Fotografiile Leonorei Cuvinciuc surprind o lume suspendată-n timp, în care personajele ei se află într-un soi de limbo. Așa cum spune chiar și artista, în seria Here and Then și-a dorit să surprindă un aspect vital al existenței noastre: efemeritatea. Și a reușit să facă asta prin niște detalii oarecum macabre, dar surprinzător de liniștitoare în același timp.
Am stat de vorbă cu tânăra fotografă despre apropiere și intimitate în fotografie, ce înseamnă să o iei de la zero într-o altă țară și ce sentiment își dorește să trezească în oamenii care-i privesc imaginile.
„Văd fotografia aproape ca pe o formă de revoltă împotriva trecerii timpului. Imortalizez și fixez în timp diferite momente ca și cum le-aș da viață ori de câte ori doresc”, descrie Leonora Cuvinciuc modul în care se raportează la munca ei artistică.
Are 28 de ani și simte că abia acum începe să înțeleagă mai bine ce se întâmplă în domeniu. În fotografie, povestește tânăra, durează oricum destul de mult până să devii oarecum consacrat.
A început să fotografieze după ce a primit o cameră pe film de la părinții ei. Nu știa nimic despre cum ar trebui să o folosească sau cum trebuie să fie manipulat filmul, însă a convins-o că asta ar trebui să facă pe mai departe. Cu toate acestea, a studiat inițial la Facultatea de Cibernetica, Informatică și Statistică în București. După mai multe încercări, s-a întors la ce știa că își dorește cu adevărat: fotografia.
S-a mutat între timp în Londra, unde simte că practica ei s-a schimbat cu totul:
„Adevărul e că nici nu cred că exista înainte, eram încă în faza de început. Faptul că m-am mutat, am ajuns într‐un loc nefamiliar cu foarte multă competiție și oameni foarte bine pregătiți, m-a forțat să mă dezvolt și să grăbesc procesul. Mutarea a fost esențială, mi-a dat spațiul și, cel mai important, presiunea de care aveam nevoie să mă formez.”
Acum, când compară cu industria din România, crede că încă lipsește contextul în care munca ta să fie valorificată pe bune. Un loc în care să circule. Din acest gol, spune ea, se formează un întreg lanț de reacții: publicul nu ajunge să fie expus la conținut de calitate, pentru că acesta nu este promovat și transmis mai departe, iar artiștii nu au parte de acel „spațiu-incubator” în care să crească. În ciuda acestor lucruri, uneori îi lipsesc situațiile absurde, specifice locului, din care își lua inspirație.
În practica ei, încearcă zi de zi să iasă din canoanele cu care ne-am obișnuit. Crede că ar trebui să vorbim mai mult despre cum în continuare vedem fotografia ca pe un mediu de glorificare a frumuseții și atât. Mai ales când subiecții sunt femei.
„Și mă refer aici la frumosul general acceptat. Mi se pare că se produce o confuzie gravă în privința faptului că imaginile cu un corp feminin trebuie să flateze, să seducă ori să impresioneze. Deci femeia e redusă la o singura dimensiune: cea a seducției”, continuă Leonora.
Pentru ea, fotografia este un spațiu al onestității, în care diversitatea e esențială și în care poți atinge teme cu adevărat profunde. Personal, se raportează la modele cu totul diferit: nu doar prin felul în care le privește, ci și prin felul în care le înțelege. Nu sunt simple obiecte menite să atingă un ideal estetic prestabilit, ci oameni cu identități complexe și care merită reprezentați cu autenticitate.
Dacă ar fi să asocieze fotografiile ei cu o emoție sau o stare, probabil că ar spune melancolie. „Ori un fel de tânjire după ceva anume, ceva nu foarte clar, ceva nedefinit, care nu poate fi plasat undeva cu certitudine”, explică Leonora. Descrierea asta se regăsește perfect în seria ei Here and Then. Toate fotografiile au un aer macabru, ritualic, iar subiecții sunt surprinși parcă într-o intimitate bizară, suspendați în timp.
Am vorbit cu Leonora Cuvinciuc despre ce a însemnat să lucreze la această serie fotografică, ce își dorește să simtă oamenii atunci când interacționează cu aceste imagini, dar și cum reușește să creeze intimitate și povești prin lentila aparatului ei.
*Răspunsurile au fost editate pentru claritate.
1. În seria Here and Then, imaginile au ceva macabru, „deranjant”, dar în același timp surprind o formă de intimitate care pare greu de atins în relația cu oamenii fotografiați - de parcă asiști la un ritual familiar doar lor. Cum reușești să creezi această apropiere? Ce te ajută să stabilești acel tip de legătură între tine și subiecții tăi?
Pentru mine, întregul proces este aproape un ritual, chiar dacă sună pretențios. Îmi doresc ca rezultatul final sa fie unul încărcat, atmosferic, să se simtă tensiune, neliniște, poate chiar disconfort pentru privitor.
Îmi aleg modelele atent, așa că această apropiere vine natural, firesc. Iar dacă pentru un motiv anume nu sunt mulțumită de rezultatul final, aleg un alt model și reiau procesul. Se întâmplă rar, dar se poate întâmpla.
De obicei îmi imaginez o secvență, apoi o stare, iar la final îmi doresc ca imaginea să corespundă exact cu ceea ce mi-am imaginat. Explic modelelor cam ce fel de sentimente îmi doresc sa însoțească fotografiile finale, iar modelele reacționează. Nu le cer să joace un rol, doar să se așeze într-o anumită stare, energie. Așadar controlez cine poate intra în lumea pe care vreau să o creez.
2. Unele dintre aceste fotografii par suspendate în timp. Spuneai că surprind ceva esențial despre natura umană și despre fragilitatea existenței noastre efemere. Ce ți-ai dori să simtă oamenii care privesc aceste lucrări? Ce fel de întrebări ai vrea să le trezească?
Faptul că mă bazez pe sugestie și nu pe sentimente concrete poate părea destul de ambiguu. Ce mi-ar plăcea să producă asupra privitorului... ceva ce nu poate fi definit exact, dar care să îi trezească o emoție proprie, doar a lui. Să producă o neliniște subtilă, un dor, o amintire fără formă.
3. Chiar dacă imaginile au un aer „haunted”, nu evoci acea stare prin niște elemente evidente. Într-una dintre fotografii, un hol lung cu o lumină albă induce o neliniște subtilă; în altele, poate fi doar modul în care strălucește pielea, sau felul în care cad umbrele și se amestecă culorile. Acest tip de teatralitate în imagini este intenționată sau, uneori, apare pe parcursul procesului? Mai bine zis, cum gândești poveștile pe care le spui în imagine?
Fotografiile mele nu sunt neapărat descriptive, ci mă bazez pe transmiterea unor stări. Îmi doresc ca imaginile mele să evoce. Așa că suma tuturor elementelor contribuie la rezultatul final, și anume: modelul în sine, poziția corpului, lumina, decorul etc. Spațiile în care aleg să pozez îmi oferă, în special, un context. Ele participă la construcția emoției. Deci spațiul, decorul, ambele devin un fel de ecou al unei stări interioare. Și da, totul este intenționat.
În concluzie procesul ar fi un fel de asociere între toate aceste elemente ca în final imaginea să sugereze starea pe care mi-o doresc.
Articolul face parte dintr-o mini-serie în care am invitat trei fotografe din București să ne răspundă la câteva întrebări și să ne arate cum surprind lumea din jurul lor, printr-o lentilă feminină. Am decis să continuăm seria, după ce am primit imaginile Leonorei, care ne-au încurajat să facem un apel și către alte voci tinere, din artele vizuale. Așadar, primim submissions pe mailul redacției sau direct pe mailul reporterei Andra Mureșan: andra.muresan@scena9.ro.
Dacă vrei să știi mai multe despre Leonora:
Leonora Cuvinciuc este fotografă și artistă vizuală stabilită în Londra. Fotografia sa este o traducere directă a lumii interioare, un spațiu în care melancolia și dorința pentru ceva indefinit se întâlnesc cu nevoia de a fixa timpul și emoțiile în imagini care par suspendate în timp.
Prin fotografie, ea explorează și senzația de „între-două-lumi”, acea stare în care nu se regăsește pe deplin nici în cultura adoptivă, nici în cea din care provine. Acest sentiment apare și în raport cu parcursul academic, în dezacord cu propriile interese, aflate la poli opuși - fiind absolventă a secției de Informatică în cadrul Facultății de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică.
O poți găsi pe Instagram.