Maestrul german Christian Petzold ne scoate în „Undine”, cel mai recent film al său, la o plimbare desuetă pe râu: o rescriere laxă, situată în Berlinul de azi, a unui mit clasic în care o nimfă acvatică ajunge printre oameni, transfigurată de sentimentul iubirii, dar nevoită să se răzbune decisiv atunci când acesta este trădat. Pornim cu teamă la gândul că barca va lua apă – coca ei pare veche și putrezită –, dar apoi ne mirăm văzând cum plutim fără probleme. Ba chiar, în unele momente, alunecăm la vale lin și frumos, în mijlocul unui peisaj pe care-l vedem pentru prima dată. „Undine” poate fi văzut în câteva dintre cinematografele proaspăt redeschise.
Ce plănuiește să ne arate Petzold cu acest nou film? Ca de obicei, fiindcă vorbim de Petzold, e greu de dat un răspuns. Eu, unul, îl consideram pe cineast un bun povestitor, care uneori se cam lăsa dus de val și nimerea în zone mlăștinoase unde, pentru a putea fi urmat, ajungea să îi solicite spectatorului o doză prea generoasă de suspension of disbelief. Mi se părea că progresia narativă a filmelor sale recente aducea cu forma unui estuar parcurs în amonte: porneau cu toate orizonturile larg deschise, dar sfârșeau înghesuite de o rezolvare prea strâmtă, de tip ori/ori. Era puțin frustrant ca un film atât de meșteșugit ca Barbara (2012) să se reducă, în final, la un conflict existențial simplu: va reuși eroina să fugă din RDG sau va rămâne să-și trăiască acolo, departe de tot, mica ei viață demnă? Era puțin tras de păr, în Pheonix (2014), ca Nelly să se întoarcă de la Auschwitz cu chipul desfigurat, iar soțul ei să n-o mai recunoască și să o ia drept acolit într-o scamatorie prin care să obțină toți banii ei – ai lui Nelly –, pe care o credea moartă. Și tot așa. Dar apoi, revăzând aceste filme, m-a lovit ideea că Petzold nu face în ele altceva decât să testeze posibilitățile ficțiunii într-o lume bulversată de transformări istorice cu greutate, măsurându-le elasticitatea și trăgând de ele până ce amenință să se rupă. Ce mai poate o poveste „clasică” după lagăr? – iată una dintre întrebările cinemaului modern cu care neamțul încă nu și-a încheiat socotelile. Undeva între Fassbinder și Farocki, Petzold recreează atent lumi din trecut, dichisindu-le cu toată culoarea lor demult pierdută, apoi le subminează din interior, introducând decalaje, piste false și capcane la tot pasul. În contextul ăsta, frustrarea și soluțiile trase de păr nu sunt niciodată departe.
Și ce absurd să-i cer unui film ca Barbara, situat în anii ‘80, altceva decât povestea obsedantă – povestea prin excelență – a divizării Germaniei, pe care, de la romanul chintesențial al Christei Wolf, Cerul dragostei, nimeni n-a putut s-o ocolească! Căci privirea când responsabilă, când jucăușă față de istorie îi cere lui Petzold să preia narațiunile-tip din trecut, să le treacă prin prisma filmului de gen mainstream – melodrama, printre altele, îi vine mănușă – și-apoi să le confrunte cu judecata încordată a prezentului, pentru a vedea dacă mai e ceva de salvat. Fără a brusca spectatorul, dar insuflându-i sentimentul unui anacronism persistent. Straniu cocktail, în care se-amestecă, în proporții egale, Vertigo, W. G. Sebald, Căsătoria Mariei Braun, Anna Seghers, Anatomia lui Nicolaes Tulp (o pictură fabuloasă a lui Rembrandt, care bruiază granița dintre realitate și reprezentare, discutată în Barbara) și multe altele, din care Petzold scoate o formulă proprie. Iar dacă am întârziat asupra acestei figuri de cineast mai mult decât era cazul, e pentru că, după mine, orice film de Petzold trebuie văzut: iubit, criticat, dar în primul rând văzut, așa cum e necesar s-o facem cu toți creatorii importanți de azi.
Și ce contează că, poate, Undine nu e un mare film? Fiind un film de Petzold – zice o teorie auteuristă pe care mi-o asum pe deplin în acest caz –, merită toată atenția noastră. După experimentul foarte interesant din Transit (2018), care fenta pătrunzător timpul linear al istoriei, Petzold revine aici, măcar în aparență, la ape mai puțin tulburi. Față de filmele trecutului, în care lucra cu faux semblants și drumuri înfundate, romantismul arzător din Undine pare real, durabil și „de azi”: totul se vrea guvernat de dragoste („iubește-mă sau mori” ar putea fi deviza filmului), capabilă să altereze – prin elevație sau furie – lumea din jur. Să nu ne iluzionăm, totuși: acest val al sentimentului dezlănțuit, cu Undine trecând printr-o ruptură la începutul filmului, apoi lăsându-se în voia unui nou vârtej de iubire, dar incapabilă să se desprindă în totalitate de umbra bărbatului din trecut, Petzold alege să-l călărească în măsura în care poate deschide o falie prin care să pătrundem, în chip tulburător, către miezul istoriei. Chestie care la Petzold funcționează în buclă, prin găuri negre și tranziții invizibile, ce ne poartă dintr-un timp în altul, în încercarea de a muta puțin mai la stânga sau mai la dreapta coordonatele imuabile ale prezentului.
De aceea, Undine e tot un film de idei și de căutări formale, în ciuda voinței asumate de a scoate afectul la înaintare. M-aș grăbi totuși să cataloghez lucrătura de-acum a lui Petzold, prin comparație cu încercările precedente, drept minimalistă, într-atât de eficientă se dovedește mizanscena sa care ne poartă prin rotație în câteva locuri – o cafenea, un muzeu, un lac, un peron de gară –, revenind iar și iar la ele până ce ajunge să înscrie acest traseu pe pilot automat și derivând fără vreo țintă precisă de la unul la altul. De unde și impresia că filmul se abandonează complet unui magnetism al apei, care-l atrage în adâncuri și îl obligă, pentru a putea respira, să includă Râul Spree în fiecare colț de cadru. Dacă vreun film a lăsat vreodată impresia că s-a născut din simțirea unei creaturi acvatice, sufocată ori de câte ori ajunge pe uscat, atunci Undine e acela.
E de văzut, în acest sens, fluiditatea artei lui Petzold, care lucrează aici cu substanțe inflamabile – orice adaptare a unor povești/mituri/bucăți de folclor din vechime, cum e cazul în Undine, riscă să se lovească de aisbergul nevăzut al manierismului – și reușește să-și mascheze destul de bine urmele unui program, ale unei povești care trebuie neapărat să se închidă rotund. Mă încântă mai ales impresia de justețe a acestor scene cu Undine (Paula Beer) în rolul unui ghid muzeal, care dezgroapă strat după strat din Berlinurile succesive care s-au construit în nepăsare unul peste altul. Căci tocmai în spațiul interstițial dintre planurile tehniciste de dezvoltare urbanistică, dintre machetele trasate la milimetru ale orașului, dintre blocurile cu simț pragmatic care au năpădit străzile ne propune să ne scufundăm filmul, în căutarea unui sentiment miraculos care să producă o dereglare în mersul de ceasornicar al lumii. Trecând de la o versiune aplatizată a Berlinului la silueta sa în 3D, filmul scormonește după magie, știind că cinemaul e mediumul optim pentru a o dezvălui în plină zi.
Undine e un film dezechilibrat mai ales pentru că, am impresia, inteligența materialistă a lui Petzold pur și simplu nu-l recomandă pentru o poveste de amour fou. La fel cum trucurile fantasy pe care le scoate acum din lada de vechituri – o figurină care, odată scăpată pe jos, va elibera cu siguranță un duh rău; un acvariu care se sparge din senin, iar toată apa lui se revarsă peste Undine și iubitul ei Christoph (Franz Rogowski) – miros a naftalină și sunt atât de simple încât îmi vine să le iau pe un mod ironic. Dar asta și pentru că, spre deosebire de un Yorgos Lanthimos, killer-ul marilor festivaluri recente, care se afunda într-o Groapă a Marianelor pe urmele unui mit antic tratat cu o morgă teribilistă de-a dreptul insuportabilă, Petzold mizează pe o lejeritate de bun augur, care-i permite să se miște cu ușurință printre unde, în căutarea Atlantidelor dispărute ale trecutului.
