Transformarea scenariului lui Thomas Vinterberg și Mogens Rukov în piesă de teatru a funcționat bine în cazul filmului Festen (1998), ceea ce nu se întâmplă prea des. A contribuit la asta și apartenența filmului la mișcarea Dogma 95, care milita pentru simplificarea producțiilor cinematografice, crescând importanța poveștii. Cu titlul Aniversarea, textul a fost montat și în România, cu cel puțin două spectacole notabile, la Teatrul Nottara din București de către Vlad Massaci (2009) și la Teatrul Maghiar din Cluj de Robert Woodruff (2011). Acum, regizorul Alexandru Mâzgăreanu aduce la Teatrul Bulandra un alt scenariu al unui film de Vinterberg, Vânătoarea (2012) .
Vânătoarea răstoarnă perspectiva din Aniversarea, în care copiii adulți își acuză tatăl de abuz sexual în copilărie. Acuzația, necrezută inițial, este confirmată și se configurează deopotrivă ca scheletul din dulap (la vremea abuzului, adulții au avut grijă să îl ascundă, nu să îl oprească) și ca detonatorul bombei care pulverizează familia. Vânătoarea jonglează tot cu o acuzație de abuz sexual, al unui educator asupra unei fetițe, dar de la început, de când copila spune povestea, spectatorii știu că ea este falsă. De data asta, acuzația este premisa pentru a chestiona modul în care o comunitate se întoarce împotriva unui membru al ei până în punctul în care devine capabilă de crimă. Aici, filmul se apropie de Dogville al colegului lui Vinterberg din Dogma 95, Lars von Trier, în care comunitatea restrânsă a unui orășel minier american, care se autocaracterizează drept „bună” și „amabilă”, se dovedește a avea resurse inepuizabile de cruzime.
Într-un interviu citat în caietul de sală al spectacolului de la Bulandra, co-autorul scenariului, Tobias Lindholm explică miza din Vânătoarea: „Ce m-ar putea face pe mine să-mi doresc să-mi ucid fratele (...)? Singurul lucru care mi-a venit în minte a fost că omul ăsta i-a făcut rău copilului meu”. Povestea pornește de la o vânătoare de vrăjitoare, după cum Lindholm însuși o spune în același interviu, dar accentul cade pe comunitatea care se canibalizează, nereușind să distingă adevărul și nici să-l accepte atunci când îi este servit pe tavă. Textul nu are nicio legătură cu mișcarea #metoo, care a demarat abia în 2017 ca protest împotriva hărțuirii și violenței sexuale, și cu atât mai puțin cu potențiale exagerări sau denaturări ale mizelor acesteia.
Acuzatoarea din Vânătoarea este o fetiță de 6 ani, Clara (minunata Eva Panduru), care, prin prisma vârstei, nu are puterea de înțelegere a unui abuz sexual și nici capacitatea de a elabora acțiuni cu țeluri complexe și strategii de manipulare. Acuzația falsă pe care o face este o reacție emoțională, expresia unei frustrări generate de faptul că nu a obținut ceea ce voia. Obiectul dorinței și (parțial) al refuzului este nevoia de protecție și stabilitate, elemente pe care familia nu i le oferă (nu zic și tandrețe, pentru că părinții nu sunt reci sau agresivi, ci iresponsabili și instabili) și pe care Clara intuiește că le-ar putea primi de la bunul ei educator. Și chiar le primește, dar nu în forma pe care o vrea. Că fetița nu are capacitatea de a înțelege distincția dintre prietenie, dragoste părintească, duioșie, pe de o parte, și erotism, pe de alta, o arată modul în care cere atenția educatorului, printr-un gest eminamente erotic, reprodus după comportamentul adulților. Copila simte că acolo e ceva tandru, dar când și cine poate face acest gest sunt lucruri pe care nu le știe. Textul și spectacolul configurează clar modul în care copila se contaminează cu idei despre sexualitate de la colegul ei Peter (Andrei Voicu/Petru Călin), informații neînțelese integral, dar suficient pentru a le folosi ca răzbunare. Căci asta face Clara, ca orice copil, se răzbună pe adultul care i-a refuzat o dorință. Aici se ridică întrebarea în ce măsură implicarea în spectacol a unor copii – actori care au vârsta
personajelor (în jur de 6 ani) este etică. Teatrul a anunțat că „Spectacolul se adresează publicului cu
vârsta de peste 16 ani. Copiii din distribuția spectacolului Vânătoarea nu participă și nu sunt prezenți la secvențele care includ mesaje și atitudini care i-ar putea afecta emoțional”. Copiii nu joacă scene
sexuale, dar folosesc termeni (populari) care denumesc organele genitale și, în cazul Clarei, chiar
descriu abuzul, prin urmare ei sunt expuși unor informații despre sexualitate în același mod ca personajele lor.
În spectacolul de la Teatrul Bulandra, decorul Mariei Miu trimite și el la Dogville prin austeritate: o structură modulară din lemn, cu pereți care se rabatează, lăsând să se întrevadă în fundal cum comunitatea supraveghează tot și devine amenințătoare. Simplu și funcțional în a reda multiple spații – școală, casă, pădure, primărie –, decorul formează un cadru generic pentru toate spațiile de acțiune, minim individualizate (de exemplu, niște scaune se mută dintr-o parte în alta). Este aici o trimitere la primitivismul mentalului colectiv rural pe care îl scanează textul și la modul rudimentar în care se construiesc relațiile între săteni, dar și comunitatea ca grup. Pare că fluidul care leagă comunitatea este valorizarea unui instinct animalic căci cea mai puternică expresie a ei în spectacolul lui Mâzgăreanu este frăția vânătorilor, adulți (încă) tineri care se asociază prin expresia brută a masculinității: alcool, forță primitivă, uciderea unor ființe inocente. Sinonimia victimelor, animalele și educatorul Lucas, se bazează pe nevinovăția acestora. Machismul se manifestă brutal împotriva inocenților a căror ucidere devine un titlu de glorie și este integrată în normele morale ale comunității.
Acuzat pe nedrept, Lucas (Andi Vasluianu) este victima prin excelență, fără a avea însă o mentalitate ca atare. Nu se victimizează, încearcă să își păstreze luciditatea și să îi aducă pe ceilalți pe linia rațiunii. Lui Lucas nu îi este frică, cel puțin un timp, cât speranța lui în victoria adevărului este puternică. Pe măsură ce vede transformarea comunității și simte pericolul pe care aceasta îl reprezintă pentru el, siguranța lui se clatină și frica începe să se insinueze. Gașca masculilor feroce, o zgomotoasă expresie a machismului, este redusă la o dimensiune animalică, agresivă. Gunner (Gabriel Vatavu) este chintesența primitivismului grobian, iar Rune (Ioan Paraschiv), cu șoimul pe mână, pare a sta tot timpul la pândă, pregătit pentru un eventual atac. Doar Theo (Cătălin Babliuc), tatăl alcoolic și neglijent al micuței Clara, este un personaj mai nuanțat, fiind pus în situația de a-și negocia sentimentele între propria vinovăție față de copilul său, pe care l-a neglijat, prietenia cu Lucas și instinctul patern, care îl face să își apere fiica. Mama Clarei, Mikala (Ioana Anastasia Anton) pare o femeie învinsă de viață, furioasă nu atât din cauza incidentului în centrul căreia e fiica ei, cât mai ales din cauza dragostei sale vechi și neîmpărtășite pentru Lucas, ale cărei consecințe, deducem, se traduc prin mariajul nu tocmai fericit cu Theo. Fiul lui Lucas, adolescentul Marcus (Ștefan Radu), își apără tatăl cu impetuozitatea tinereții, fără a conștientiza pericolul. Cei doi funcționari, Hilde (Mirela Gorea) și Per (Lucian Ifrim) funcționează cumva unidirecțional, fără dubii, fără sinusoide emoționale.
Aici este și rateul spectacolului, în lipsa unei dinamici de evoluție. Situația devine explozivă, personajele individuale și de grup parcurg un traseu emoțional complicat, cu răsturnări și situații-limită, acționează uneori contrar naturii lor sau fac gesturi extreme, dar asta nu se percepe în spectacol, unde toți rămân aproape mereu într-o singură stare, instalându-se monotonia. Hilde e agitată de la început și așa rămâne, Per e febril, prietenii afișează permanent o masculinitate toxică, mama fetiței este nefericită și are tot timpul un aer de reproș, chiar și tatăl, cu toate dilemele în care plonjează, se manifestă prea puțin. Și asta în ciuda schimbării radicale a atitudinii comunității față de Lucas. De altfel, comunitatea însăși, ca grup, nu se simte aici în mod real amenințătoare, deși există o coregrafie care susține energia agresivă a grupului masculin, iar personajele rămân în spațiu și penumbră în aproape toate scenele, ca o prezență tăcută care ar trebui să fie apăsătoare. Spectacolului îi lipsește însă o tensiune care să crească și să explodeze în cruzime, căci exact asta explorează textul, drumul până la crimă, cu construcția binomului ură-frică, și nu violența în sine, motiv ca actul propriu-zis să nici nu fie vizibil. În spectacol însă, ideile, argumentele, narațiunea sunt expuse aproape rece, metodic (doar muzica reușește să inducă oarecum instalarea terorii), fără forța de a reda solidaritatea în ură a comunității care vânează și angoasa crescândă a vânatului.
Dincolo de scăderile sale, spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu ne arată de ce am putea fi capabili. În contextul războaielor violente din jurul nostru, Vânătoarea este o inconfortabilă relevare a cruzimii latente a ființei umane.
Următoarele reprezentații sunt în 20 aprilie și 18 mai, iar biletele sunt disponibile aici.
Fotografii: Andrei Gîndac
Teatrul Bulandra, Sala „Toma Caragiu”
Vânătoarea
după filmul lui Thomas Vinterberg și Tobias Lindholm
adaptare scenică: David Farr
traducere: Adrian Nicolae
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Scenografia: Maria Miu
Muzica: Alexandru Suciu
Regia tehnică: Mihaela Oance
Sufleor: Mădălina Ignat
Cu: Andi Vasluianu, Mirela Gorea, Gabriel Vatavu, Ioana Anastasia Anton, Cătălin Babliuc, Ioan Paraschiv, Lucian Ifrim, Ștefan Radu, Eva Panduru, Andrei Voicu/Petru Călin
cu participarea Corului de copii „OMIS”
Spectacol prezentat prin aranjament cu Nordiska ApS – www.nordiska.dk
