𝐀𝐓𝐄𝐍𝐓̦𝐈𝐄: Material cu potențial impact emoțional.
A trecut aproape un an și jumătate de la invazia la scară largă a Rusiei în Ucraina. Linia frontului s-a schimbat de atunci- armata ucraineană a eliberat regiunile Kyiv, Chernihiv, Sumy, Harkov, și parțial regiunea Herson. Acum luptele cele mai brutale continuă în Donbas, unde a început războiul acum nouă ani.
*
Atacul nu se oprește niciodată. În fiecare zi, sute de soldați ucraineni mor din cauza rănilor. Mulți pot fi însă salvați – sunt ajutați de doctorii din serviciul special de evacuare medicală să ajungă cu bine de pe front în spital. Am petrecut două săptămâni cu o astfel de echipă.
I
Gonim prin oraș într-o mașină verde, greoaie, de pe care sună tare sirena de ambulanță. Toate mașinile ne fac loc – mergem să evacuăm răniții. Avem de făcut un drum de o oră și jumătate. Până ajungem la locul de întâlnire cu armata trebuie să pregătim soluția salină pentru injecții. Nu se poate turna lichid rece într-un corp omenesc, așa că iau câteva sticle și mi le lipesc de piele, pe sub tricou. Sunt mai calmă dacă simt că ajut, oricât de puțin. Am dat mai departe căldură celor care au vărsat sânge pentru viitorul nostru.
Evacuarea are mai multe etape. După ce e rănit, soldatul primește primul ajutor, apoi e mutat de pe front într-o zonă dedicată stabilizării răniților, ca apoi să poată fi transferat într-un loc mai sigur, departe de câmpul de luptă, într-un spital. De cele mai multe ori paramedicii se ocupă de primele două etape, ei sunt obișnuiți să lucreze în condiții prespitalicești.
Ajungem chiar la apus. Lumina gri de peste zi s-a transformat în albastru de amurg. În punctul pentru transferul răniților așteaptă deja o altă ambulanță, în care vor fi transportați mai mulți dintre soldații cu răni minore. Așteptam cu toții să ajungă răniții de pe front.
Zece minute mai târziu întunericul drumului e luminat de farurile unei mașini mari. Parchează lângă noi, i se deschid ușile din spate. Din ambulanța militară coboară soldați cu capetele, gâturile și picioarele bandajate. Au priviri confuze. Unul dintre ei a avut noroc – tocmai a găsit țigări prin buzunarele uniformei. Lumina galbenă a brichetei îi luminează fața, fumul palid zboară prin aer.
Unul dintre răniți e așezat pe o targă. Și el fumează, și tremură de frig. Caut prin mașină o pătură pentru el. Îl acopăr și merg să-l ajut pe un tip cu mâna ruptă care nu reușește să urce în ambulanță. Se sprijină încet de umărul meu și reușește. Îi duc obiectele personale și ies din mașină în aerul rece. Simt că totul în jurul meu devine imposibil de dureros.
Am primit doi soldați răniți grav, și unul cu o rană mai ușoară. Toți vin de pe frontul din Bahmut, chiar din oraș, pentru care se dau lupte grele de un an.
Țânțarii bâzâie în jurul luminilor din mașină și se lipesc leneși de pereți- tocmai s-au trezit după ploi și primul val de căldură. Doctorii îi examinează pe răniți, le fac injecții, toarnă apă salină. În scurt timp ne vom începe călătoria către unul din orașele mari din vestul Ucrainei.
Maxim, cel mai grav rănit, doarme. A răspuns monosilabic la întrebările puse de doctori, îi era greu să pronunțe cuvinte întregi. I s-au administrat calmante foarte puternice pentru dureri, dar probabil epuizarea l-a adormit. A luptat mai multe luni în infanterie, iar la una din ciocniri a explodat lângă el o grenadă. E rănit peste tot de la șrapnelul, care, din fericire, nu i-a atins artere sau organe vitale.
Al doilea, Mikhail, e tot în infanterie, într-o altă brigadă. A fost rănit în luptelele de stradă din Bakhmut. A ocupat o poziție în al doilea etaj al unui bloc care a fost lovit de o bombă. Totul în jurul lui a luat foc imediat. A fost obligat să sară de la etaj ca să se salveze. Are ambele picioare rupte și e acoperit de vânătăi. Ne spune că înainte de război lucra în construcții și avea un salariu bun.
Închide ochii și se așează mai bine pe targă. După un minut zice: „Azi eram 17. Am supraviețuit eu, și încă doi.”
Închide din nou ochii și adoarme.
Al treilea rănit, Serghei, e cel mai vorbăreț. E tot infanterist, înainte de război era primar al unui sat micuț din Volyn. Are o soție, doi copii, și un fragment de grenadă în cap. Le pune doctorilor multe întrebări, vorbește despre el. Tratamentul și-a făcut efectul, nu simte durere. Are doar 38 de ani dar pare mai bătrân – războiul nu întinerește pe nimeni. Îi mulțumesc că ne apără țara. El zâmbește și mulțumește la rândul lui – mie, medicilor, lui Dumnezeu.
„Sunt pe front de mai bine de un an, ultima oară când am fost acasă era toamnă. Am o fermă mare, grădina, și copii. Cred că îi e greu soției să se descurce cu toate fără mine, dar o mai ajută vecinii. ”
Ne povestește despre copii, despre ce a mai lucrat și pe unde a mai fost. Nu vorbește despre război- nu vrea să fie evenimentul principal. Îl îngrijorează recolta: „a fost prea rece primăvara asta”.
Intrăm cu viteză mare în oraș. Răniții sunt duși la spital, apoi ne întoarcem la bază.
II
Primăvară asta a fost foarte rece și ploioasă. E mereu înnorat. Ne îndreptăm din nou în grabă, pe asfaltul ud, către locul de întâlnire pentru evacuarea răniților.
Luăm în primire soldații care au nevoie de îngrijiri medicale – un lunetist grav rănit, și trei infanteriști. Unul din ei are o rană de glonț – i-a trecut prin umăr și a ieșit prin spinare. E un miracol că nu i-au fost afectate grav arterele. Nu vrea să se întindă pe targă, tot drumul l-a parcurs în șezut, așa doare mai puțin. Ceilalți sunt plini de vânătăi și de șrapnel. Toți vin din Bahmut.
Pe lunetist îl cheamă Dima și e din regiunea Sumy. Are 30 și ceva de ani și e foarte frumos. Când a izbucnit războiul la scară largă, s-a înrolat ca voluntar. Înainte, Dima lucra în construcții. Își dorește mult să fumeze, dar nu se poate în mașină, ar fi prea periculos — e plină de rezervoare de oxigen.
„Eram pe poziția mea, într-o clădire înaltă, în care au aruncat o bombă. Au venit peste mine mai multe etaje, dar am nimerit într-un loc ferit și, miraculos, nu am fost zdrobit.”
Dima are oasele coapselor rupte, e acoperit de răni și vânătăi, are capul bandajat. Cu toate astea reușește sa flirteze cu mine și cu doctorița care îi injectează calmante.
Pe drumul de întoarcere a ieșit soarele, pentru prima oară în multe zile. Printre norii grei se vedea și cerul albastru. Razele calde făceau drumul ud să strălucească. Am dus soldații la spital. Frunzele copacilor străluceau și ele, iar Dima zâmbea de pe targa lui, privind în sus. Infanteristii aveau țigări, i-au aprins și lui una. În uniforme grele, pline de pământ și sânge, cu bocanci murdari, și mâinile bandajate, stăteau în soarele din fața spitalului și fumau, frumoși și zâmbitori. Dima a scos fum, o picătura de apa de pe o frunză i-a zburat pe față, și a închis ochii de plăcere. Tot iadul a rămas în urmă. E viu, e tânăr și frumos, o să fie bine.
Cand ne-am luat la revedere, în timp ce asistenta îl ducea spre spital să-i facă o radiografie, m-a invitat să bem ceva tare după ce se recuperează. Bineînțeles, am spus da. Bineînțeles, nu am schimbat date de contact. Nu i-am făcut nici poze, și nu-mi pare rău, amintirea lui e mai bună decât orice poză.
III
Soarele a dispărut din nou. Încă o zi gri în care am mai transportat doi răniți. Primul e un soldat francez foarte grav rănit, are tot corpul făcut bucăți. Al doilea are șrapnel în mană, dar poate merge singur. Îi dau calmante și se simte mai bine. Francezului îi dau morfină, care nu funcționează, tot are dureri. Așa ca îi dau ketamină.
Ketamina calmează durerile, e folosită ca anestezic. Provoacă și euforie. După injecție, soldatul francez a simțit că în ambulanță e cam plictiseală, așa că ne-a rugat să punem muzică. Am mers către spital cu viteză mare, ascultând tehno și cântece ucrainene despre război, care francezului îi plac foarte mult.
Soldați, medici, voluntari – mii de oameni si-au lasat casele, familiile și țările, ca să vină de bunăvoie aici, să ajute poporul ucrainean.
IV
„Cu grijă”, spune medicul care îl însoțește pe rănit. „Are un glonț în cap.”
Medicii duc soldatul pe targă. Îmi dau jos șapcă și i-o țin deasupra capului, să îl feresc de ploaie. Doctorul reușește cu greu să îi pună acul pentru perfuzie, nu îi găsește venele din cauza frigului. Soldatul e conștient- vorbește, aude, înțelege tot ce se întâmplă în jurul lui, dar își pierde încet vederea.
„Nu prea mai văd,” spune încet și calm.
Doctorii îl îngrijesc timp de vreo douăzeci de minute, până e gata să fie transportat, și plecăm spre spital. Drumul e spart, plin de gropi. Stau lângă el, gata să îi prind capul în mâini dacă se zgaltaie prea tare. Adoarme. Nu știu nimic despre el- de unde e, cu ce se ocupa înainte de război, ce îi place, unde îi e familia și dacă ai lui știu că e rănit. Știu doar că un lunetist rus l-a împușcat în cap, iar el a supraviețuit. E puternic.
Al doilea soldat avea capul bandajat, față îi era arsă și plină de pământ. Avea ochii răniți. Doctorul i-a curățat și i-a dat cu antibiotic. În mașină a adormit. Nu mai dormise de trei zile, lupta în Bahmut de mai multe luni. Nu era prima dată când era rănit.
V
Voiam să le mulțumesc, voiam să îi sprijin, să ajut cumva. Ne apără, te apără, mă apără, și au grijă să avem un viitor. Să râdem, să luptăm, să trăim și să luptăm. Unul dintre soldați a dat drumul la radio în drum spre spital – imnul armatei ucrainene de acum 100 de ani. A ascultat cu ochii închiși.
Mergem la lupta vieții noastre,
puternici, tari ca granitul -
Prin lacrimi nu a devenit nimeni liber până acum,
cine luptă va câștiga lumea.
Nu vrem faimă sau bani,
avem luxul de a lupta.
Moartea în luptă e mai dulce pentru noi
decât viața în lanțuri ca sclavi fără voce.
Avem suficiente ruine și certuri,
nu luptăm frate contra frate.
Hai să unim națiunea noastră mare
sub steagul albastru-galben al libertății.
*Numele au fost schimbate
Traducere din limba engleză de Ioana Cîrlig
