Cum ar suna un basm dacă ar fi scris în prezent? La întrebarea asta răspunde scriitoarea Ramona Gabăr în cartea sa Cântec deasupra cenușii, publicată în imprintului n’autor, coordonat de Eli Bădică la editura Nemira.
În Cântec deasupra cenușii, Baba Iana și Baba Draga, două surori vrăjitoare, își măsoară puterile în farmece. Ca să vadă care e mai puternică fac un pariu, iar una dintre ele își dedică viața unei fete splendide, Ana, care vrea să-și depășească condiția, iar cea de-a doua unui prinț crescut fără dragoste, Kostei. Povestea îi poartă pe Ana și pe Kostei printr-o lume extraordinară, plină de creaturi mitologice în care vor trebui să descurce ițele țesute de cele două vrăjitoare.
Cartea are la bază folclorul slav, pe care îl reinterpretează într-o cheie feministă, și, după cum spune coordonatoarea n’autor, Eli Bădică : „vorbește de fapt despre noi, despre ororile care se ridică din(tre) noi, despre realitatea extrem de contemporană, pe care o reflectă într-un mod în care puține, foarte puține cărți reușesc cu adevărat să o facă”.
Cartea va avea lansarea miercuri, 23 aprilie 2025, de la ora 19.00, la librăria Cărturești Verona.
Ramona Gabăr s-a născut în 1980, a absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării la Universitatea din București și are un master în Comunicare. În timpul facultății, a contribuit la culegerea antropologică Istorie la firul ierbii – documente sociale orale (coord. de Zoltán Rostás și Sorin Stoica, Ed. Tritonic, 2003).
A debutat la Editura Nemira, în imprintul n’autor, cu volumul de proză scurtă Stații (2021).
Textele ei au fost publicate în publicații precum Dilema Veche, Dilemateca sau Iris Literary Journal.
Până la 33 de ani, a trăit în București și din 2013, trăiește cu familia la Bruxelles.
Am rugat-o pe Ramona să ne spună de ce avem nevoie în continuare de basme. Uite ce a răspuns:
„Pentru mine, basmele sunt o formă de evadare din realitate, dar și o reinterpretare a acesteia. Ele trec prezentul prin botezul înțelepciunii străvechi care a văzut istoria repetându-se, modelele de traumă fiind transmise genetic sau cultural, victimele transformându-se în călăi, instrumentele de opresiune perfecționându-se. Dar memoria noastră colectivă nu a văzut doar răul perpetuându-se. În egală măsură, ea a înregistrat feluri din ce în ce mai creative, mai tenace de a răspunde oprimării, injustiției, minciunii, crimei. Fie că o pornim în călătorie pe urmele lui Nastratin Hogea, ale Babei Iaga sau ale lui Pachamama, descoperim ireverența, sarcasmul sau subversiunea ca instrumente de rezistență în fața răului.
Folclorul, oricât ar părea de caracteristic locului din care își trage seva, pune la dispoziția întregii omeniri un limbaj comun care transcende granițe și graiuri. Arhetipuri și laitmotive pe care le credeam specifice zonei balcanice, de exemplu, vor apărea, aproape identic, în folclorul populațiilor indigene din Anzi sau din Africa. Există un număr limitat, indubitabil repetitiv, de feluri în care oamenii și-au explicat inexplicabilul, în care au transformat dureri insuportabile în povești vindecătoare. Iar durerile oamenilor sunt aceleași peste tot, oricât ar încerca unii sau alții să ne transforme în noi și ceilalți. Și aceasta cred că e o altă putere a basmelor: să ne arate că oamenii sunt, din Peru până-n Indonezia și din Suedia până-n Africa de Sud, la fel. Cântă la fel, iubesc la fel, suferă la fel și se mânie la fel.
Ador puterea asta a basmelor de a ne aduce împreună, de a ne face să ne contopim în umanitatea noastră comună, în loc să ne risipim în micile diferențe – religia, rasa, etnia, genul – pe care unii le exploatează cu cinism pentru a hrăni ciclul opresiunii. Într-o vreme când drepturile omului sunt puse în pericol, când legile internaționale sunt dinamitate, când lașitatea politică se împletește într-un spectacol dezgustător cu circul absurd, când personaje sulfuroase încearcă să ne vândă izolaționismul și întoarcerea la o identitate națională limitată și limitativă, nu pot decât să sper că poveștile rămân un antidot puternic împotriva urii.
După mintea mea, asta și e puterea cea mai mare a basmului: să vindece – prin a-l aduce la lumină – răul din noi, punându-l pe masă și tăindu-l în bucățele. Și să ne avertizeze, să ne învețe să nu lăsăm niciodată garda jos, prin a ne arăta cum răul se recompune, se transformă, ia noi și noi fețe, încercând să scape de vigilența noastră colectivă. Dar și să ne îmbărbăteze, amintindu-ne că luptăm cu răul ăsta de când lumea, că uneori l-am învins cu răbdare, umor, compasiune, curaj, înțelepciune, iar alteori cu furie, încăpățânare și revoltă.
Basmele sunt o zestre comună – coagulantă – a umanității, iar eu nu pot decât să sper că basmul meu – care vorbește despre ciclicitatea istoriei – va inspira tenacitatea, compasiunea și curajul din noi, mai ales în vremurile astea tulburi în care lumea pare că a luat-o din nou cu pași repezi spre abis.”
Citește mai jos un fragment din cartea Cântec deasupra cenușii.
Văzând-o așa neînduplecată, unii intraseră la bănuială c-ar fi în mrejele vreunui Sburător, c-o fi prins-o, și-o fi fermecat-o, și c-o ține noaptea scuturată de friguri, amețită de patimile vreunei dragoste necurate. Că doar se mai văzuseră fecioare mândre cari de așa blestem agiunseseră să se topească d-a-n picerele, să se usuce ca iasca, de nu mai rămânea din ele decât pielea pe oase și o uitătură fierbântată ca de animal hăituit. Dar vezi că Ana nu se usca, ba din zi în zi înflorea și mai tare. Ei cătau s-o afle încercănată, ei ochii îi sclipeau ca aștrii cei vecinici; ei nădăjduiau s-o vază sfârșită de patimile necurate, ea era din ce în ce mai zburdalnică și mai plină de vino-ncoa. Dar de căzut la drăgosteală tot nu cădea, spre ciuda flăcăilor cari până la unul o așteptau în zadar să aleagă.
Văzuse ea la ce poate duce dragostea, adicătelea: niciodată la ceva bun. Chiar când oamenii pleacă în vieață pieriți de iubire și sorbindu-se din ochi unul pe altul ca pe icoane, năcazurile și lipsurile nu le dau pace. Le zgândăre dracul inima, îi agiunge aleanul că n-au aia, că n-au ailaltă, casa se împle de prunci cari se vaită de foame și, în scurtă vreme, nu rămâne mai nimic din drăgostirea de-nceput. Bărbatul se depărtează de muierea lui și ori se dedă clondirului, ori își găsește vreo ibovnică, să-și mai amăgească oleacă sufletul și să-și mai uite amarul. Muierea se acrește și, cât îi ziulica de lungă, își suduie bărbatul, să afle cu mic, cu mare câtu-i de neisprăvit. Lasă dară să vezi când e dragoste mai puțină cum agiung soțiorii să se bată și să-și rupă cămeșile în drum, de-i știe tot satul! Și-apoi mai e câte o fată tălășmancă ce se lasă ademenită de vorbele dulci ale vreunui flăcău mai isteț, cade în păcat cu el și-atunci să te ții rușine, cât îi vieața! Văzuse Ana destule fete frumoase cari în câțiva ani agiunseseră muncite, amărâte și spetite de nu le mai recunoșteai: din mândre cu flori în păr se făcuseră niște muieri pizmărețe, alergând încolo și-ncoace cât îi ziulica de lungă fără niciun spor.
Așa că Ana n-avea aplecare pentru dragoste și-și făgăduise sieși să nu-și piarză vreodată mințile pentru vreun amor nevolnic, să nu cari cumva să se trezească cu o droaie de copchii înfometați, ca biata mumă-sa, de pe urma unei fierbințeli cari trece răpide, ca ziua de iarnă, și te lasă și uscat de foame, și lipsit de noroc. Un singur vis avea Ana, și aista n-avea nimic de-a face cu amorul, cu flăcăii cari îi dădeau târcoale sau cu cămeșile de nuntă la cari coseau fetele cât era iarna de lungă. N-ar fi știut să zică ce anume i-l sădise în inimă și cum de nu se putea și ea mulțămi să trăiască așa cum trăiseră toți oamenii dinaintea ei.
Una și bună știa, că nu-i mai ieșea din cap dorul ce-l sâmțea. Ca să-și stâmpere tulburarea, a alergat la Baba Iana și i-a pus dintr-o suflare o întrebare, că mare neliniște îi crescuse în suflet, și aiasta la toate alea avea dezlegare.
— Tare mi-i teamă să nu-mi cadă cu tronc vreun prostălău dintr-ăștia de-mi poartă sâmbetele, i-a zis ea. Asta mi-ar lipsi, să-mi uit calea. Cum zici, măicuță, să mă țin deoparte de așa gânduri nevolnice?
Baba parcă atât așteptase: avea ea leac și pentru asta. Se făcu vreme de câteva clipe c-a căzut pe gânduri, răsucind între dește un firicel de rânduniță, fraged și puțintel de nici nu-i dăduseră bine frunzele.
— Inima trăbuie zăvorâtă, a zis într-un sfârșit, ca să n-aibe nimeni cale către dânsa. Că numai așa ți-oi vedea de drum și n-oi întoarce capul după oareșce flăcău mai lat în spate.
Multă vorbărie nu s-a mai făcut: cum a știut ea din moși strămoși, moșmondind din lutul de sub casă niște șcătule de mărimi felurite și amestecând ierburi și prafuri mult mirositoare, Baba i-a ferecat inima bine cu un lacăt micuț de argint, pe cari apoi l-a îngropat la șapte picioare sub colțul de nord al cimitirului, lângă un mănunchi de salvie, sădită tot de ea mai acum niște ani, într-o noapte cu lună plină.
— N-ai treabă de-amu, îi spusese Baba scuturându-și mânurile de țărână după ce săpase în colțul cimitirului groapa în cari avea să zacă pentru multă vreme putința Anei de a iubi. Nici bărbat iubăreț n-o să-ți cadă cu tronc, nici voinic vânos n-o să-ți tulbure sângele; cât o sta lacătul ăsta ferecat aici, nicio ființă nu o să se bucure de dragostea ta, nici pe pământ îmblătoare, nici prin văzduh cutreierătoare și nici prin apă-notătoare.
La urmă a stat și-a cugetat oleacă în liniște, de parcă mare hotărâre amarnic înrâuritoare era nevoită să ieie. Când a dășchis gura, parcă i se mai îmbunase căutătura, și-a pus o mână aspră pe creștetul Anei, așa spuind:
— O să te înapoiezi într-o zi, așa că ține bine minte locul săpăturii, să știi de unde să scoți legătura ce-o-ngroparăm.
Era o noapte caldă și luminoasă ca ziua. Ana a privit lung la mănunchiul de salvie, învățându-i pe de rost forma și locul. Gardul cimitirului se vedea ca ziua, până departe, la intrare. I-a numărat ulucii, s-a uitat bine sub cari anume a ascuns Baba lacătul. Chiar de s-o usca salvia și-o pieri, avea să știe unde să se întoarcă. Pământul reavăn a tresărit parcă atunci când s-a aplecat să-și ia rămas-bun și, prin vârful de degetelor, Ana a sâmțit cum i se scurge orice urmă de îndoială și-i urcă înapoi o putere și o hotărâre fără margini.
A întrebat apoi cât mai are de așteptat până i se va împlini visul. Era mare de-acum și fiecare zi petrecută în bătătura sărmanilor ei părinți devenea o povară. Că erau dânșii buni și miloși, dar ea era fată de măritat, și prea le dădeau târcoale flăcăii fierbântați, ca haitele de lupi adunate la marginea stânii. Doar n-avea să rămâie de-a pururi fată mare fiindcă prea din cale-afară era de frumoasă – unde se mai auzise așa ceva?
Baba Iana s-a uitat pe ceriu și a numărat pe degete: un, doi trei…
Anei i-a cam stat inima-n loc. Câtă răbdare să aibă, cât să-și sufoce năzuințele ca pe niște patimi urâcioase, cât să mai poată aștepta nainte s-o deie ai ei după primul flăcău mai înstărit cari le bătea la poartă?
— Fo trii luni jumate, a zis Baba Iana în sfârșit și i-a mai venit Anei inima la loc. Dar pentru asta, îi musai să mă lași să-ți mai împletesc niște buruieni în păr, să-ți ung tălpile cu sevă de albumiță și ruin și să te ții pe lângă apă. Soarta ta e legată de apă.
Vrând să afle și cât are să trăiască pe lângă acest rege bătrâior de-i apăruse în vis cu toate metehnele lui – dar nepricepând nici dânsa dacă mult ori puțin nădăjduiește –, Ana n-a mai apucat să dășchidă gura, că a văzut-o pe Babă încruntându-se de parcă zărise ceva cari nu i-a picat bine, și s-a temut. Bărâna a alungat vedenia cu mâna, ca pe o muscă sâcâitoare, zicând de parcă ar fi auzit întrebarea nerostită:
— Numai Dumnezeu și Necuratul le știu pe toate!
Facă-se cum le-am rânduit, și-a mai zis sieși, nădăjduind că la capătul celălalt al pământului nu i-o sta nimenea împotrivă.
— Nainte de orice, mai am ceva să-ți dau, adause cu voce tare, mâncând-o cu privirea de ghizdavă ce era, că până și asemenea babă fermecătoreasă de le văzuse pe toate la vieața ei nu mai dăduse cu ochii de altă mândrețe de fată cum se făcuse aiasta.
Se puse ciuci și-o trase lângă dânsa, puindu-și obrazul scofâlcit lângă cel proaspăt al Anei. Scoase de sub zăvelcă, înnădit într-o bocceluță mititică, un ciob de mirază nu mai mare decât jumătate de palmă, simplu și zdrențuit, ba chiar și murdar pe alocuri, de n-ai fi dat trei parale pe el dacă l-ai fi văzut în colbul drumului.
Asupra ăstui ciob Baba Iana șopti în barbă-i câteva cuvinte de neînțăles. Ana, stând așa cu creștetul capului lipit de bărbia Babei, sâmți un fior ca de moarte și-n aceeași vreme o năvalnică poftă de vieață cutremurând-o din cap până-n picere. Baba întoarse apoi ciobul cu fața către lună și îl scutură de trei ori.
— Ține-l bine și nu-l rătăci, îi spuse Anei întinzându-i-l. N-o să mă crezi amu, dar aista-i odor de mare preț, pentru cari viteji din toate colțurile lumii și-ar vinde sufletul numai să poată căta o dată într-însul. Când o veni vremea să fugi – căci va veni ea și vremea aiasta –, orice-ar fi să lași în spate, pe-ăsta să nu-l lași. Un singur lucrușor de-ar fi să poți lua cu tine, aiasta să iei. Când o să bată ceasul potrivit, miraza asta de nicio scofală va să salveze un norod, cum mă vezi și cum te văz, chiar de-amu ți s-o părea neghiobie așa gând. În vremea asta, că multă vreme o să treacă, și nu se cade să ne pripim cu sorocul, pasă de-o folosește. De fiecare dată când ți-o fi greu, o să-ți deie putere, că mare putere zace în ea și, din ce trece vremea, mai multă se adună.
Ana se uită la oglindă și o trecu iar un fior. Era un ciob zdrelit de nicio scofală, numai bun de aruncat la gunoi. Nimic nu dezvăluia puterile-i ascunse despre cari povestise Baba, dar aiasta o povățuise întotdeauna de bine, mai abitir ca o mumă, așa că Ana nu puse la îndoială cuvintele ei. Luă oglinda din mâna Babei și o ascunse cu grijă în sân. Era rece și marginile-i erau tăioase, dar, fără să priceapă de ce, o mare tihnă i se așternu în suflet deîndată ce i se lipi de piele, încălzindu-se.
Imaginea principală a fost preulată din arhiva Fortepan.
