Una dintre cele mai celebre și importante autoare, „o scriitoare uriașă”, Ludmila Ulițkaia, are o nouă carte tradusă la editura Humanitas. Trupul sufletului este o colecție de unsprezece povestiri despre viață și moarte, însoțite de umorul negru care este o particularitate a stilului Ulițkaiei.
Ludmila Ulițkaia s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce își ia licența în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârșitul anilor ’70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas, 2004; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis étranger și Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea și copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoțki, roman încununat și cu Premiul Penne (2006; Humanitas Fiction, 2020). Înmormântare veselă (1997; Humanitas, 2005; Humanitas Fiction, 2019), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în peste douăzeci de limbi. Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) și Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franța, 2011). Din martie 2022, după invazia totală a Ucrainei, scriitoarea s-a exilat la Berlin.
Am întrebat-o pe Luana Schidu, care i-a tradus din rusă ultima carte Trupul sufletului, ce i-a fost dificil în procesul de traducere și cu ce a rămas din acest proces. Uite răspunsul ei:
„Ludmila Ulițkaia nu încetează să mă surprindă. Fiecare volum de povestiri sau roman are o ușoară schimbare de ton, subiectele abordate sunt diverse, dar ceea ce le unește e atenția delicată față de personaje, creionarea lor subtilă, și totuși precisă, nevoie de înțelegere profundă, duioșia față de oameni pe care o trădează.
Ei bine, tocmai de asta viețuirea, un timp mai îndelungat decât cel de lectură, în lumile ei e cât se poate de interesantă. E o scriitoare puternică, inteligentă, nuanțată. Limbajul nu e unul complex, dar tocmai asta poate fi o capcană pentru traducător. Pentru că ceea ce e important e să-i surpinzi tonul, firescul, vibrația, emoția. Ulițkaia spune simplu, limpede ce are de spus, dar impactul e imens. Faptul că i-ai citit sau tradus și alte cărți nu trebuie să-ți adoarmă vigilența: mereu e ceva nou în stilul ei. Iar lumile ei rămân cu tine încă multă vreme, pentru că, rememorându-le, descoperi straturi peste straturi de sens, iar lumea din Trupul sufletului, poate chiar mai mult decât altele, prin doza ei de supranatural, dar un supranatural cumva intim, pe care-l cam simțim cu toții.
Am terminat de tradus cartea acum multe luni. Și, deși personajele ei au rămas cu mine timp îndelungat, acum, când am răsfoit-o, parcă vedeam textul pentru prima dată: proaspăt, ispititor, atașant. Atât de suprinzătoare e Ludmila Ulițkaia.”
Citește un fragment din Trupul sufletului.
Se căsătoriseră cu douăzeci de ani în urmă, la Amsterdam. Zarifa cocea de mult planul ăsta: s-a făcut că locuiește în Olanda, și-a deschis acolo o filială a firmei sale și a cumpărat, în cele din urmă, o casă confortabilă în Amsterdam, pe malul râului Amstel, la doi pași de teatrul De Kleine Komedie.
După toate aceste mișcări preliminare, în care planurile matrimoniale se amestecau cu cele de afaceri, a cerut-o în căsătorie pe Musea. Trăiau de cinci ani împreună, dar acum Musea s-a speriat. În primul rând, avusese deja o căsnicie nefericită, din care fugise cum se fuge din închisoare, și îi luase mult să și-l șteargă din minte pe bărbatul cu barbă țepoasă și înclinații sadice. Și jurase să nu mai aibă de-a face cu bărbați și să nu se mai mărite niciodată, dar nu știa unde avea s-o ducă jurământul ăsta. Și jurământul ăsta a dus-o în brațele Zarifei. În al doilea rând, care de fapt era primul, îi era frică să declare în fața întregii lumi că ea… Musea îngheța și acum la cuvântul „lesbiană“, ca o fetiță prinsă la furat. În adâncul sufletului ei delicat mocnea spaima, știa că e ceva rău – mama numai că nu și-a ieșit din minți când a aflat de Zarifa, i-a interzis să le spună ceva rudelor… Iar acum Zarifa o cerea în căsătorie! S-o refuze? Era cu neputință. Tot ce făcea Zarifa era excepțional: era un jurist de succes, cel mai bun comunicator, un excelent comerciant, un om dispus să riște și în același timp atent-precaut. Musea era mândră de Zarifa: ea putea orice, absolut orice – sărea cu parașuta, participa la raliuri, în tinerețe fusese o redutabilă jucătoare de Préférence, iar în ultima vreme juca la cazinou – și nu pierdea niciodată!
Musea încerca s-o oprească din nebuniile ei bărbătești, dar protestele ei timide sfârșeau mereu la fel: cu hotărâtă, nefeminină tandrețe și mângâieri energice. Pe Zarifa o mișca peste măsură îngrijorarea pe jumătate maternă, pe jumătate copilărească a Musei, permanenta ei teamă superstițioasă pentru ea.
Certificatul de căsătorie emis de primăria celui mai tolerant oraș din lume, pus într-o ramă de catifea ștanțată albă, era atârnat acum pe peretele holului din casa lor cipriotă. Când i-au arătat acest certificat pentru prima oară Jenkăi Reichman, aceasta s-a înroșit, a sărutat hârtia și a zis: „Fetelor, oți fi fost voi curvele curvelor, dar acum sunteți cununate în toată legea!“ – și toate trei au izbucnit în râs.
Jenka era mai liberă ca oricine pe lume. Era liberă și de orice fel de orientare sexuală. Își alesese ca partener doar știința, cu ea își făcuse de lucru toată viața, studiind ba drojdia, ba nu știu ce viermi, iar în ultimii ani se ocupa de genomul uman într-un laborator din Zürich. Un proiect internațional, de care Zarifa își râdea și îi promitea Jenkăi ajutor juridic gratuit când avea să fie judecată pentru dezvăluirea Tainei Divine.
Fotografia de nuntă era atârnată și acum în casa lor din Cipru: Zarifa, lată în umeri, într-un sacou alb, cu o pafta rotundă, cu sclipiri prețioase la guler, își ține mâna cu degete scurte pe umărul Musei, care zâmbește rușinată, și amândouă stau la fereastra restaurantului Ciel Bleu, de la etajul al douăzeci și treilea al hotelului Okura. Zarifa radiază, Musea e stânjenită. Cuvântul „soț“ nu-l putea pronunța. Și n-ar fi putut explica nimănui ce-i este de fapt Zarifa: apărător, protector, prietenă, iubită. Sau iubit? Firește, înțelegea că soț putea fi numai un bărbat… Dar nu mai întâlnise oameni ca Zarifa nici printre bărbați, nici printre femei, iubirea ei venea dintr-un sentiment de admirație și recunoștință, acea iubire admirativă pe care o au uneori studentele față de profesorii mai în vârstă, fetițele față de profesoare, băieții față de fotbaliștii preferați.
Erau primul astfel de cuplu din Rusia, cu o căsătorie înregistrată la Amsterdam. În Armenia și Azerbaidjan nici vorbă nu putea fi de asemenea glume exotice…
Iar nunta, nunta! Asta era de neuitat! Oricât ceruse Musea să nu facă nimic, să nu cheme pe nimeni la această festivitate până atunci ilegală, abia de un an legalizată și în Olanda, Zarifa a invitat la nuntă rudele din Azerbaidjan, le-a cumpărat bilete și le-a rezervat șase camere la hotelul Okura. Musea, din partea ei armenească, l-a invitat doar pe nepotul ei Așot, care făcea de trei ani studii economice la Londra pe banii Zarifei. Pe ceilalți – părinții și sora – a hotărât să nu-i traumatizeze. Tatăl ei avea din când în când crize epileptice, Doamne ferește să crape tocmai la nuntă de emoție…
Calculele greșite și eșecul Zarifei au fost totale: rudele azere invitate au venit în frunte cu fratele cel mare, Said, toate în păr, cu excepția unei mătuși din Karabah, sora răposatului lor tată, țesător de covoare, care nu-și putuse înfrânge spaima în fața unei călătorii aeriene. Au sosit cu avionul în ajunul nunții și în seara aceleiași zile, după ce au făcut cunoștință cu presupusul mire, care s-a dovedit a fi mireasă, s-au îndreptat cu toții spre aeroport, fără să-și ia rămas-bun și refuzând astfel să participe la ceremonia de cununie.
- Ai avut dreptate, Musea, a icnit Zarifa când secretarul i-a comunicat că rudele în formație completă plecaseră la aeroportul Schiphol – aveam o părere mai bună despre ei… Said mă adora în copilărie, sunt cincisprezece ani diferență, îmi era ca un tată. Mai bun decât un tată… Naiba să-i ia!
A ridicat din umeri, s-a dus în barul cel mai apropiat cu oarece reputație gay și i-a invitat pe toți cei prezenți la nunta ei. Masa pentru patruzeci de persoane a fost ocupată de cele câteva cunoștințe din Amsterdam și niște tipi de la bar cu totul necunoscuți, gay, travestiți și ființe de sex nedefinit, mai degrabă bărbătesc decât femeiesc. Arătau minunat, erau splendid îmbrăcați în niște costume aproape teatrale cu pene pufoase și gablonțuri zăngănitoare… Aveau și fotografiile lor, dar nu pe peretele casei din Cipru, ci în albumul pe care-l arătau tuturor celor interesați de biografia comună a Musei și Zarifei.
În timpul bolii Zarifei, Musea slăbise foarte tare și semăna mai mult ca oricând cu un ulcior cu gâtul lung și fundul sferic. Nu putea să mănânce nimic. În seara aceea s-a uitat în frigider, care era plin de mâncare, dar ei îi mirosea totul a frig necomestibil. A făcut un duș și s-a dus la culcare. A adormit pe loc, fără vreun gând sau presimțire, muriseră toate în ea, lăsând doar dispozițiile zilnice ale Zarifei, pe care le îndeplinea cu sârg.
A trezit-o soneria telefonului. I-a sărit inima din piept – astfel de apeluri matinale nu prevestesc nimic bun. A apucat receptorul. „Allou!“ Era Said, l-a recunoscut numaidecât. I-a spus că deja ajunsese la Moscova și la 8:20 decolează, iar trei ore mai târziu o să fie în Larnaca. Să-l aștepte…. Da, da, sigur, te așteptăm…
A sunat-o pe Katia la spital. Katia i-a spus că Zarifa a fost dusă în sala de operație să-i fie schimbat cateterul, iar secretarul, conform indicațiilor Zarifei, trebuie să plece la bancă în zori.
„Cesăfaccesăfaccesăfac…“ a șoptit Musea cu buzele uscate. Se dezobișnuise de mult să ia hotărâri, până și în alegerea unei rochii. Acum se afla în fața unei probleme uriașe, care-i întuneca toată suferința: trebuie să se ducă să-l ia pe Said, care o urăște, trebuie să se ducă singură la aeroport, și ce să-i spună, și ce-o să spună el… și cu ce să se îmbrace…
Zarifa e în sala de operații, n-are pe cine să întrebe… El e deja pe drum… e deja în aer, se apropie… bărbații ăștia azeri… sunt mai răi și decât armenii… Îl văzuse pe Said o singură dată în viață, când venise la Amsterdam, înainte de nuntă, îi aruncase o privire cruntă, se ridicase și luase după el întreg neamul Zarifei… cumplit…
- Spune-i Zarifei că sunt deja în mașină. Mă duc să-l iau pe Said…
Musea l-a recunoscut pe loc – era cărunt, masiv, scund, și totuși frumos. Vârful nasului i se curba un pic în jos, și bărbia, la fel ca a Zarifei, i se curba un pic în sus, și avea aceeași gropiță în mijloc. Arăta atât de ridicol în costum negru și sandale, încât grecii se tot uitau la el. Era și încărcat cu niște pachete și târa după el un troller în culori tropicale, din care se ițea o boccea uriașă. Văzându-l, Musea numai că n-a izbucnit în plâns, așa de tare semăna cu Zarifa. E drept, după înfățișare putea să-i fie tată.
Musea s-a apropiat de el.
- Bună ziua, Said, am venit să vă iau. M-a trimis Zarifa.
- Și de ce n-a venit ea?
Musea a zâmbit cu zâmbetul ei mic.
- Se simte rău. E în spital. Mergem întâi la ea, iar apoi vă instalez unde veți dori – acasă ori la hotel… Rămâneți aici, am lăsat mașina în parcare… Vin să vă iau în cinci minute.
BMW-ul e o mașină mare, dar portbagajul nu e foarte încăpător. L-au ticsit de pachete. El și-a luat trollerul. Bocceaua uriașă, din pânză murdară, a îndesat-o în portbagaj. Au mers destul de mult în tăcere, apoi Said a întrebat:
- Ce boală are?
- Cancer, a răspuns scurt Musea.
- E rău. Toți mor de cancer. Tata, de cancer, tatăl tatei, de cancer. Și taică-su a murit de burtă. Pesemne că tot de cancer, numai că n-au știut.
Două ore mai târziu, Said a intrat în salonul în care tocmai fusese adusă Zarifa din sala de operații. Pielea smeadă sporea nuanța maronie a chipului ei îngălbenit. A deschis ochii și l-a văzut pe fratele ei. În ochii lui a încremenit groaza.
- A, ai venit… plecați toți. Trebuie să vorbesc cu el…
Musea, Katia și asistenta medicală au ieșit una după alta, închizând ușa. Musea a rămas lângă ușă, să asculte ce vorbeau, dar n-a auzit nimic – vorbeau încet.
Apoi Musea l-a dus pe Said, care era împietrit, la hotel. Acasă la ele n-a vrut să meargă și ea a oftat ușurată.
A doua zi spre seară, pe aeroportul din Larnaca a aterizat Jenia Reichman. A închiriat o mașină și a venit la ele acasă. Mai fusese aici, și nu o dată. A întâmpinat-o Katia, fata în casă, a sunat-o pe Musea la spital, aceasta a întrebat-o pe Zarifa dacă să nu vină Jenia direct la spital. Zarifa i-a ordonat să vină imediat. Și Jenia a venit.
Și iarăși le-a poruncit Zarifa tuturor să iasă. Când au rămas singure, i-a spus Jeniei:
- Bine c-ai venit, am trei întrebări importante pentru tine.
Jenia, care evaluase situația din prima clipă, n-a găsit putere să glumească în stilul ei zănatic dintotdeauna. S-a așezat lângă Zarifa și i-a pus o întrebare nelalocul ei, ba chiar stupidă: „Cum te simți?“
- Ce, nu vezi și singură? Îmi dau duhul. Futu-i. Uite, în legătură cu asta am să-ți pun întrebările. Ești cea mai deșteaptă prietenă a noastră…
Jenia s-a îngrozit – nu că Zarifa moare, și nici că știe asta. Locuiseră în același bloc, în același apartament în Marina Roșcea , când Zarifa închiriase o cameră de la mătușa Jeniei, prima ei locuință la Moscova, și se cunoșteau foarte bine una pe alta… „E vorba de bani, de proprietate“, s-a speriat Jenia. Vreo afacere complicată, vreo schemă, vreo intrigă din cele la care era atât de talentată Zarifa și care ei îi provocau o aversiune puternică.
„Pentru nimic în lume“, a hotărât Jenia în sinea ei. „O să-i spun să-și facă testamentul, asta o să-i spun…“ și a așteptat iritată întrebarea.
- Spune-mi, Jenka, tu ce crezi, ce-i aia intelectualitate?
Jenia a inspirat aerul condiționat răcoros și a expirat. A înnebunit? Sau a înțeles ea greșit?
- Intelectualitate? a repetat ea, nevenindu-i să-și creadă urechilor, dar oarecum ușurată.
Zarifa a închis ochii și s-a văzut deodată cât de mult i se înfundaseră în orbite. Moartea își așternuse deja machiajul cu pete negre pe pleoape, buzele pline îi erau închise la culoare și uscate, tâmplele i se adânciseră… era vizibil că obosise, obosise foarte tare. Când a închis ochii și a tăcut, a părut că murise.
- Știi, nu sunt sigură că intelectualitatea există cu adevărat. Dar, dacă ar exista, cred că cel mai exact ar putea fi definită ca un strat de oameni educați a căror acțiune e motivată de binele obștesc, și nu de egoism…
O umbră de nemulțumire a trecut pe fața Zarifei.
- Nu, eu nu cred asta.
Apoi a deschis ochii și a întrebat așa cum întreabă profesorii la examene:
- Spune-mi, prin ce se deosebesc armenii de azeri? Dar nu așa cum se vorbește despre asta în general. Științific. Că doar ești genetician.
Aici, Jenia, necredincioasă, surdă ca un zid la orice concepte religioase, s-a rugat pentru prima dată în viața ei: „Ajută-mă, Doamne! Ajută-mă, nu pot…“
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
