmi era frică de ea pentru că era dură, avea privirea tulbure și o răceală emoțională. Mama era muncitoare pe șantier și a avut mai multe relații extraconjugale din care s-au născut trei băieți. Toți au mers spre adopție. Unul a fost adoptat de o învățătoare, altul de un cioban (mi-l amintesc că mai venea în vizită: avea vreo 18-20 de ani, înalt, brunet, cu port popular și un zâmbet frumos și cald) și ultimul tot prin plasament. Din anchete sociale făcute de DGASPC rezultă că mama, pe nume Elena, era căsătorită cu Vasile, dar în fapt erau despărțiți de mulți ani, el fiind violent și alcoolic. Dintr-o relație extraconjugală a lui Vasile, s-a născut un băiat pe nume Giani (8-12 ani), care era crescut de mama mea. Până să descopăr anchetele sociale, credeam că Giani este fratele meu natural. Aparent, eu sunt rodul iubirii dintre mama mea și un bărbat căsătorit. Tot ce știu despre tatăl meu natural: este un bărbat înalt, brunet cu părul lung și creț.

Mama nu știa că e gravidă cu mine până la aproximativ șase luni. A aflat că e gravidă la un control medical, ea credea că are fibrom uterin. Doctorul i-a zis mai în glumă, mai în serios, că „fibromul are ochi”. La șapte luni am apărut pe lume, posibil după o tentativă nereușită de avort. Încă de la început nu mi s-au dat prea mari șanse de supraviețuire.

„amnezia disociativă, un prieten fidel”

Primele amintiri vagi din copilăria mică, de pe la vârsta de doi-trei ani, sunt că locuiam într-un bloc dezafectat, fără căldură și canalizare, ocupat fără acte de mai multe familii. Locuiam într-o cameră întunecată, cu geamuri sparte, murdară. Încă mai simt frigul acela cumplit ce mi s-a întipărit în oase și pe care îl simt și acum constant indiferent de vreme. Eu și Giani stăteam ghemuiți unul în altul sub o pătură. Plângeam pentru că frigiderul avea un abțipild pe care amândoi îl consideram un „monstru” și ne feream de el. Pe mama o vedeam destul de rar. Ne lăsa singuri în cameră cu zilele sau chiar săptămânile. Din când în când, mai venea o vecină să verifice dacă suntem bine.

Într-o zi ne era așa de foame încât urlam și plângeam în speranța că ne va auzi cineva. A venit vecina și ne-a invitat în apartamentul ei. Când am intrat în camera ei, ne părea un palat. Avea o canapea pe care ne-am așezat. Vecina ne-a dat fiecăruia câte un bol de lapte cald cu porumb. Era pentru prima oară când gustam așa ceva și nu-mi venea să cred că există ceva atât de bun pe lume. Eram toată un zâmbet de fericire, ceea ce a făcut-o pe vecina mea să aibă lacrimi în ochi și nu înțelegeam de ce. Zicea că e păcat de doi copii frumoși și deștepți ca noi să aibă asemenea mamă și soartă. Vecina avea doi copii: o fată și un băiat de vârste asemănătoare cu mine. Fetița ei a fost prima mea prietenă. Îmi amintesc că ne învârteam ambele în cerc și râdeam. De imaginea mamei leg puține evenimente: faptul că avea o figură depresivă, că avea un deget amputat, că ne strângeam în jurul unui reșou improvizat să ne încălzim și că mă pupa și îmbrățișa uneori. Cu toate lipsurile, eram o fetiță veselă, sociabilă, foarte curioasă și vorbăreață. După avertizările pe care mama le-a dat familiei adoptive, eram și foarte încăpățânată.

Schimbarea majoră s-a produs în jurul vârstei de patru ani. Mama ne-a dus pe mine și pe fratele meu acasă la tatăl vitreg timp de două săptămâni. Ce îmi pot aminti este că eu și Giani eram foarte speriați. Auzeam țipete și înjurături din camera mamei și a soțului ei. Posibil a și bătut-o. Din acea perioadă am frânturi de amintiri despre faptul că soțul ei m-a abuzat sexual în timp ce mă strângea de gât. Deși inițial m-am opus și am țipat cât am putut, era prea puternic. M-am predat, învățând pentru prima dată ce e aia reacția de freeze și disocierea. Pluteam undeva deasupra corpului meu și asistam la toată acțiunea. Aveam o rochiță albă. Plângeam într-un colț singură, ghemuită și aveam pete roz pe rochița mea albă. Dacă a fost un singur eveniment sau mai multe, nu îmi e prea clar și nici ce s-a întâmplat după.

„mi s-a pus ștampila pe frunte: adoptabil”

Când ne-am întors de la tatăl vitreg, mama l-a luat pe fratele meu de mână și a dispărut. M-a lăsat singură la Gara de Nord. Acolo în acele vremuri se aflau principalele rețele de trafic de copii. Catacombe, rețele de droguri și copii ai străzii. Plângeam și eram speriată. M-am dus la un bărbat, l-am tras de pantaloni și i-am spus că m-am pierdut. M-a întrebat dacă știu cum mă cheamă și am răspuns afirmativ. Posibil am și locuit în canal o perioadă. M-a luat de mână și a zis să merg cu el. Am ajuns la primul meu orfelinat, cred. Nu mai știu dacă a fost doar unul sau au fost mai multe. Ceea ce știu e că mă ascundeam sub pătură, aveam un ursuleț cu miere de albine, căruia îi oferisem misiunea specială să mă protejeze de orice boală. Tot ce leg de acel episod era frica de boală. Probabil am locuit într-un centru unde erau copii cu HIV (din câte mi-a zis bunica mea, care nu-și explica cum de nu sunt purtătoare, din moment ce am trăit printre pozitivi).

Mă jucam cu un căluț cu roți în timp ce mama mea discuta, presupun, cu un asistent social. Din frânturile de conversație mama îi spunea că e săracă și nu are cum să ne crească și pe mine și pe fratele meu. Asistentul social i-a răspuns că înțelege situația, dar acesta nu e motiv să abandonezi un copil la Gara de Nord. Dacă nu îl poți crește, îl dai la orfelinat. În sinea mea, speram ca mama să nu facă asta. Să aleagă să mă păstreze și să-l dea pe fratele meu. Am suferit că a ales să mă dea pe mine. Credeam că dacă eram și eu băiat, m-ar fi ținut. Uram că sunt fată. Pe urmă m-am consolat cu gândul că dacă eu nu mai am parte de iubirea mamei mele, măcar el să aibă. Că eu pot îndura asta, pe când el nu. Din fișele de la orfelinat rezultă că mi s-a pus ștampila pe frunte: adoptabil.

Exprimat în limbaj specific sună cam așa: „Fetița este deosebit de afectuoasă, se integrează ușor în colective noi, este foarte atentă și curioasă. La internare prezenta enurezis diurn și nocturn - probleme somatice. Dezvoltarea psihomotorie normală, corespunzătoare vârstei. Prognostic evolutiv: după rezolvarea problemelor de sănătate (enurezis/vegetații), din punct de vedere al integrării și dezvoltării, prognostic favorabil”. Eram pe lista de jucărie vorbitoare perfectă pentru adulți.

Amuzant e faptul că am descoperit documentele după moartea mamei mele adoptive. Și am plâns de fericire, din simplul motiv că cineva m-a considerat afectuoasă, sociabilă, atentă și curioasă. Am simțit asta ca pe o validare a ființei mele și a amintirilor despre mine din acea perioadă. Normal că niciun adult nu și-a pus întrebarea de ce sunt foarte atentă, de ce am enurezis, probleme somatice. Oricum, în vremurile acelea anormal era să nu fim abuzați și să nu devenim jucăriile pedofililor. N-am simțit că vreunui adult îi păsa de noi. Important pentru ei era să nu fie deranjați din a sta degeaba. Nici nu eram considerați ființe umane. Ci doar niște gunoaie și scursuri ale societății. Nu meritam nici porția aia de mâncare.

Am prins perioada de glorie post-comunistă, cea cu orfelinatele groazei. Era perioada în care scursurile ca noi aveau loc într-un singur loc, ca șobolanii în catacombe. Eram o marfă facilă pentru proxeneți, violatori și traficanți de droguri. Oricum eram lăsați în voia sorții. Dacă mureau dintre noi, cu atât mai bine. Era mai mult loc și pentru alte resturi ale societății. Teama noastră cea mai mare era că vom ajunge în canal. Am fost o dată în canal. Multe suflete înghesuite ce trăgeau din aurolac. Nu diferea mult de ceea ce știam și cunoșteam despre lume deja.

În orfelinat am cunoscut cea mai profundă formă de deprivare emoțională, depersonalizare, dezumanizare și singurătate. Partea bună e că era doar un antrenament pentru ce avea să-mi mai pregătească viața. În mod ironic, mi-a fost mai ușor la orfelinat decât în familia adoptivă. La orfelinat nu mă controla nimeni, puteam să experimentez, puteam să fug. Dar mai important era că existau și alții ca mine, eram integrată într-un mediu social. Puteam să-mi exprim firea violentă, furia, dezgustul și sentimentele. Mă consideram deja mare și credeam că trebuie să mă descurc singură. Toată perioada era pentru mine atemporală. Stăteam ghemuită într-un colț și mă întrebam de ce am fost aleasă eu. Mă simțeam amorțită intern și făceam totul din automatism. Eram un roboțel ce avea program de armată.

Îmi mai amintesc că fetele și băieții de toate vârstele făceau baie la comun. Unii băieți erau destul de amabili să îmi dea săpunul și să mă spele. Încă am flashback-uri cu băieții goi la duș, dornici să mă săpunească bine. Îmi amintesc vag că un singur băiat îmi lua apărarea atunci când era prin preajmă. De atunci a apărut amnezia disociativă, un prieten fidel ce m-a apărat și protejat mereu și mi-a dat puterea să supraviețuiesc ca și cum mereu ar fi o nouă zi din viața mea. Puteam să dau reset chiar de mai multe ori pe zi dacă era necesar. Și dacă aveam o nouă zi de abuz și tortură, era acolo să șteargă tot ca și cum nici nu s-ar fi întâmplat.

Nu am găsit afecțiune sau vreun adult de care să mă atașez din personal. Singura mea bucurie e că aveam program la desene animate. Atunci se difuza Sailor Moon. Visam să am superputeri. Visam mult cu ochii deschiși. Cu ei închiși, aveam coșmaruri.

Cea mai grea pentru mine era perioada mesei. Pe lângă faptul că mâncarea era fără gust, sare/carne, ci genul de zeamă lungă de pușcăriași, îmi era greu să mănânc. Mă simțeam vinovată când mâncam, de aceea refuzam de multe ori mâncarea sau să mă duc la masă. Mă gândeam că dacă nu aș fi consumat atât de mult, nu aș fi ajuns la orfelinat. Dintre fete, eu eram cea care petrecea cel mai mult timp în cercurile de băieți, inclusiv cu cei mai năzdrăvani. Probabil mă considerau o surioară mai mică, ce trebuie protejată și îngrijită și învățată ce trebuie să facă pentru a supraviețui la orfelinat.

Discuțiile băieților mari, adică categoria de peste 9-10 ani, erau despre cât de bulangiu e personalul, că dacă vrei să obții ceva trebuie să ai tupeu și gura mare, chiar dacă ți-o iei peste bot. Din cauză că ei erau descriși ca inadaptabili, cu probleme de comportament, nimeni nu îi va dori și, din această cauză, se vor duce să locuiască în canale și vor fura sau jefui. Oricum trecuseră de vârsta de 0-3 ani. Ce se căuta erau copilașii drăgălași de vârstă cât mai mică. Băieții mai mari îmi ofereau punga cu aurolac și îmi spuneau că mă ajută să nu mai simt durerea. Îmi arătau cum se suflă în pungă. Avea miros înțepător, dar, da, te simțeai amețit, fără griji, euforic, anesteziat. Uneori aveai și vise dacă trăgeai prea mult. Ținea de foame, de sete și de cald la un loc. Uneori înlocuia și familia.

Purtam conversații lungi cu mine însămi. Era perioada Dar de ce? Speram ca mama și fratele meu să se întoarcă. Și într-o zi au venit în vizită. I-am îmbrățisat și le-am spus că îi iubesc. Eram fericită. Credeam că în final mă iau înapoi. Fratele meu avea niște ochelari de soare și o mașinuță cu rotiță ce se învârtea. Eram fascinată de mașinuță și speram să fie a mea. Dar, spre suprinderea mea, mama și fratele meu s-au luat de mână și iarăși au plecat. Giani a luat și jucăria înapoi. Doar era a lui.

Atunci am simțit o revoltă profundă. Fratele meu deja o avea pe mama. Mai avea și jucării. În timp ce eu sufeream la orfelinat. Am închis ochii și mi-am imaginat că mama și fratele meu aveau un cordon legat de mine. Eu aveam o foarfecă și am tăiat ambele legături.

Acum eram în impas. Ce fac de acum încolo? Doar sunt pe cont propriu. Prima mea idee și unica a fost să plec de acolo. Dar enigma mea era cum să fac rost de o familie. Problemă destul de complicat de rezolvat pentru un copil de patru ani. Hotărâsem să mă apuc să vânez niște părinți. Mi-am amintit de trainingul făcut de personal în care, dacă voiam o familie, trebuia să nu mă mai ascund și să nu mai fiu așa de sălbatică atunci când existau doritori. Cu alte cuvinte, dacă îmi doream o familie, era necesar să mă prefac o fetiță veselă, cuminte, ascultătoare și iubitoare și să-mi ascund adevărată identitate. Piece of cake. Ideea e că trebuia să fiu și convingătoare.

Mie până atunci mi se părea ceva sinistru și simțeam senzație de vomă și repulsie atunci când veneau cupluri să ne adopte. De aceea mă ascundeam așa de bine încât personalul de multe ori nu mă putea găsi. Totul era destul de bine regizat înainte de vizitele anunțate. Ni se făcea training temeinic categoriei adoptabile: să fim politicoși, să zâmbim, să spunem o poezie. Altfel cine dracu’ ar vrea niște nulități că noi? Mai avem și pretenții? Să zicem mersi dacă ne vrea cineva. Adevărul e că, la câți copii eram acolo, posibil peste 50/100, părinții erau o resursă destul de rară. Cerere scăzută și o ofertă variată și generoasă de toate vârstele, dimensiunile, tipurile de personalitate.

Eram adunați toți copiii adoptabili într-o cameră, după ce eram îmbrăcați frumos, ni se dădeau jucării și cumva trebuia să fim surprinși de doritori fie jucându-ne cuminți, fie uitându-ne pe o carte. Bineînțeles că „pramatiile alea mari” plângeau, rugându-se de personal: „Vă rog, doamna, am dreptul și eu să fiu acolo. Eu de ce nu pot avea o familie?” Întrucât răspunsul era negativ, pramatiile aveau crize de furie și revoltă, aruncau cu ce nimereau, își băgau pula și plecau. Posibil se aplicau și clasicile măsuri educative post-comuniste cu care am fost „educați” atât de bine.

Cuplul doritor era invitat pe canapea de personalul zâmbitor și ni se făcea o mică caracterizare fiecăruia. Cuplurile arătau cu degetul și cam strâmbau din nas, comentând: vreau băiat/fată, să fie blond cu pielea albă ca noi, să ne semene, e prea mare de vârstă, să fie cuminte/energic, deștept etc. Rareori mai auzeam de la băieți că x sau y a fost adoptat. Eram de fiecare dată invidioși și geloși. Ne consolam cu gândul că noi nu avem nevoie de nimeni să ne spună ce să facem, că putem merge oriunde și oricând și că au fost prin canal și nu e așa de rău cum se zice. Asta în timp ce mai trăgeam frățește din punga de prenadez.

Era o zi de mai. Știu că în curte era un cireș plin cu cireșe mari și apetisante. S-a întâmplat că a venit ambulanța să consulte pe cineva. Îl examinez bine pe nenea șoferul, pare ok și blând, deci pot încerca să îl corup. Îmi pun zâmbetul pe față, mă înarmez cu o moacă inocentă și mă duc la vânătoare. Abordez prada pe neașteptate de la spate, trăgându-l de pantaloni și întrebându-l: Nenea, nenea, nu-i așa că doriți o fetiță? A început să râdă și mi-a spus că, din păcate, el are deja copii dar cunoaște pe cineva care și-ar dori foarte mult o fetiță ca mine. I-am mulțumit și m-am retras. Eram dezamăgită de prima mea tentativă de vânătoare și de faptul că nu reușisem să fiu convingătoare. Sigur a văzut ce e în neregulă cu mine și de aceea m-a mințit și refuzat. Adulții nu îi mint tot timpul pe cei mici. Îmi ziceam mereu că adulții sunt niște ființe caraghioase care nu știu nici de capul lor și nici nu știu să se joace. E datoria copiilor să aibă grijă de ei și să-i învețe cum să se bucure de viață. Dar adulții sunt niște cazuri dificile. Sunt mereu triști, morocănoși, plicticoși și fără energie în ei. Mă resemnasem momentan cu faptul că rămân la orfelinat. Am încercat și nu am reușit. Deci ce rost are să mai încerc?

jucăria umană

Mă durea groaznic zona pieptului și burta. Brusc, am revenit la starea mea apatică, mă îmbrățișam și bălăngăneam cu privirea pierdută în gol, în timp ce plângeam. Cred că trecuseră câteva zile de la prima mea tentativă nereușită. Se anunța o nouă vizită. Bineînțeles că am tulit-o când am auzit și m-am ascuns. De data aceasta tot auzeam că sunt chemată, personalul având un glas panicat că nu știau pe unde sunt. Eram totuși curioasă de ce brusc personalul e interesat de existența mea. Așa că m-am dus în baie de unde pândeam mimica, gestica și ascultam discuțiile doritorilor de jucării umane. Pe canapea se afla o femeie pe la 40 de ani, zâmbitoare. Nu părea foarte dură. Era elegantă, îngrijită și cu un farmec aparte. Părea o leoaică.

Partenerul ei nu mi-a plăcut. Era, ce-i drept, înalt, elegant, brunet și cu tenul mai închis la culoare. Deci nu aș fi fost respinsă datorită culorii mele sau pentru că sunt brunetă cu ochii mari și negri. Îmi aducea aminte de expresia bunicii materne, de care eram înfricoșată. Încă o dată mi-am reamintit că una ca mine nu are dreptul să facă multe nazuri. Eram deja mărișoară. Am respirat adânc de câteva ori, m-am îmbărbătat, spunând că e acum ori niciodată. M-am asigurat în oglindă că mi-am pus zâmbetul pe față, că am cea mai drăgălașă și inocentă expresie pe care o poate avea o viitoare jucărie umană și am pornit la asediu. Voiam ca inamicul să fie atât de copleșit de drăgălășenie și inocență încât să nu poată rezista și să nu-și mai dorească să-i fie prezentat vreun alt copil. Am alergat în brațele ei, am îmbrățisat-o și am întrebat-o: „Unde ai fost, mama mea? Să nu mai pleci niciodată!” Și am pupat-o. Tehnica mea a fost un succes, întrucât a apucat-o plânsul când m-a auzit. Trecuse atâta timp de când nu mai simțisem căldură umană și o îmbrățisare încât m-a apucat și pe mine plânsul, de fericire.

Ceea ce e de menționat este că imediat ce am ajuns în familia adoptivă primul lucru făcut de mama și bunica a fost controlul de calitate a mărfii. Voiau să știe dacă jucăria umană achiziționată corespunde standardelor. Cu alte cuvinte, am auzit discuția în care mama și bunica s-au decis să verifice dacă sunt fată mare. În clipa aceea m-au trecut toți fiorii și mă rugam să nu observe. Să nu mă trimită înapoi la orfelinat. Trebuia să îmi păstrez calmul și să mă prefac că nu se întâmplă nimic. Când m-a pus mama cu picioarele în sus am avut reacția de freeze. Am mai stat în acea poziție cel puțin o dată. După ce a cercetat atent, mama a dat  verdictul cu ușurare și fericire: E virgină.

În familia adoptivă a trebuit să-mi iau în serios, cu normă întreagă, rolul de jucărie umană ce avea ca unic scop să distreze și să umple golurile din adulți, dacă îmi doream un acoperiș deasupra capului. Unde mă puneau, acolo stăteam. Trebuia să am grijă să nu îmi simtă prezența, deoarece erau obosiți și stresați de la muncă. Eram și sacul de box favorit, în care își vărsau frustrările.

Când eram la orfelinat tot ce visam era atingerea umană, cineva să mă țină în brațe, să mă pupe, să mă accepte așa stricată cum eram și să îmi zică că mă iubește doar pentru că exist. Nu am avut parte de așa ceva nici acum, când aveam oficial o familie. Bunica îmi spunea că eram așa de malnutrită încât nu puteam bea lapte nici cu paiul și s-a chinuit ceva vreme până a reușit să mă facă să pot mânca.

În familia adoptivă am mâncat pe pâine dezumanizare, depersonalizare, umilire, jigniri, șantaj financiar, bătăi, abuz fizic, psihic, emoțional, vină, rușine, de la adulți care trebuiau să îmi ofere un model de comportament.

Am asistat la tentativa de sinucidere a tatălui vitreg, secretele murdare din familie păstrate mai ceva ca Sfântul Graal, dramele unui doliu niciodată încheiat, crize de nervi cu spume la gură, bunica dându-se cu capul de pereți / smulgându-și părul din cap/ strângându-se singură de gât / stând în genunchi în fața mamei, la bătăi brutale pentru că interveneam să le despart, la niște boli de lungă durată și violente, la bătăile cu piciorul pe care le primeam în stările de catatonie, pe motiv că joc teatru ieftin, și multe altele. Prea multe altele de menționat, ce-i drept.

Cel mai mult m-a durut comitetul de inchiziție. Atunci când mama stătea pe fotoliu în fața mea, bunica stătea pe canapea în colțul din stânga și eu în dreapta extremă a canapelei, în poziție fetală, disociată și plângând. Trebuia să stau și să le ascult cum țipau la mine, mă înjurau, mă înjoseau, mă denigrau. Ștergeau pe jos cu ce mai rămăsese din suflețelul meu.

Dacă comentam ceva, îmi luam bătaie din ambele părți. Și nu dura o oră. Dura ore întregi, până oboseau și luau o pauză de masă sau de toaletă. Pe urmă începeau din nou. Ore și zile întregi. Aproximativ 23 ani de ani din viață.

Drama familiei a fost faptul că jucăria umană a crescut. Nu mai era mică și drăgălașă și bufon pentru adulți. Devenise rece, închisă în ea, cu secrete, cu dorință de independență, de a-și forma o identitate, de a greși și învăța din greșelile ei și cu emoții (adică capacitatea de a simți emoții proprii, nu doar de a le mima) pe care nu știa cum să și le gestioneze. Soluția unică găsită a fost mai mult refugiu în umilire și abuzuri.

Ceea ce n-au știut abuzatorii mei, iar eu am citit la *Viktor Frankl, e că:

Un om poate să piardă orice, în afară de un singur lucru: ultima dintre libertățile umane – alegerea răspunsului în orice situație, alegerea felului propriu de a reacționa.

Prizonierul care-și pierdea încrederea în viitor – în viitorul său – era pierdut cu totul. Odată cu credința într-un viitor își pierdea și rezistența spirituală; intra voluntar în declin, devenind subiectul decăderii mentale și fizice.   

Un om care conștientizează responsabilitatea pe care o are față de o altă ființă umană care îl așteaptă cu dragoste sau față de munca să neîncheiată nu va fi niciodată capabil să-și irosească viața. Pentru că el cunoaște „de ce”-ul existenței sale și va fi apt să îndure aproape orice „cum” - sensul celui mai mare secret oferit lumii de poezie, gândire și credință: mântuirea omului e posibilă numai prin iubire și cu iubire.

Psihologa

Trauma abandonului e încă un subiect tabu al societății noastre. E un fenomen atât de complex și cu multe straturi încât nici acum nu e pe deplin înțeles. Totuși, îi vedem efectele devastatoare, atât individuale cât și la nivel de societate. Trauma e rănire atât de puternică încât are capacitatea de a aduce distrugeri celor mai profunde straturi ale ființei umane. În traumă totul e înghețat. Ești doar tu cu demonii proprii și cu niște voci care îți zic constant o lungă serie de mulți nu: nu exiști, nu ești dorit, nu meriți, nu are sens. Și cu o durere cumplită psihică, sufletească și fizică.

Pe lângă asta, trauma mai are niște ași în mânecă. Își asigură supraviețuirea transgenerațional, modifică modalitățile de răspuns ale creierului, se acumulează de-a lungul vieții, te poate afecta indirect prin expunere, este extrem de rezistentă la orice eforturi de schimbare. Face toate aceste lucruri cu o ușurință uimitoare, în timp ce  te convinge că totul e perfect normal și e singura realitate care există. Nu există, de-a lungul istoriei umane, om ce nu a experimentat-o.

Oamenii sunt o specie tare ciudată. Au forța de a distruge totul în jurul lor. Sunt cea mai crudă și nemiloasă specie. Dar, în același timp, sunt capabili de iubire, au conștiință, sunt creatori, caută frumosul și cunoașterea, se exprimă prin muzică și artă, suportă suferința și durerea cu demnitate și sunt capabili să-i ajute și pe alții să treacă peste greutăți.

Cândva a pornit în mine o dorință să intru în sistem și să fac lucrurile diferit. Să fac o diferență pentru niște copii. Ironia e că am devenit fix persoana pe care o urăsc și mi-am jurat să nu devin vreodată. Acest sistem - asistența socială - e format din oameni. Cu excepția cazurilor de idealiști care, din fericire, sunt din ce în ce mai mulți și se străduiesc sa facă lucrurile mai bune pentru beneficiari, întâlnim oameni obosiți psihic care vorbesc deschis despre frustrările lor, demotivați, stresați și suprasolicitați.

Când pornim din dorințe cât se poate de nobile să lucrăm în asistență socială nu realizăm că de fapt suntem niște soldați naivi care se trezesc direct pe câmpul de luptă, în mijlocul unui război etern atât cu ei înșiși, cât și cu inamici comuni: trauma, abandonul, abuzul, sărăcia, durerea și revolta pentru ce se întâmplă cu viitoarele generații. Din păcate, nu avem încă instrumentele să schimbăm instrumentele. Pornim la drum cu o vină colectivă de care ne e rușine și nici nu putem să ne gândim la ea. Acea perioadă întunecată din istoria noastră numită orfelinatele groazei.

Dacă e să compar situația de atunci cu cea de acum în asistența socială, descopăr cu fericire că s-a schimbat. Avem reglementări internaționale, standarde minime de calitate, controale, programe de incluziune socio-profesionale, colaborări cu ONG-uri și societatea civilă. Dar tot există o latură întunecată. Lucrul în asistență socială e un fel de Games Of Thrones modern. Lucrul în echipă și metodele moderne de a rezolva problemele încă par undeva departe. Din punctul meu de vedere e din cauză că personalul trăiește zilnic noi traume și retraumatizări, prin expunerea la experiențele traumatice ale altora, inclusiv ale beneficiarilor.

Nu există angajat al DGASPC care să nu se fi confruntat frecvent cu bullying-ul din partea colegilor, superiorilor și beneficiarilor, ceea ce te face să trăiești senzații de neputință și să nu te simți un bun profesionist. Nu suntem conștienți de propriile noastre răni și de aceea foarte puțini trec la rândul lor printr-un proces terapeutic. Acest lucru face imposibil procesul de conștientizare a traumei, ce implică cu adevărat dorința de schimbare a unor copii cu un complex de traume încă de la vârste fragede.

Astfel, am pierdut încă o dată frânele ce stopează crearea unei generații de abuzatori-abuzați, consumatori de droguri și delicvenți. Vorbesc despre „bombardieri” care dau „teroare” personalului. De faptul că ești bătut, umilit, înjurat de beneficiar. De dezinteresul lor de a frecventa cursurile școlare. De vizite infinite la secția de poliție. De faptul că încerci să le oferi o viață mai bună, dar eforturile sunt inutile.

În asistența socială, psihologul e multilateral dezvoltat. El se ocupă de majoritatea actelor, țap ispășitor, eventual știe și gestiune, se implică în activități socio-educative, face consiliere, este înlocuitor de șef de centru, știe să creeze proceduri, este expert pe management și multe altele. Știe de toate și de fapt mai nimic din ce ține de meseria lui.

Totuși, sper să fi adus un pic de căldură sufletească și veselie în viața copiilor de care m-am ocupat. Zâmbetele, îmbrățișările, acel „Doamna, să știi că te iubesc”, chiar dacă uneori e nonverbal, sunt singurele motive care ne țin  în continuare în sistem pe mine și pe colegii mei.

Am reușit să întâlnesc oameni frumoși și dedicați meseriei lor, cu care am împărțit momente plăcute și mai puțin plăcute. Au fost zile când, după ce terminam programul, ieșeam în grup pe poarta instituției și țipam de fericire și bucurie în gura mare că am reușit să mai supraviețuim o zi la muncă. Alteori, ieșeam plângând în hohote. Cumva, ne bandajăm reciproc rana de a lucra în asistență socială. Gluma noastră preferată e că noi suntem mai rău ca beneficiarii.

Pe lângă istoriile personale în care am fost mai mult sau mai puțin expuși la traumă și abandon, nimeni nu înțelege că pentru noi, cei ce lucrăm în asistență socială, simplul fapt că ne trezim și decidem să venim la muncă e un mare act de voință, deși ne-am jurat solemn că de mâine gata, ne dăm demisia.

Avem nevoie să fim înțeleși sau măcar auziți. Avem nevoie ca de aer de terapie și de îndrumare. Somatizăm, suferim de burnout și uneori de stres posttraumatic. Cu toate astea, mă uit cu uimire la noi că zâmbim, glumim și încă suntem capabili să oferim multă iubire, îndrumare și înțelegere beneficiarilor.

Notă: Diana și-a dat demisia și a plecat cu totul din sistemul de stat. Într-unul dintre mailurile ei, mă asigură că lupta ei continuă: „Voi fi un soldat ce se antrenează din greu, urmându-și atât propriul proces terapeutic, cât și o formare în psihoterapie”.

*Diana este numele cu care am decis să protejăm identitatea femeii.

*Viktor Frankl este un cunoscut psihiatru, neurolog, filosof și scriitor austriac. El este, de asemenea, un supraviețuitor al Holocaustului.

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK