Camino de Santiago sau Calea Sfântului Iacob este denumirea comună a mai multor rute de pelerinaj prin Spania, toate având ca punct terminus orașul Santiago de Compostela, unde se află rămășițele Sfântului Iacob. Cel mai cunoscut traseu, dar și cel mai aglomerat, este El Camino Frances – traseul inițial al pelerinilor, care pleacă din orașul francez Saint-Jean-Pied-de-Port și are 769 de kilometri. El Camino del Norte – unde a fost mutat traseul „Francezului” în timpul stăpânirii maure din sudul Peninsulei Iberice - trece prin nordul extrem al Spaniei, plecând din Irun, de-a lungul a 840 de kilometri. Există și alte variante: Camino La Plata, Primitivo, Portughez, Catalan, Baztanes și chiar unul Englez.

În ultimii patru ani, am mers pe trei asemenea trasee. Cel mai popular, cum spuneam, e „Francezul”, cel mai greu este „La Plata” – vara, sunt zile în care ofițerii din Guardia Civil numără drumeții la plecare și la sosire, pentru a fi siguri că au ajuns toți la destinație - , dar cel mai frumos e „Nordul”. Pe acesta din urmă l-am parcurs în 2013 și, din nou, în această vară.

Chiar și printre pelerinii care parcurg aceeași rută, drumul niciunuia nu seamănă cu al altuia. Am văzut oameni purtând bocanci de munte și cărând rucsacuri imense, dar și pe alții mergând sprinteni, în sandale și cu puțin bagaj în spate, după principiul „un tricou pe sârmă, unul pe mine”. Acum patru ani, tot pe El Camino del Norte am văzut un băiat care-l parcurgea alergând, ținând în spate un rucsăcel cu lenjerie intimă, un tricou și ciorapi de schimb, plus periuța de dinți. Am văzut o familie de hippioți care plecaseră de acasă de câțiva ani buni și care mergeau pe lângă un măgar, pe spinarea căruia erau copiii (Camino se poate face pe jos, cu bicicleta sau călare). Am cunoscut un olandez sexagenar care ieșise la pensie de șase luni și, de atunci, începuse pe jos drumul, din Maastricht. Am văzut o femeie care cred că avea peste 90 de ani, făcând Camino alături de fiul ei, care avea aproape 70. 

Am mers pe munți, pe plaje, peste câmpii, pe asfalt (prea mult, din păcate), pe poduri, pe cărări, am traversat râuri și istmuri. Am văzut păduri împachetate în ceață, gherghefuri de rouă întinse peste pânze de păianjen, câini care ascultau împietriți liniștea din jur, marea înspumând parcă un tablou flamand lângă tălpile de piatră ale muntelui, sate compuse din trei case și doar una nu era părăsită. Am văzut multe.

Cât e de greu

În primele trei zile de mers, dacă ești un om obișnuit și nu sportiv de performanță, te dor toate, de la degetele de la picioare până la rădăcina firelor de păr. Nu contează că, înainte să începi Camino, mai alergai ori jucai fotbal ori mergeai la sală. Corpul tău nu-i obișnuit cu genul acesta de efort, nu că ai muta pietre de moară, dar să mergi 7-8 ore pe zi, timp de o lună, cu greutate în spate, nu e ușor. Apoi, în cea de-a patra zi, începi să te simți din nou om. Toate durerile dispar. Corpul tău e cel mai bun profesor, el știe cât să-ți ceară și ce să-ți dea. Cam după două săptămâni de mers, ești atât de călit, că poți sparge lemne pe tine și, de la un punct încolo, simți că ai putea merge oricât. Ca element amuzant, la vreo trei-patru zile după ce ai terminat Camino, trupul își cere în continuare „rația” de mers și îți vine să mergi și în pat.

Unde se doarme

Există o rețea de popasuri – în limba spaniolă, albergues – unde au voie să poposească doar pelerinii de pe Camino de Santiago. Sunt spații amenajate fie în clădirile școlilor și licee, în foste hanuri, în săli de sport, în anexele unor campinguri. Unele sunt îngrijite de primării și sunt cele mai ieftine – cam 5-10 euro de persoană pe noapte -, altele sunt private, putând ajunge și la 20 de euro.

Cum arată o zi pe Camino

Dacă dormi într-un albergue, primul lucru care te întâmpină în fiecare dimineață este un zgomot difuz, ca şi cum o reptilă imensă din plastic foşnitor s-ar strecura printre cele câteva zeci de paturi din dormitor şi ar ronțăi polistiren lângă patul tău. E ciudat cum, după atâtea milenii de progres, specia cea mai evoluată de pe Pământ a descoperit clonarea, cum să zboare pe alte planete şi că Universul este în continuă expansiune, dar nu a fost capabilă să inventeze un ambalaj care să nu foşnească. 

Urmează spălatul pe dinți, apoi mănânci o banană sau o piersică. Nu mai mult; am făcut o dată greșeala să consum ceva mai mult dimineața și, timp de o oră, pe o urcare, am avut senzația că port în stomac un sac cu pietre. După câteva minute de încălzire, cam pe la 6 și jumătate, puneam rucsacurile în spate și plecam, intrând în cea mai frumoasă parte a zilei, în care soarele tocmai răsarea, nu era nimeni pe stradă și se auzeau doar pașii celor plecați și ei pe drum. La ora 9 și ceva, urma prima café con leche, într-unul dintre multele baruri de pe drum. Mergi, în general, cam 6-8 ore.

Iată ceva amuzant: de cele mai multe ori, primul lucru pe care-l faci după ce ajungi la un albergue, după ce ai mers și 35 sau 40 de kilometri, este … să te așezi la o coadă. Majoritatea popasurilor se deschid la ora 15:00 și există o concurență pentru locuri pentru că sunt mai mulți călători decât locuri ieftine de dormit. Există și o latură mai puțin spirituală a călătoriei, un fel de cursă pentru paturi.

Următoarele lucruri pe care orice pelerin le face, după ce și-a luat pat, e să-și spele hainele în care a mers, să le pună la uscat și să-și cumpere de mâncare (mai mult de elementele unei mese frugale nu cară nimeni în spate).

Când ai însă un cort, îți permiți să mergi mai mult, chiar până spre seară, căci ai locul de dormit asigurat. Pe El Camino del Norte am avut mereu un cort cu noi, căci sunt multe campinguri pe buza oceanului și locuri berechet unde îl poți pune, într-o țară în care, de altfel, camparea în afara spațiilor special amenajate e strict interzisă. Această variantă înseamnă că ai un pic mai mult de cărat în spate, dar o libertate de mișcare mai mare. 

Acum patru ani, când am fost prima oară pe varianta nordică, ne-a plouat cam două ore în 40 de zile, în rest a fost arșiță. Anul acesta, cumulat, ne-a plouat vreo 240 de ore în 30 de zile. „Așa e Nordul” e vorba localnicilor, însoțită de o ridicare din umeri. Prima oară, am înțeles, a fost cea în care am avut noroc. Au fost ani în care în nordul Spaniei a plouat mai mult ca-n Anglia.

De ce merg oameni pe Camino de Santiago?

Întrebarea aceasta se găsește și pe formularul pe care trebuie să-l completezi la sfârșitul pelerinajului, în Santiago de Compostela. Unii îl fac din motive religioase, alții din motive sportive, iar alții pur și simplu pentru a vedea niște locuri care din viteza mașinii ar fi doar interesante, însă, parcurse cu pasul, devin atât de intense și de frumoase, încât parcă ajung parte din tine. Mult timp după ce ai ajuns încă acasă, încă mai mergi, cumva, pe Camino și de-abia aștepți să-l începi pe următorul.

Această călătorie este descrisă mai amănunțit pe blogul autorului.