Cum arată căutarea identității naționale între alienare și naționalism? Cum te înțelegi, în contextul politic post-90 și care sunt atributele apartenenței la o cultură națională? Acestea sunt întrebări pe care Tamara Cărăuș le explorează în volumul tzara mea, publicat la Editura Cartier.
Cartea reunește două texte scrise separat: tzara mea, publicat în 2001, și Capcanele identității, publicat în 2011. În primul sunt deconstruite discursurile care o încadrează pe autoare în „ei, studenții basarabeni în Romania”. După cum spune chiar Cărăuș: „Sub auspiciile unui poem de Tristan Tzara, puneam cele două corpuri ale țării în trei valize și, eliberată dadaist de povara țărilor și identității, mergeam mai departe. Iar acea eliberare genera un optimism motivant, care m-a dus direct în cealaltă cursă. Am vrut să îndrept lumina ce îmi părea mie că vine dinspre teorii și asupra celorlalți care treceau printr-o autentică, dar iritantă nedumerire, întrebându-se aprig ce limbă vorbesc și cine/ce sunt.” Înfruntarea cu principiul nevăzut, dar fondator al științelor numite sociale, precum că lumea e împărțită în națiuni și fiecare trebuie să aibă o națiune cum are un nas și două urechi, a durat un deceniu, continuă ea, iar Capcanele identității e povestea acestei înfruntări. „Intrată de un sfert de veac în secolul 21 și în posesia unor tehnologii avansate, lumea, de la un capăt la altul, se afundă în mlaștina naționalistă, „își ia țările înapoi”, duce războaie pentru teritorii, reia discursuri și gesturi otrăvitoare sfidând istoria…” Astfel reeditarea acestor două cărți trage din nou vălurile identitare de pe ochi și e o intervenție în contextul politic prezent.
Tamara Cărăuș s-a născut în 1972 și a studiat filosofie și litere la Universitatea din București, cu doctoratul susținut, în 2001, la aceeași universitate. A desfășurat proiecte de cercetare în cadrul mai multor instituții: Colegiul Noua Europă, Universitatea din București, Universitatea din Oxford, Universitatea din Uppsala, Universitatea din Groningen, Universitatea din Rijeka, Institut für die Wissenschaften vom Menschen, Viena, Academia de Științe a Poloniei ș.a. A publicat mai multe articole științifice și a coordonat volumele Cosmopolitanism and the Legacies of Dissent (Routledge, 2014), Cosmopolitanism Without Foundations (Zeta Books, 2015), Re-Grounding Cosmopolitanism: Towards Post-Foundational Cosmopolitanism (Routledge, 2016), Migration, Protest Movements and the Politics of Resistance. A Political Philosophy of Cosmopolitanism (Routledge 2018). A publicat cărțile tzara mea (Editura „Arc”, 2000), Efectul Menard (Editura „Paralela 45”, 2003), Capcanele identității (Editura „Cartier”, 2011), Limba de hârtie (Editura „Cartier”, 2017, ediția II 2019) și Militant Cosmopolitics. Another World Horizon (Edinburgh University Press, 2022).
Citește un fragment din volumul tzara mea.
Când mă gândesc la ele, la ideile „mele”, nu știu în fața cui are să apară pumnalul – în fața unei educatoare bine uitate de mine, a unei bibliotecare-ideoloagă, în fața unui cârd de profesori de la sate… Le moștenisem bizar, dar simplu, respirând, mergând la grădiniță, cântând, declamând poezii, jucându-mă, ducându-mă la școală, citind… La grădiniță, la unul din matineele de revelion, o educatoare a avut inspirația mascării mele în… Uniunea Sovietică. Culoarea roșcată a părului meu și „irezistibilii” mei pistrui împânziți pe toată fața erau pentru ea o bucățică din steagul roșu – dansa de bucurie că poate fi atât de ingenioasă. Înveșmântată într-o rochie roșie, lungă până la pământ, și pe cap cu secera și ciocanul decupate din carton, m-am învârtit în jurul bradului alături de fulguleți, iepurași, albe-ca-zăpada. Eram numărul forte, însă mă împiedicam – nu, nu era un gest subversiv al ideologiei și sistemului –, nu mă puteam învârti atât de lejer ca fulguleții în niște rochițe de tifon, sau ca iepurașii doar cu niște urechi de hârtie.
În clasa întâi, după absolvirea abecedarului, a urmat ritualul colectiv al inițierii în ideea de bibliotecă. Ritualul prevedea identificarea celui care „citește cel mai bine”. Victima, prin arătarea cu degetul, am fost eu. „Ție îți dăm o carte mai serioasă”, spune bibliotecara și îmi dă o carte pătrată de o culoare kaki-maronie cu titlul Apărătorii tăi. Era o carte care povestea pe înțelesul copiilor despre artileria grea și ușoară a armatei sovietice, despre soldați și grade militare, presupun după imaginea desenelor, toate de culoare kaki, pe care le am în minte și acum, căci... nu am citit cartea. Nu, nici de data asta nu era un gest subversiv. Ceilalți copii aveau cărți cu povești, cu desene colorate, cu doar trei-patru rânduri de text pe pagină. Acasă am plâns de neogoit – nu înțelegeam de ce, dacă citeam cel mai bine, m-au pedepsit dându-mi o carte cu tunuri și tancuri. În zilele ce au urmat, am citit în recreații și în grupele cu program prelungit cărțile cu povești ale colegilor. Când a venit bibliotecara să schimbe cărțile, ne-a cerut să povestim conținutul. Eu tăceam, apoi am recunoscut ca nu am citit-o. Ea m-a certat îndelung și cu un fel de voluptate, ca să le fie de învățătură și celorlalți. De frică să nu-mi mai dea iar o carte cu tunuri și tancuri, am izbucnit în plâns: „Vreau și eu o carte fruuumoasăăăăăă”.
Citisem apoi toate cărțile cu povești din bibliotecă. Nu mai avem cărți cu povești, le-ai citit pe toate, mă anunță aceeași bibliotecară într-o zi. Acum trebuie să citești despre pionieri-eroi. Și îmi dă o cărțulie cu titlul Lionea Golikov. Era cenușie și sumbră, iar pe copertă avea desenat un copil cu o armă în niște tranșee (cum putea fi o carte colorată când în ea murea cineva, gândeau probabil editorii). Nu voiam s-o iau, căci îmi amintea „apărătorii tăi”. Bibliotecara m-a amenințat că nu îmi mai dă nicio carte. Probabil, speriată că m-ar putea priva de unica sursă de lectură, am acceptat-o. Iar a doua zi m-am dus și am cerut altă carte „despre pionieri-eroi”. Erau concepute ca să sensibilizeze – și m-au sensibilizat.
Citeam orice, iar „perestroika” mă (sur)prinde citind volumul VII dintr-o ediție de 10 volume pentru adolescenți din Viața și opera lui V.I. Lenin. De ce o citeam, mă întreb acum… Citisem aproape tot ce era la bibliotecă – dar o bibliotecă de școală sătească avea prea puțin. Dar, mai știi, poate mă pasiona?…
Apoi au urmat niște năstrușnice alergări între două acțiuni publice, care, culmea, nu se excludeau: alergam, ca să reușesc, de la adunări comsomoliste la mitinguri și scandaluri naționaliste și invers. Iar la adunările comsomoliste (în comsomol se intra la 14 ani, excelențele clasei la 13) tocmai asta și discutam: cum să mergem la „următorul pod de flori”. (Prin extensiune spun „pod de flori” la toate manifestările naționale de atunci, care, probabil, nu au avut o consistență mai mare decât a unui „pod de flori” peste o apă curgătoare.) Totuși, teribilismul meu de atunci poate lua o notă bună pentru obediență și respectarea regulilor, schemelor și scenariilor. Am trăit o mișcare naționalistă după schemele descrise în lucrări ce o precedaseră. Mă zbătusem după reguli, deși, pentru consolarea mamei, nu pot spune: „Mamă, m-am comportat după regulile istoriei”. Fuga mea la 15-16 ani de acasă la „podurile de flori” e trecută sub tăcere, ca o greșeală a fiicei rătăcite. A fost inevitabil să nu devin masa căreia o minorité agassante îi deșteaptă conștiința națională, masa al cărei sprijin naționaliștii pretind întotdeauna că îl au. M-am comportat adecvat masei deșteptate – cu sloganuri, marșuri, acțiuni; am trecut prin cele trei faze ale unei mișcări naționaliste, dar mai pretindeam că eram și deșteptătorul – distribuiam ziare, strângeam niște semnături pentru un anumit ziar cu o anumită (cali)grafie, eram intolerantă față de colegii – „somnoroșii îndărătnici” (eu fiind național „deșteptată”!) care mai trăiau încă ultimele zile ale copilăriei, pe care unii, ca și mine, și le-au consumat în gloate, la mitinguri, prin piețe devenite naționale, pe „poduri de flori” peste ape despărțitoare.
Nu știu câți vom fi fost noi, rătăciții „podurilor de flori”, care nici nu știam exact ce se întâmpla… Însă, fără a atinge condiția unor personaje celebre ca Stephen din Ulise al lui Joyce sau nevroza „străinului” camusian, un prieten, în ziua înmormântării tatălui său pleacă direct din cortegiul funerar ce înainta spre cimitirul din satul lui de baștină, la întâlnirea cu un „maestru” de pe atunci, care venea de la Moscova să dea lecții de demnitate națională. Într-un acces de sinceritate, personajul a recunoscut cât de mult îl umilește această amintire și că îl apasă și îl acuză, aproape hamletian, fantoma tatălui său… Am fost victime ale ideilor care ne acaparau pe noi și nu noi pe ele – nu, nu e o justificare aici, nici o consolare, ci o explicație, poate disperată: nu aveam forțe pentru a ne împotrivi ideilor. Deseori mă urmărește o imagine de un senzualism empiric: o materie năvalnică într-o formă variabilă asimilează orice și reacționează modificându-se continuu și chiar când se împotrivește asimilează. O văd asimilând nisipuri fine suflate de furtuni romantice, sângele curs în revoluții, gunoaiele unui imperiu în plină cădere, nesfârșite vome ideologice… Cele asimilate se amestecă într-un fond obscur și confuz. Este fondul obscur care acum îmi definește toate ritmurile, rezervele, reacțiile, împleticelile, ambițiile și oboselile… Este imaginea (tristă) a copilăriei mele (sovietice)…
Nu exista cineva care să supravegheze, să selecteze, să cenzureze…
Cine ar fi vegheat asupra necontaminării noastre? Părinții, proletari sau „țărani ca toți țăranii”?(Stră)bunicii noștri niciodată burghezi sau aristocrați, care nici nu au știut carte? Disidenții noștri care nici nu au existat? Bibliotecara ideoloagă? Profesorii care binecuvântau regimul că i-a făcut să înțeleagă „lumina cărții” și să-și propășească condiția? Intelectualii basarabeni mereu din prima generație, binecuvântând și ei același regim?
A vegheat doar contingența benefică (a istoriei) care a făcut ca la 17 ani să „admir” căderea Zidului Berlinului și să iau o bucată de zid ca souvenir (e și hazlie contingența uneori – eram turist cu banii comsomolului)… Și dacă unele impulsuri primite de fondul obscur au fost mai intense – ca cele venite din discursuri naționaliste – tot contingența benefică ne-a avut în pază: știu (pe cine nu ar umili o asemenea certitudine?), la fel, firesc și neîmpotrivindu-mă, aș fi asimilat alte impulsuri venite de la discursuri (mai) odioase: bolșevic, legionar, nazist…
Fotografie principală realizată de Gertrud Rehner și preluată din arhiva Azopan.
