Doi cinefili trec în revistă programul festivalului Visuali Italiane 2026 (2-8 martie la București, apoi în alte cinci orașe din țară) și-ți recomandă ce filme să nu ratezi – de la westernuri moderne la drame intime.
Recent, colega (de cinefilie la Scena9, n.r.) Alexa Florescu zicea că, dintre festivalurile autohtone de film, Visuali Italiane e favoritul ei. Sincer, înțeleg de ce. Avem, mai târziu în an, festivaluri care reunesc filme cu o importanță critică mai mare sau festivaluri tematice care explorează un subiect specific mai în detaliu, dar ca showcase, ca prezentare a cinematografiei contemporane a unei țări, nu există concurență pentru evenimentul organizat de Institutul Italian de Cultură. Sigur, ajută și faptul că e vorba de Italia. Italia producea capodopere cinematografice încă din preistoria filmului. Influența istorică a filmului italian e clar vizibilă, de la nouvelle vague la Quentin Tarantino, și asta înainte să vorbim despre epoca sa de aur sau de impactul contemporan al noului val de auteurat, de tezele realist-magic-rurale ale lui Alice Rohrwacher sau grime-ul lui Matteo Garrone. Despre neo-Giallo, estetica acid western și ce naiba o fi maximalismul somptuos și lasciv al lui Sorrentino nici nu mai are rost să vorbim, ideea e că Visuali Italiane are motive bune să fie festivalul favorit al prietenei Alexa. Pentru că și Italia are ce să ofere.
Anul ăsta, Visuali Italiane ne oferă un platouaș cu de toate. Adaptări romanțate ca Tre Ciotole, obsesii sportive în cheie dramatică ca Agon sau simpatică precum Il Maestro, două debuturi intrigante, un prim plan pe legendara Eleonora Duse (Duse), o sărbătorire a lui Vivaldi la Veneția (Primavera) și bineînțeles și un Sorrentino (La Grazia) în deschiderea festivalului. În închidere avem parte de ceva și mai interesant, un fel de plan contraplan între un neo spaghetti western modern nou-nouț, Testa o croce? și filmul care l-a făcut celebru în afara Italiei pe Franco Nero și a transformat spaghetti westernul într-o forță de neoprit în Statele Unite, Django (1966) a lui Sergio Corbucci.
Apropo de forțe de neoprit, în ultimii ani establishment-ul cinematografic Italian, poate mai puternic chiar decât în epoca sa post-neorealistă de aur a anilor ’60, a virat și înspre epoca de aur a televiziunii. Așa ne-am trezit cu producții TV italiene la limita capodoperei ca Ripley sau Mussolini: Il Figlio del Secolo. Establishment-ul italian recidivează cu Portobello, un superb „serial de autor” HBO în regia lui Marco Bellocchio, care tratează una dintre cele mai bizare greșeli juridice din istoria, descrisă cel mai bine prin comparație: Cum ar fi dacă Dan Negru ar fi fost condamnat pe nedrept ca șef în clanul Cămătaru?
Anul trecut cred că a fost cel mai bun de până acum al al festivalului Visuali Italiane, începând de la filmul din deschidere, superbul Vermiglio. Dincolo de La Grazia, filmul de deschidere de anul acesta, un Sorrentino foarte ne-sorrentinian, echipa de film și voie bună Scena9 a selectat câteva filme care trebuie văzute la Visuali Italiane 2026.
Testa o croce? (2025)
Ziceam în introducere despre Testa o Croce? că e un neo spaghetti western. Aș plusa și l-aș categorisi ca un neo-acid-spaghetti-Zapata-western, un fel de grand tour tematic și vizual prin tot ce a însemnat westernul în general și pentru Italia în particular. O poveste simplă la bază – doi îndrăgostiți, un cowboy și o domnișoară, fug împreună în lume după o crimă și sunt vânați de nimeni altul decât Buffalo Bill Cody (jucat magistral de John C. Reilly). Filmul ne duce, însă, rostogolindu-ne, prin Once Upon a Time… The Revolution! (1971), Bring Me the Head of Alfredo Garcia (1974) și alte puncte esențiale ale istoriei westernului. Distribuția internațională însăși îmi pare o referință la istoria multinațională, multi-continentală a acestui cel mai american dintre genuri, iar rolul central jucat de John C. Reilly, care servește și ca narator și ca antagonist, e o delicioasă inversare a practicilor de distribuție și dublare a actorilor ca Franco Nero, ajunși faimoși la nivel internațional fără să le audă cineva vocea reală. Testa o croce? e un western deconstructiv, dar unul care deconstruiește fără aroganțe, unul în care referințele stilistice și vizuale nu-ți sunt aruncate în față și la care te poți uita fără să știi absolut nimic despre istoria filmului cu pistolari și să ieși satisfăcut după. Iar Nadia Tereszkiewicz e poate (anti?)eroina de care aveam nevoie dintotdeauna. Poate că e per total adesea un film facil, unul care se joacă cu forma, nu cu fondul, dar, din punctul meu de vedere, facil e un compliment, când vorbim de filme de public. (Dragoș C. Costache)
Breve storia d'amore & Tre ciotole (2025)
„Dacă dragostea nu ar fi ceva tulburător, nu s-ar scrie așa multe cântece despre ea” e replica unui personaj și pot completa liniștită butada adăugând „nu s-ar face nici așa multe filme despre ea”. Iar tradiția italiană de dramedii romantice (numai) din ultimii 15-20 de ani e cel mai relevant încapsulată de succesul incredibil al lui Perfetti sconosciuti din 2016, care a avut nu mai puțin de 24 de adaptări cinematografice în toată lumea. Formula, dacă pot risca să spun că există una, e simplă la suprafață: imbroglio, drame subterane care ies la suprafață în situații încurcate, tensiuni dezamorsate de umor cald, emoții desțelenite de mici unde de șoc venite la pură întâmplare, apartamente care închid personajele până când își rezolvă dilemele și problemele burgheze prin dialog, mult dialog.
Cele două filme romantice propuse de festival anul ăsta ies din logica descrisă mai sus în două moduri foarte diferite și revigorant de neașteptate.
În Breve storia d'amore, avem o aventură clandestină consumată la un hotel între Lea și Rocco, care se cunosc întâmplător la un cafe-bar. Ea are familie, dar e nefericită pentru că își suspectează partenerul că o înșeală, el e căsătorit cu terapeuta la care mersese cu ani în urmă ca să-și uite marea iubire pierdută. Până aici plot-ul e hiper-convențional și filmul ar rămâne așa dacă ar cădea în tribulațiile morale ale infidelității și iubirii interzise. Dar regizoarea Ludovica Rampoldi (aici la debut în film, cunoscută în Italia ca scenaristă, inclusiv pentru hiturile Leii din Sicilia sau Gomorrah) introduce foarte subtil și pe urmă galopant o tensiune a pericolului, de thriller erotic, mai întâi din presupuse joculețe inocente, apoi prin gesturi obsesive, ca un soi de mai moale Atracție fatală. Lea nu rămâne un personaj feminin pasiv în patrulaterul rezultat, Lea e o forță a naturii care răstoarnă ordinea (din situațiile astea de viață sau de film), iar bărbații infideli nu rămân decât martori pasivi. Cecilia, soția lui Rocco, completează ieșirea asta din schema clasică spărgând și ea tiparele unei culpabilități pe care femeile și-o iau mereu asupra lor. Ce e frumos la film e că dincolo de reveal-ul de la final, iubirea totuși se insinuase printre crăpăturile provocate de durere și de dezamăgire.
Tre ciotole e o mică bijuterie melancolică regizată de prolifica regizoare de origine spaniolă Isabel Coixet și purtată pe umeri în cel mai gingaș mod cu putință de Alba Rohrwacher, filmată cald pe 35mm. O cunoaștem pe protagonistă, profesoară de sport la un colegiu și fostă gimnastă, la începutul unei crize, când Antonio, partenerul ei de șapte ani, o părăsește. Deci ce vedem în continuare sunt mai degrabă ecourile și efectele sfârșitului unei povești de iubire, micile cutremure pe care le provoacă în viețile și inimile celor doi. De altfel, dilema repetată ca o mantră pe parcurs este „unde se duce toată iubirea când se termină? Unde dispar toate gesturile de tandrețe dintre doi oameni când se despart?”.
În plus, Marta descoperă că ceva și mai insidios crește în ea, în afară de tristețe – sau în ecou cu ea –, și anume o tumoră. Șoc pentru organism, șoc pentru inimă, viața îi scapă printre degete la propriu. Coixet îi dă timp – și ne dă și nouă timp să vedem – să parcurgă doliul după relație în singurătate și refuzul cârjelor vieții exterioare care o interesează prea puțin. Totul o irită, bonomia unui coleg de catedră, sora vorbăreață, mâncarea, socializarea. Cred că e important să vedem pe ecrane și forma asta de cinema, răbdător cu un personaj care se sustrage din orice ar da dinamică poveștii, care contemplă și îmbrățișează recluziunea. Singurul ei prieten e un carton de mărime naturală al unui cântăreț K-pop pe care îl culege de pe stradă, mai mult din milă că era aruncat la gunoi.
Dar filmul nu cade în patetism și tropi de filme despre ultimele luni din viață, cu revelații și compensări. Marta își regăsește vitalitatea pe parcurs, dar e o vitalitate firească, de bucurii mici, de la soarele cald al Romei până la o înghețată la cornet care îi curge pe degete. Prin dialoguri apar uneori și mici aforisme simpatice de un oarecare soft mindfulness care nu zgârie urechea („Cum faci să eviți lucrurile care nu-ți plac? Continui să pedalezi” / „Nu am destul curaj să refuz invitații de la oameni care nu-mi plac”) pentru că vin de la personaje foarte umane în timiditatea lor. Dar filmul e cel mai bun în momentele de tăcere, de contemplare, de vitalitate interiorizată. Și este, până la urmă, o scrisoare de dragoste dulce-acrișoară pentru dragoste și pentru viață. La fel cum este cartea-sursă, Trei despărțiri: Ritualuri pentru un an de criză (Trei mese pe zi, în traducere în limba română), al activistei și scriitoarei Michela Murgia, o colecție de povestiri biografice prin care autoarea și-a luat rămas bun de la cititori în același an în care a murit. (Alexa Florescu)
Festivalul Visuali Italiane 2026 are loc între 2-8 martie la Cinema Muzeul Țăranului din București urmând ca acesta să plece într-un traseu național care îl va duce la Cluj-Napoca (Cinema Victoria, 12-15 martie), Brașov (Cinema Modern, 21-22 martie), Iași (Cinema Ateneu, 21-22 martie), Craiova (Cinema Inspire 27-29 martie) și Timișoara (Cinema Studio, 27-29 martie)
Biletele și programul complet aici.
