Revărsatul zorilor, noua carte a lui Iulian Bocai, scriitor, cercetător și colaborator Scena9, este o explorare a relațiilor dintre oameni, a sexualității și a modului în care ne mișcăm în lume. Uite ce spune scriitorul Adi Schiop despre carte: „Ceea ce mă fascinează la Bocai sunt naratorii lui straniu de inocenți și de asexuați, spectatori dezîncarnați ai vieții lor, cu o singurătate atât de profundă și confortabilă, încât nimic nu o poate sparge: pe scurt, Salinger meets Camus. În Revărsatul zorilor, naratorul se aruncă în labirintul erosului, explorându-și sexualitatea atât cu femei, cât și cu bărbați, dar fără a scăpa o secundă de strania lui alienare (sau inocență). Fiecare întâlnire e analizată cu aceeași detașare clinică, chirurgicală, ca și cum ar studia o specie necunoscută. Volumul este o ilustrare splendidă a imposibilității noastre de a trăi cu adevărat, chiar și atunci când atingem o altă ființă umană.“
Iulian Bocai (n. 1986) este scriitor și cercetător, cu un doctorat summa cum laude în filologie la Universitatea din București. A publicat până în prezent două romane, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (Polirom, 2018, Premiul Observator cultural pentru debut, Premiul Primului Roman Chambéry, Franța; tradus în neerlandeză în 2025 la editura De Geus) și Constantin (Polirom, 2019, Premiul Tânărul Scriitor), precum și O istorie intelectuală a instituționalizării studiului literar în Europa, Filologii (Tracus Arte, 2020, Premiul ALGCR pentru teorie și Premiul „Alexandru Piru“ al Muzeului Național al Literaturii Române). Scrie eseuri (are o colecție apărută în 2023 cu titlul Eseuri) și, din 2022, ține o rubrică de cronica ideilor pentru „Scena9“.
Citește un fragment din ultima lui carte Revărsatul zorilor.
Murdăria, perversiunea, fantezia sunt toate fiice ale distanței și cresc în negura lucrurilor care nu se întâmplă, în spațiile astea ascunse, dar în cele din urmă nesemnificative, ale posibilității; când în sfârșit te vezi cu persoana asupra căreia multă vreme ți‑ai încercat dorințele numai în vise, corpul celălalt se simte dintr‑odată necunoscut în toată stranietatea lui, ca un pericol. Lucrurile prin care se construiește intimitatea lipsesc cu totul: nu există nici țineri de mână, nici mângâieri, nici săruturi, nici respirație. Există doar cuvintele pe care le‑ați schimbat între voi, care — oricât de sincere și de multe ar fi fost — nu sunt niciodată destule ca să acopere frica acestei apropieri.
Așa a fost și cu noi în primele ore, când ne‑am pomenit prinși într‑o stânjeneală născută din cuvinte, care nu putea decât să crească și mai mult în tăcere și pe care am încercat s‑o alungăm prin alte cuvinte. Am coborât și am băut o cafea de dimineață. Mi‑a spus că trebuie să cumpere niște brânză franțuzească pentru ai ei, așa că am intrat în două sau trei fromagerii și, în cele din urmă, am luat‑o ușor la picior până la Jardins d’Éole, unde am încercat s‑o impresionez cu franceza mea oltenească comandând un sandvici cu ton și ou de la o tunisiancă, neștiind sau uitând că ea‑și făcuse școala în Franța și că vorbea o franceză pe lângă care a mea suna ca nisipul între dinți.
Dar așa, din metrou în metrou, ușurătatea mea a început să se asorteze cu a ei și vorbeam din nou amândoi la fel cum vorbiserăm atâta vreme până atunci — cu ușurință și fără direcție. Mă mai măsura cu coada ochiului, eu o priveam cu aceeași curiozitate când o lua în față — era o femeie scundă, cu un mers puțin legănat, cu părul cărbune, dinți perfecți și niște ochi mari, albi, ca niște lămpi deschise asupra lumii.
N‑am putut să vedem mare lucru în ziua aia, în afară de bulevardele faimoase, un muzeu și câteva biserici; spre seară am aterizat în Grădina Luxemburg unde, găsind niște flori în jurul monumentului Mariei de Medici, și‑a adus aminte de cele pe care mi le trimisese și m‑a întrebat:
— Ți‑a plăcut buchetul?
— Foarte mult, i‑am zis.
— Am căutat o dimineață întreagă unul cu hibiscus pentru tine.
— De ce hibiscus? am întrebat‑o.
— E floarea zeiței Kali, cea însetată de sânge.
N‑am știut niciodată dacă era un răspuns direct la întrebarea mea, un simbol cu vreun înțeles ascuns sau pur și simplu o informație de cultură generală, căci ea mi‑a zis‑o cum zisese orice altceva în ziua aia, în trecere și ca pe un fapt divers din colecția mare, nesfârșită de fapte diverse a lumii. Am fumat o țigară la bazinul cu flori și în cele din urmă am luat niște trotinete până am ieșit din centru și acolo a chemat o mașină care să ne ducă la hotel.
Aproape toată ziua aia e scufundată în ceață pentru mine. În lift, mi‑a spus că trebuie neapărat să ajungă la baie, că nu știe cât mai poate să se țină. Ne‑am privit atunci în oglinda de perete a ascensorului și, devenind conștienți de momentul pe care‑l moșteneam cu ecouri din vechile noastre discuții, ne‑am adus amândoi aminte de dățile în care o văzusem făcându‑și igiena intimă în băile înguste ale lumii și am mustăcit în aceeași oglindă.
— Nu acum, mi‑a zis. Mai pe seară. Acum sunt murdară.
Dar era deja seară.
Am făcut un duș, am mâncat împreună niște biscuiți cu brânză, ne‑am uitat jumătate de oră pe posturile franțuzești de televiziune și, din una în alta, a ajuns să‑mi spună:
— Știi că m‑a întrebat mama dacă ne căsătorim?
— M‑am gândit c‑o să te întrebe.
Am vorbit despre asta o vreme. Știa ce cred despre subiect. Dar acum, că purtam discuția față în față, era în ea ceva mai personal, nu doar simpla chestiune abstractă și răzleață, dezbătută de niște fețe necunoscute pe un ecran intermitent. Am auzit atunci poate cel mai bun argument pentru căsătorie pe care l‑am auzit vreodată. Căsătoria, îmi zicea, e un angajament mai profund decât iubirea, fiindcă te obligă să rămâi lângă cineva chiar și când nu mai crezi în el.
— Gândește‑te cum ar fi dacă am putea să părăsim un loc de câte ori ni se năzare, a spus.
— Asta e și definiția pușcăriei, i‑am spus și‑a enervat‑o, pentru că era o replică ieftină.
Ca s‑o dreg, am adăugat:
— Ești mai înțeleaptă decât mine.
— Și pe mine mă miră.
— De ce?
— Credeam că voi, ăștia cu cărțile, știți mai bine.
— Știm un căcat.
Dar mi se părea atunci, cum mi se pare și‑acum, că până și dacă ai ști ceva în chestiunea asta n‑ar putea să mute acul indicatorului foarte mult în nicio direcție.
Am privit în tăcere Parisul din jurul gării, de la etajul opt al hotelului Margot.
— Îți place? am întrebat‑o, neștiind ce altceva să mai spun.
— Nu schimba subiectul. Am văzut orașul de zeci de ori.
— Deepthika, n‑o să mă însor cu nimeni.
— O să te însori cu tipa din Finlanda.
— N‑o să mă însor cu tipa din Finlanda.
— Mama mi‑a zis: dar de ce vorbește și cu tine, și cu ea?
— Nu vorbesc și cu tine, și cu ea. Cu ea nu mai vorbesc. Dar n‑o să mă însor.
— Îmi pare rău.
Mi‑am dat seama că chiar îi pare. Era o femeie mignonă și frumoasă și vedeam de la înălțimea mea, prin decolteul tricoului, că avea sfârcuri maronii și un tatuaj temporar cu o inimă, în jurul căreia scria ama et fac quod vis, deasupra țâței stângi, care i se strânsese puțin de la aerul condiționat, ca un sâmbure de piersică.
A văzut probabil că o privesc cu lăcomie, a mimat indignarea și și‑a dat ochii peste cap.
— Vrei să mă vezi cum mă piș? m‑a întrebat.
— Firește, dar ai băut suficientă apă cât să ai ce să te piși?
Hotărâtă, s‑a ridicat și s‑a dus la minibarul din cameră și a dat, demonstrativ, peste cap o sticlă de apă de 250 de mililitri. Acum nu mai trebuia decât să așteptăm să transforme corpul ei lichidul în perversiune, așa că s‑a așezat înapoi în pat.
