Ce se întâmplă atunci când nu-ți asculți inima și îi urmezi pe alții sau cum se transformă realitatea noastră în ceva mai mult, acestea sunt câteva dintre întrebările pe care le explorează Alina Cobzac în volumul de povestiri Condiții noi.
Uite ce spune scriitoarea Cristina Chira despre carte: „Prozele Alinei Cobzac încep în realitatea cotidiană și alunecă, încet-încet, înspre straniu. Motorul îl reprezintă fenomene psihologice sau sociale bine-cunoscute – de la relații de familie subtil disfuncționale, la corupție sau senzaționalismul crimei – forțe ce deformează limitele posibilului, uneori discret, alteori (când realitatea în sine e șocantă) aproape imperceptibil. O familie rămâne să aibă grijă de morți după ce tot satul pleacă în Italia, un copil se împrietenește cu puiul crescut pentru supă, o studentă în anul I la Litere încearcă să salveze oameni bătrâni invizibili, un director de centru de plasament din provincie încearcă să-l distreze pe deputatul venit de la București. Într-un univers cu accente patologice, Alina Cobzac reușește să arate duioșie, compasiune și o sete de dreptate. Un volum bine scris, cu o voce narativă inconfundabilă. ”
Alina Cobzac este născută în 1981 și a urmat cursurile Facultății de Litere din București. A lucrat ca producător TV pentru diferite case de producție. A participat la atelierele Creative Writing Sundays organizate de Revista de Povestiri și la cursul de scriere creativă sub îndrumarea lui Florin Iaru și a lui Marius Chivu. Textele ei au apărut în iocan, Revista de Povestiri, Nesemnate și Liternautica. Condiții noi este cartea sa de debut. Citește mai jos un fragment din povestirea Downshifting.
Își bea ceaiul cu înghițituri mici. Arată epuizat, iar lumina lămpii nu îl avantajează. Are cearcăne, colțurile gurii îi sunt lăsate și pare bătrân. Nu știu ce să fac. Să-l mângâi pe cap și să-i spun că o să treacă, că mâine va fi mai bine? Pot eu să-i zâmbesc când părți din mine se bucură de suferința lui? Mâinile ce spală vase de trei ori pe zi, când înainte foloseam mașina de spălat, spatele cocoșat de la aspirat, când de asta se ocupa tanti Emilia, nasul care se strâmbă la mirosul de găinaț din cotețul găinilor?
— Mai suntem noi vegani dacă mâncăm ouă? l-am întrebat după ce terminase de instalat găinile în grădină.
Timp de o lună șlefuise scânduri de lemn, vopsise și bormașinase până a ieșit casa de vis a găinilor. Toată energia creatoare acumulată s-a dezlănțuit în cotețul lor. Când a terminat cu ea, mai lipseau doar draperiile la geamuri. Cele opt găini și-au arătat față de noi recunoștința de a trăi o viață în libertate și de a muri de bătrânețe, încât săptămânal avem un coșuleț plin de ouă.
Ținea în mână primul nostru ou, bucuros cum trebuie să fi fost the great great grandfather of the real American, cel care a ținut în mână prima pepită de aur. M-a privit mirat.
— Vegan e un termen generic, mi-a răspuns, știi bine că noi am renunțat la carne nu datorită unor considerente morale. Ne-am documentat și am hotărât că stilul nostru de viață, și mai ales cel alimentar, este unul greșit. Vrei să-ți dau exemple în direcția asta, ai nevoie de exemple?
Mă uitam la el încurcată, ca o elevă grea de cap, dar de fapt voiam să țip, să arunc în el cu Studiul China și să-i spun că are o memorie scurtă. Cum e posibil să folosească pluralul? A uitat cum mă înghiontea cu călcâiul la trei dimineața să-mi arate un pasaj subliniat în cartea doctorului Campbell? Uite ce s-a descoperit, îmi spunea ...un aport crescut de proteine, în exces față de cantitatea necesară pentru creștere, duce la promovarea cancerului după inițiere. Iar eu mă trezeam ca un soldat ce moțăie cu arma la picior, gata să alerg în camera fetelor, să le dau Nurofenul dacă aveau febră, să mă bag în pat lângă ele dacă ar fi avut vreun coșmar. Nu era nimic din toate acestea. Când puteam să dorm și eu opt ore neîntrerupt, eram trezită din somn de carcinogeni și de produse chimice cauzatoare de cancer.
— Eu te-am întrebat de ou, nimic altceva.
— Bun, mi-a răspuns Sergiu, dar oul are legătură cu ce spuneam mai devreme. Eu nu am susținut niciodată că sunt vegan. Am ajuns la concluzia că tipul ăsta de alimentație este cel potrivit pentru organismul meu. De câte ori ne-au pus la masă prietenii noștri, m-ai
auzit pe mine spunând nu, mulțumesc, eu nu mănânc carne? Nu. Am dat la o parte carnea și am mâncat legumele, fără să mă fandosesc. Câteva ouă pe săptămână, ouăle găinilor mele, hrănite cu tărâțe netratate, cu mei fiert și cușcuș înmuiat, nu provoacă nicio daună. Sunt prăjite în ulei? Nu. Mănânci șapte la o singură masă? Nu. Atunci ce rău ni se poate întâmpla? Crezi că vine poliția veganismului peste noi și ne arestează că am încălcat legea? Nu mai fi așa de conformistă și nu-mi mai căuta greșelile. Câteodată am senzația că mă urmărești din spatele perdelei și abia aștepți să greșesc, să mă arăți cu degetul.
Asta și făceam. Eram atentă la fiecare cuvânt rostit și speram ca la un moment dat să se contrazică pe un subiect discutat înainte. Îi supravegheam joaca cu fetele. Mă gândeam că îl vor enerva și distracția se va sfârși cu el pierzându-și răbdarea și țipând. Sau măcar le va repezi. Aș fi intrat victorioasă în scenă și i-aș fi atras atenția. I-aș fi spus că nervozitatea și irascibilitatea lui țin de faptul că locuiește departe de civilizație, iar modul fals în care trăiește nu are legătură cu convingerea că așa decurg lucrurile, ci mai degrabă cu încăpățânarea masculului care nu acceptă că a luat o decizie proastă.
Dar oricât aș fi stat la pândă, el nu greșea. Nu se contrazicea în discuțiile avute seara când el tăia legumele pentru salată, iar eu amestecam în quinoa. Nici după două pahare de vin, nici când abordam subiecte dificile. Viziunea lui asupra vieții rămânea neschimbată, nu simțeam că regretă hotărârea. Nu-i părea rău că ne întâlneam rar cu prietenii, iar când reușeam să-i vedem nu îl deranja că ei fumau sau că obiceiurile lor culinare rămăseseră la nivelul ciolanului cu fasole și al ciorbei de burtă. Nu încerca să-i convingă că își trăiesc greșit viața și îi vor năpădi tumorile înainte să împlinească cincizeci de ani. Subiectele astea le păstra pentru mine.
Ieri, fetele desenau pe terasă. Umpluseră masa cu creioane și hârtii, iar eu, așezată între ele, le băgam câte o bucată de măr în gură.
— Le răsfeți prea mult. Lasă-le să mănânce singure.
S-a apropiat de noi, s-a aplecat peste umărul meu și le-a gâdilat urechiușele.
— Tati, greșesc din cauza ta, s-a plâns Sofia în glumă. Gâdilicitul este seara, când ne băgăm în pat.
Le-a sărutat pe creștet, iar mie mi-a făcut semn să îl urmez.
— Unde vă duceți? l-a întrebat Ilinca. Am nevoie de mami să-mi spună cu ce culori să desenez rochița lui Rapunzel. Mi s-a terminat movul și nu știu cum s-o fac.
— Tati vrea să discute ceva cu mami. Tu fii fetiță îndrăzneață și folosește albastru, verde. Contează cum ți-o imaginezi tu.
Ne-am îndepărtat de terasă și ne-am așezat în balansoar.
Îl montase înainte să toarne fundația cabanei, înainte de primul par din gard. Balansoarul se afla acolo pentru mine, ca eu să înțeleg că fericirea poate fi atinsă și păstrată vreme îndelungată, doar să accept că nimic din ce a creat omul nu se apropie de perfecțiune așa cum o face natura în locul unde ne-am mutat noi. Mi-a spus că paharul golit în timpul zilei de micile treburi casnice și frecușuri obișnuite traiului în comun poate fi reumplut până dă pe dinafară în câteva minute de contemplare a peisajului.
— Îți spuneam săptămânile trecute, a început el, că nu e sănătos să nu avem o activitate. M-am gândit la ceva ușurel și distractiv. Banii din bănci sunt... destui și ne-ar ajuta să trăim două vieți, nu una, dar mi se pare normal să facem și noi ceva. Nu ți-am mai spus, dar am depus actele și azi ne-au ieșit autorizațiile de funcționare pentru o firmă cu profil meșteșugăresc. Eu mă ocup cu partea de artizanat: dulapuri, polițe, văd eu pe parcurs. Iar tu cu cea alimentară: gemuri, zacuscă, tocăniță de hribi la borcan. Nimeni nu pregătește ciupercile mai bine ca tine. Tot ce înseamnă conservăraie. Am luat legătura cu o firmă care produce borcane, am dat comandă de o imprimantă specială să printăm acasă etichetele pentru borcane, cumpărăm etamină să îmbrăcăm capacele...
Pe cer norii se desfăceau în forme de animale. Mi‑am ridicat privirea spre el: un vultur tocmai își pierdea aripile. Corpul, capul, chiar și ciocul erau bine conturate, doar aripile se deșirau din ce în ce mai palide, mai șterse, până a rămas un ciot de pasăre. În dreapta lui, calul rezista. Stătea în două picioare, cu o coamă lungă atârnându-i până aproape de coadă. Am început să mișc balansoarul și calul își mișca capul odată cu mine. Burta începea să i se deformeze. Din ea se desprindeau nori mici și se întindeau spre picioare, acoperindu-le în întregime. Lovitura finală i-a dat-o avionul. Acesta i-a străpuns grumazul, a ieșit prin coamă și a lăsat în urma lui o jumătate de cal cu o suliță înfiptă în el. Oriunde mă uitam, vedeam jumătăți de animale.
Imagine de deschidere realizată de Sándor György via arhiva Fortepan / FSZEK Budapest Gyűjtemény / Sándor György.
