Pe 27 iunie 2023, o delegație de scriitori și jurnaliști columbieni se află la o pizzerie din orașul ucrainean Kramatorsk. Printre ei se află și Héctor Abad Faciolince, considerat unul dintre cei mai talentați scriitori ai valului post‑latin american. Autorul a acceptat o invitație la un târg de carte din Ucraina și ceea ce ar fi trebuit să fie o simplă călătorie literară s-a transformat într-o explorare a ororilor invaziei rusești în regiunea Donețk, aproape de front. Era ultima lui zi în Ucraina și trebuia să se întoarcă acasă.
În timp ce oamenii mâncau, localul a fost lovit de rachetele rusești. 13 persoane își pierd viața și 60 sunt rănite. Printre victime se numără și scriitoarea ucraineană Victoria Amelina, care avea 37 de ani și era una dintre cele mai de succes scriitoare din țară.
Supraviețuind atacului, Faciolince scrie volumul Acum și în ceasul morții (care urmează să fie publicat în română la editura Curtea Veche în traducerea Ancăi Coman Doicin). Parte o încercare de a înțelege ce s-a întâmplat, parte denunț al unui crime de război, parte ilustrare a luptei cu sentimentul de vinovăție a supraviețuitorului, cartea îți arată cât de adânci sunt rănile pe care un război le lasă în urmă, atât la nivel personal, cât și național sau cultural.
Héctor Abad Faciolince, născut în 1958, este scriitor, eseist, jurnalist și editor columbian. Este cunoscut mai ales pentru volumul de memorii Suntem deja uitarea ce vom fi (Curtea Veche Publishing, 2014, 2021), a cărui ecranizare a câștigat în 2021 Premiul Goya. La 12 ani a scris primele sale nuvele și poezii, iar la 21 de ani i s‑a acordat Premiul Național Columbian pentru Proză Scurtă. Mai târziu a câștigat de două ori Premiul Símon Bolívar pentru jurnalism.
Este și traducător, printre autorii ale căror opere le‑a tradus numărându‑se Italo Calvino, Leonardo Sciascia, Primo Levi și Natalia Ginzburg. Totodată, a publicat articole în ziare și reviste de prestigiu din Columbia. În prezent, locuiește în Columbia și are o rubrică săptămânală în El Espectador, cel mai vechi ziar columbian.
Periodicul spaniol El País numește Acum și în ceasul morții: „Memorabil și necesar", iar ziarul ABC Cultural: „O capodoperă. Un volum care va transcende timpul și uitarea". Citește și tu un fragment în avanpremieră a volumului tradus în limba română și fii pregătit pentru când apare în februarie în librării.
Acum și în ceasul morții
De când începuse invazia rusă în toată regula, pe 24 februarie, nu făceam altceva decât să citesc obsesiv știri despre Ucraina. Am scris în mod repetat articole pe acest subiect și le‑am trimis la El Espectador, ziarul în care îmi public rubrica săptămânală, și altor publicații în limba spaniolă. Interesul meu apăruse, la început, datorită acelor două tinere editoare pe care încă nu le cunoșteam personal, dar acum îmi dădeam seama că acea violare îngrozitoare a dreptului internațional și acel efort incredibil de a distruge o țară independentă – care refuzase să se supună vecinului său mai mare și mai puternic – reprezentau ceva de o importanță vitală și un pericol extrem pentru întreaga lume și pentru toți cei care credem în democrație și în libertate.
Atitudinea curajoasă a lui Zelenski (care a refuzat avionul oferit de Biden pentru a părăsi țara împreună cu familia sa, cerându-i‑i acestuia în schimb arme pentru a o apăra) și rezistența eroică a armatei ucrainene îmi umpleau, de asemenea, sufletul de mândrie și de speranță.
În acele prime luni ale invaziei s‑a întâmplat ceva ce nimeni nu anticipase: armata invadatoare, considerată atotputernică, nu reușea să distrugă totul și, în multe cazuri, era forțată să se retragă pentru a nu fi complet nimicită. Ucraina se apăra cu o îndrăzneală, un curaj și o ingeniozitate neașteptată. Una dintre cele mai puternice armate de pe planetă eșua în tentativa sa prost mascată de a cuceri capitala, Kîiv, de a ucide sau a înlătura guvernul ales democratic și de a transforma din nou Ucraina într-o colonie sau într-o altă așa‑zisă republică asociată la federația sa forțată („Mica Rusie“, cum ii plăcea să o numească în mod disprețuitor).
*
În acele zile de la începutul invaziei, am aflat că Anabell și partenerul ei, Aleks Borovenski, directorul English Theatre din Kîiv, nu doar că se adăposteau în subsolul teatrului în timpul alarmelor, ci fuseseră nevoiți să se mute acolo, în locul unde înainte se desfășurau spectacolele. Un spațiu subteran putea fi un adăpost improvizat împotriva bombardamentelor rusești care nu conteneau. Și, în acest caz, nu erau singurii care se refugiau acolo – împreună cu ei se adăposteau și câțiva vecini, pe care ii invitaseră să folosească acel subsol ca refugiu, fiindcă părea că, dintr‑un moment în altul, tancurile lui Putin puteau intra triumfătoare in capitală. Din când în când, Anabell îmi trimitea cate o fotografie din acel loc și îmi povestea cum, pentru a‑și umple timpul, organizau lecturi colective din cărțile publicate de Editura Compas, inclusiv unele fragmente din cartea mea.
Câteva săptămâni mai târziu, după ce Ucraina reușise deja să respingă cu succes primul val al invaziei (o înfrângere monumentală pentru Rusia, pe care Putin nu a recunoscut‑o niciodată), au pus în scenă o piesă de teatru: El libro de las sirenas [Cartea sirenelor], inspirată din romanul lui Markus Zusak, Hoțul de cărți*. Singura actriță din spectacol, jucat chiar în acel subsol și încă sub zgomotul bombelor, era Anabell. Adunându‑și puterea și curajul de unde nici nu bănuia, își rostea monologul sub urletul sirenelor de alarmă aeriană (atât de puțin asemănătoare cu sirenele lui Ulise) și sub amenințarea constantă a armatei ruse, care bombardase deja chiar și câteva teatre în alte orașe. Orice loc unde s‑ar fi putut aduna un număr considerabil de civili în orașele din Ucraina devenea o țintă bună pentru noul țar al Rusiei. Teroarea, folosită ca armă pentru a frânge moralul unui popor.
În povestea interpretată de Anabell, o fetiță învață să citească într‑un adăpost, în timp ce afară cad bombele și sirenele anunță populația că trebuie să fugă în spațiile protejate pentru că se apropie un nou val de atacuri. În varianta adaptată, realizată de Aleks, fetița protagonistă, Liesel Meminger, citește și un fragment din El olvido que seremos. Pentru mine, tot ce făceau ei acolo era dureros, straniu și frumos în același timp. Cu acea frumusețe ciudată pe care o au lucrurile triste. O poveste despre o anume nedreptate din trecut încerca măcar să aline o altă nedreptate, una din prezent – colosală și colectivă, în cazul Ucrainei.
În acea lună martie, am avut ocazia s‑o cunosc personal pe cealaltă asociată de la Editura Compas, Marina Marciuk, la Sevilla, în cadrul unui eveniment literar organizat de prietenul meu, Fernando Iwasaki. Este foarte emoționant să poți îmbrățișa o persoană care ți‑a dăruit o limbă și ți‑a arătat, în cel mai cinstit și mai frumos mod, eroismul unei țări mai mici și mai puțin puternice decât adversarul ei uriaș. Două luni mai târziu, în mai, Anabell a prezentat la Madrid spectacolul adaptat de Aleks, partenerul ei, iar eu am putut merge la teatru să văd El libro de las sirenas. Războiul continua să facă ravagii în Ucraina, dar tinerele mele prietene ucrainene își puteau lua o pauză și un răgaz în Spania și într‑un turneu teatral prin țările nordice.
Când, în acele zile, mă plimbam sau luam masa în Madrid cu Marina și Anabell, simțeam pentru ele aceeași tandrețe grijulie pe care o simt pentru copiii mei atunci când mă tem – uneori nebunește și fără motiv – că li s‑ar putea întâmpla ceva rău sau violent. Aș vrea ca îmbrățișarea mea să fie un coif, o armură, deși știu prea bine că nu este.
Am păstrat legătura cu ele, iar în anii care au urmat le‑am revăzut pe Marina în Andaluzia și pe Anabell în Mexic. Din ianuarie 2023, m‑am alăturat mișcării inițiate și promovate de Sergio Jaramillo – „!Aguanta, Ucrania!“. Cum campania lui se desfășura în principal pe rețelele de socializare, iar Sergio avea nevoie de cineva care să traducă în ucraineană mesajele originale (care veneau, de regulă, în spaniolă și în engleză), l‑am pus în legătură cu Marina, iar ea a devenit traducătoarea în ucraineană a campaniei și liantul dintre această inițiativă și alți scriitori și intelectuali ucraineni.
*
Începutul călătoriei noastre, în iunie 2023, a decurs fără incidente și conform planului. Pe terasa unui hotel frumos, cu vedere spre piața centrală din Rzeszow, eu, Sergio și Marina am luat un prânz polonez lung, în timp ce puneam la punct ultimele detalii ale călătoriei în Ucraina. Era o zi răcoroasă și însorită, așa cum e mereu granița plăcută dintre primăvară și vară. Era prima dată când pășeam pe pământ polonez (Polonia lui Lem, a lui Bashevis Singer, a lui Szymborska și Chopin și a prietenului meu Preisner, Polonia papei din cauza căruia fusesem exmatriculat de la universitate) și țara mi se părea, prin arhitectură și peisaj, un amestec armonios între o națiune slavă și fragmente din fostul Imperiu Austro‑Ungar: ordonată, catolică și aproape familiară. Nu‑mi aminteam de Polonia altfel decât ca făcând parte din Cortina de Fier, dar acum părea aproape la fel de occidentală ca Germania, unde am locuit mai bine de un an.
La scurt timp după ora 18:00 am ajuns la gara poloneză din Przemyśl, la granița cu Ucraina, și, cum aveam destul timp la dispoziție, ne‑am dus să bem ceva la o cârciumioară aflată vizavi de gară. Pe la ora 19:00 ne‑am apropiat de clădire; majoritatea pasagerilor care stăteau la coadă erau femei ucrainene cu bebeluși în brațe sau, în orice caz, copii foarte mici. Se întorceau acasă sau, poate, mergeau să‑și vadă soții aflați pe front, să‑i încurajeze printr‑o vizită scurtă. Pe bilet scria că trenul nostru de noapte spre Kîiv pleacă la ora 20:52, dar controlul pașapoartelor se făcea foarte lent, iar coada abia se mișca. Am presupus că trenul nu avea cum să plece fără toți acei oameni care voiau să urce; păream cu toții neliniștiți și, în același timp, încrezători. Eram mulți și ne mișcam foarte încet, docili. Ca vitele duse la abator, mi‑a trecut prin minte, cu un presentiment pe care l‑am alungat imediat, așa cum alungi o muscă enervantă.
Un grup de tineri îmbrăcați în negru, cu cagule, s‑a așezat în fața cozii, la o oarecare distanță, și au început să scandeze lozinci în poloneză. Stăteau cu spatele la noi. Ce strigau era foarte agresiv, în mod evident, dar eu nu‑i înțelegeam. Mi s‑a părut că Marina înțelege ceva mai mult, fiindcă am văzut că sună imediat la poliție, care însă a întârziat să apară. Am tras concluzia că păreau neonaziști.
Este foarte ciudat să auzi strigăte agresive într‑o limbă din care nu înțelegi nici măcar un cuvânt; iți poți imagina orice, absolut orice, dar intuiția lingvistică, în combinație cu limbajul trupului, te pune imediat în gardă.
În cele din urmă, după verificarea pașapoartelor, am ajuns la tren – un șarpe boa uriaș de un albastru‑închis, fără început și fără sfârșit. Avea atâtea vagoane, încât nu se vedeau nici partea din față, nici coada convoiului. N‑am îndrăznit să‑l parcurg la pas de‑a lungul peronului, de teamă că ar fi putut pleca în orice moment. Am început să mă simt cu adevărat în Europa de Est (mai fusesem înainte, pentru scurt timp, în Rusia, Ungaria și Cehia) abia când am urcat în acel tren întunecos și interminabil al căilor ferate ucrainene. în fiecare vagon exista o ultimă urmă de confort țarist sau sovietic: o doamnă în vârstă, în uniformă – poate mai tânără decât mine, dar fără îndoială în vârstă –, care ne întâmpina amabil, ne înmâna cearșafuri curate, prosoape, fețe de pernă, pături, în timp ce ne lua pașapoartele și ne oferea cești cu ceai fierbinte.
Ocupa, lângă toaletă, o cămăruță ce‑i servea drept dormitor și birou, cu un fel de idol central care domina spațiul: un samovar desprins parcă dintr‑un roman de Gogol, a cărui flacără fierbea apa pentru ceai. După gustul meu foarte îndoielnic, ceaiul era amar și prost, dar într‑un fel atenua întârzierea, lungă și de neînțeles, dar atât de frecventă în unele țări, a trenurilor care nu pleacă. La miezul nopții, trenul nostru, care trebuia să plece la ora 20:52, așa cum am spus deja, nu se mișcase nici măcar un milimetru.
În compartimentul nostru, două tinere mame ucrainene care se întorceau în țară pentru a‑și vizita soții aflați pe front, împreună cu doi bebeluși foarte cuminți, ocupau cele două paturi de jos. Vorbeau liniștite, cu o iluzie tristă în priviri; aveau să meargă pană aproape de linia frontului, în apropiere de Odesa, ne‑a tradus Marina. Eu și Sergio urma să ocupăm paturile de sus; Marina, deja în pijama și papuci de casă, se plimba pe coridorul vagonului ca la ea acasă. Ieșea din compartimentul ei, învecinat cu al nostru, și intra la noi ca să verifice dacă ne descurcăm să facem paturile, dacă avem actele pregătite, dacă înțelegem ce ni se spune. Pentru Marina și celelalte femei, totul părea firesc, aproape familial. Pentru mine – și presupun că și pentru Sergio –, totul era puțin straniu. Când eram adolescent și urcam în tren în Columbia, de la Medellin la Puerto Berrio, eu și prietenii mei călătoream în aer liber, pe acoperișul vagoanelor. Ne dădeau jos de acolo doar când ajungeam la singurul tunel de pe traseu, tunelul de la La Quiebra, care, deși avea o jumătate de secol vechime, încă era prezentat cu mândrie de profesorii noștri drept capodopera marelui inginer cubanez Francisco Javier Cisneros și a istoriei regiunii Antioquia.
Când Sergio mi‑a spus că era același tip de tren, cu aceleași paturi, în care călătorise împreună cu Ban Ki‑moon și cu fostul președinte Juan Manuel Santos, cu câteva luni înainte, ca să viziteze Ucraina, mintea mea paranoică a decis că, probabil, rușii nu aveau să bombardeze rețeaua feroviară în noaptea aceea (avuseseră ocazia să ucidă persoane mult mai importante decât noi), așa că am luat trei picături de somnifer. În câteva minute am adormit și am dormit dus pană când, deja în apropierea Kîivului, m‑a trezit lumina zorilor. Am văzut‑o pe Marina aplecată pe la geamurile de pe coridor, cu ochii umezi și ațintiți asupra capitalei, sorbind cu nesaț aerul, colinele, râul și clădirile orașului în care studiase și își trăise prima tinerețe.
– Ai sforăit toată noaptea, mi‑a spus Sergio când m‑a văzut treaz, pe un ton între glumă și indignare. Eu și ucrainencele n‑am închis un ochi.
I‑am răspuns același lucru pe care mi‑l spune și soția mea ori de cate ori o acuz că poate dormi oricând și oriunde:
– Asta înseamnă să ai conștiința împăcată.
Cu acest sentiment am pășit în impunătoarea gară centrală din Kîiv, iar la ieșire, Sergio, practic și eficient, a chemat un Uber, care în 15 minute ne‑a dus la hotel.
Chestiunile logistice legate de hotelul din Kîiv fuseseră rezolvate aproape în întregime de Sergio (consultându‑se, cel mult, cu Marina asupra câte unui detaliu), care, în ciuda aerului său aparent distrat, este foarte capabil să se ocupe de toate aspectele practice și să rămână mereu cu picioarele pe pământ. Cum el mai fusese în Ucraina la scurt timp după ce începuse invazia, făcuse rezervare la un hotel elegant, luxos într‑un mod demodat, caracteristic secolului al XIX‑lea, și nu tocmai ieftin, dar cu un tarif specific unei țări asediate – adică, o țară fără turism și cu hoteluri mereu în extrasezon, chiar și în căldura blândă de la sfârșitul lui iunie. Un hotel de lux din Europa Centrală, pe care noi, latino‑americanii, ni‑l puteam permite, paradoxal, datorită devalorizării monedei de care suferă orice țară aflată în mijlocul unui conflict devastator.
M‑am simțit ciudat, de fapt vinovat, când am intrat într‑o cameră extrem de confortabilă, cu un pat triplu uriaș, perfect aranjat, cu cearșafuri albe ca zăpada și o baie imensă plină de prosoape, toate numai pentru mine. În plus, pe lângă toate acestea, hotelul mai avea și un adăpost la primul etaj, bine organizat, cu zeci de paturi aliniate unele lângă altele, ca într‑un spital, cu bidoane mari de apă și truse de prim ajutor, în caz că ar fi avut loc un atac aerian pe timp de noapte și ar fi trebuit să înnoptăm acolo.
Toate acestea, împreună cu instrucțiunile detaliate în caz că ar fi sunat alarma de atac iminent asupra orașului, ni le‑a explicat foarte eficient o angajată după ce am făcut check‑inul la vechea recepție a Hotelului Opera. Dacă n‑ar fi fost toate aceste precauții și indicațiile clare despre ce să faci în caz de alarmă, nici nu ai fi simțit că ești într‑o țară aflată în război.
Cum ajunseserăm dimineața devreme, aveam aproape întreaga zi liberă, fiindcă evenimentele noastre din cadrul târgului erau programate spre seară. Marina a dispărut aproape imediat, spunându‑ne că are o treabă urgentă, care o să-i ocupe o mare parte din dimineață. După un duș rapid, am ieșit să mă plimb prin cartier, care era foarte frumos, și am stabilit cu Sergio pe WhatsApp să ne vedem la prânz ca să luăm masa împreună pe undeva.
*
În urmă cu zece ani, aveam o idee foarte vagă despre ce este Ucraina. Era doar un nume îndepărtat, cu un teritoriu vag european, slav și cu ceva oriental (cazac sau tătar), care îmi evoca costume colorate, piele și ochi deschiși la culoare, ușor migdalați, precum și câmpii întinse pline de grâu vara și de zăpadă iarna. Numele acela cu sonoritate poetică și evocatoare, la fel ca Urania, Samarkand sau Armenia, nu era însoțit de idei geografice sau politice foarte precise. Nu‑mi era clar dacă acel cuvânt desemnează o națiune independentă sau doar o altă piesă din imensul puzzle colonial al ultimului imperiu încă în viață, cel rus (moștenitor al Imperiului Țarist și al celui Sovietic), care se întinde de la Marea Baltică pană la Oceanul Pacific și de la Marea Neagră pană la Cercul Polar Arctic.
Pe vechiul meu glob pământesc de acasă, pe care mi‑am imaginat țările și distanțele cu mult înainte să fi ieșit măcar din cartierul meu, Ucraina era colorată în același verde‑deschis care identifica cea mai mare entitate politică de pe glob: Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice sau URSS. Ca să fie și mai mare confuzia, din lene mintală sau pentru simplificare, numeam acel teritoriu imens al URSS, format dintr‑o grămadă de etnii și națiuni care nu erau toate ruse, nici creștine și nici măcar slave, dar unite prin obligația de a fi comuniste – Rusia.
Dar, desigur, acel glob pământesc s‑a învechit brusc după căderea Zidului Berlinului, în 1989, și cu atât mai mult după ce Uniunea Sovietică s‑a prăbușit aproape fără violență în 1991. Un castel de nisip construit pe iluzii utopice, consolidat prin teroare și lipit cu tăinuirea adevărurilor incomode s‑a prăbușit de îndată ce Gorbaciov a impus un dram de deschidere și transparență (glasnost) și a inițiat proiectul său de transformări (perestroika). Cinci ani de adevăr și de cuvinte rostite fără teamă (1985–1991) – poate singurii cinci ani de libertate din întreaga istorie a Rusiei – au fost suficienți pentru ca „socialismul real“ să se prăbușească sub ochii uluiți ai lumii.
Deși știm că nu există țări veșnice, e totuși uimitor că un sistem ce părea, în același timp, solid și sordid, s‑a putut prăbuși peste noapte datorită a trei ingrediente considerate exotice: adevăr, libertate și absența fricii. Rusia și Ucraina au încetat să mai facă parte din Uniunea Sovietică și au devenit state independente aproape simultan, în 1991, dar noi, cei din celălalt capăt al lumii, nu reușeam să înțelegem cât de rusă sau cât de ucraineană era Ucraina. Cum rusa fusese întotdeauna etnia și limba dominantă în URSS (în acea uniune a republicilor erau interzise toate naționalismele, cu excepția celui rus) și cum rușii s‑au proclamat singurii moștenitori legitimi ai comunismului (acel vis religios devenit coșmar) și singurii învingători în războiul împotriva lui Hitler (ca și cum în acel război nu ar fi participat și celelalte națiuni ale URSS), făcea parte Ucraina din aroganța naționalistă rusă sau era o republică într‑adevăr distinctă și independentă? Adevărul este că mie nu‑mi era prea clar și am început să‑mi dau seama de suferința și de lupta acelui popor pentru identitate abia în 2014, când Putin le‑a smuls Peninsula Crimeea și când, în același timp, i‑a trimis pe mercenarii grupului paramilitar Wagner să destabilizeze Donbasul. După cum a recunoscut tardiv însuși liderul său, Evgheni Prigojin, grupul a fost creat pentru a sprijini al doilea val invadator, care nu a început cu armata rusă – așa cum se întâmplase în Crimeea –, ci cu această armată privată de paramilitari. Misiunea lor a fost să invadeze bazinul râului Donețk (acela este Donbasul, bazinul râului Donețk), regiunea cea mai estică a Ucrainei, pe care Putin, văzând resemnarea blândă a Occidentului în fața anexării ruse a Crimeei, a decis, de asemenea, să o „salveze de naziști“. Dar, ca să fiu pe deplin sincer, Ucraina a căpătat pentru mine o formă mai precisă și o identitate definită abia în anul 2019, când am primit acel mesaj de la cele două femei ucrainene care îmi vorbeau despre limba și literatura lor. De‑abia în momentul acela am simțit cu adevărat urgența de a mă informa mai bine despre acea țară îndepărtată care, datorită lor, devenea reală pentru mine. Dacă un columbian era real pentru ele, dacă ele nu confundau Bolivia cu Columbia, atunci și ele – și țara lor – trebuiau să fie reale pentru mine, iar eu nu mai puteam continua să pun în același sac Ucraina, Moldova, Cecenia sau Georgia (chiar dacă toate au probleme similare din cauza vecinului lor imperial). Nu geopolitica, și nici ideologia, ci oamenii ne învață să iubim și să atribuim un chip și o identitate unei națiuni. Dacă două femei ucrainene îmi scriau din Ucraina, trebuia cel puțin să cercetez și să înțeleg ce este, cu adevărat, Ucraina.
Imagine de deschidere: Nocturne in Black and Gold –The Falling Rocket, James McNeill Whistler - Detroit Institute of Arts, via Wikipedia,
