Campania națională care, de câteva luni, ne îndeamnă să donăm pentru Cumințenia pământului, e poate cea mai bună radiografie a relației pe care o avem, în felia noastră de lume, cu ceea ce numim artă. În jurul pușculiței colective-n care suntem invitați să strângem 6 milioane de euro ne-am adunat, ca-n piața publică, oameni obișnuiți, VIP-uri, naționaliști și cosmopoliți, companii private și copii orfani, hipsteri și conservatori, politicieni și artiști. Iar dacă banii se strâng foarte încet, cu țârâita, polemicile par să-și fi găsit o scânteie inepuizabilă, umflându-se cu fiecare clic. Cumințenia e „valoare națională” și „capodoperă universală”, iar locul ei e aici, printre noi. Cumințenia e „urâtă” și, înainte de toate, e „foarte scumpă”, iar într-o șandrama cu probleme sociale foarte serioase, o piatră nu ține de foame. În toată hărmălaia, uităm însă să ne punem întrebări elementare: de ce-o fi importantă statuia asta? De ce contează, până la urmă, artiștii-ntr-o societate, dacă nu repară spitale și nu renovează școli? Cum îngustează hăul dintre arte și public marile instituții de cultură din România, prin politicile lor de zi cu zi, nu-n cazuri de colectă excepțională? ș.a.m.d. Cum în curând campania care ne tot repetă că „Brâncuși e al tău” își va face bilanțul, ne-a mai rămas puțin timp să ne gândim pe bune Al cui e Brâncuși? și ce putem învăța din  tentativa statului român de-a-și convinge cetățenii să fie donatori pentru artă. I-am invitat pe artistul Dan Perjovschi și pe scriitorul Bogdan Ghiu, care-au avut intervenții ferme-n agora digitală pe tema Cumințeniei, să comenteze pe marginea apelului la solidaritate, devenit combustibilul perfect pentru controversă.  

 

Idei alandala despre o ratare naţională

de Dan Perjovschi

 

De câte ori mă gândesc la subiectul ăsta, mă lasă nervii.  N-am pomenit atâta rea voinţă, urechisme şi ură fără motiv. La fiecare desen pe care l-am postat pe Facebook, parcă am dezgropat tot veninul de pe lume şi i-am pocnit pe unii personal în cap. Pe oameni care judecă după singura lor experienţa culturală, Noaptea Muzeelor, și pe unii artişti, galeriști sau fini esteţi, care sunt şi mai răi. Ăştia au şi argumente şi principii. Am obosit de argumente gen „şapcă versus papion”.

11 milioane de euro. Eu zic că merită.

N-aş fi vrut să fiu recunoscător Guvernului, milionarilor, companiilor sau băncilor. Mi-ar fi plăcut să fiu recunoscatator concetăţenilor mei: 3 milioane, 2 euro de căciulă. Nouă lei. O bere sau un capuccino. Pentru o capodoperă universală.

Mie îmi place enorm catedrala asta mică. O piatră zgâriată, un totem, o mongoloidă. Antiteza „frumosului” şi a artei înţelese ca sublim simetric. Nu! Asta-i o femeie asimetrică. Ce tare!

Şi ce mişto e numele: Cuminţenia pământului. Cum sună numele ăsta pe lângă „Catedrala Mântuirii Neamului” sau „PALATUL Parlamentului”? Oricum ai da-o şi oricâte teorii ale conspirației sau profitului personal ai scoate, mie-mi convine să reprezinte ca logo de ţară „Cuminţenia”, şi nu „Mântuirea” sau „Palatul”. Apropo, toată lumea care se sufocă din indignare la costurile sculpturii n-are nicio problemă cu costurile „Parlamentului”, ale Țepei, ale Aripilor şi ale tuturor ororilor ampalsate cu încăpăţânare în ultimii 27 de ani peste tot în România. La alea n-a fost nimeni întrebat dacă vrea sau nu să doneze.

Da, campania nu e grozavă şi sloganului îi lipseşte cel puţin  un „şi”. „Brâncuşi e şi al meu”. Da, ideea de Brâncuşi al nostru, al românilor, e aiurea; Brâncuşi e al tuturor. Al nigerienilor, americanilor, inuiților, spaniolilor, ungurilor, romilor, nemţilor ş.a.m.d. Nu-l mai putem înţărca naţional de la Nistru pân’ la Tisă. Pot să înţeleg că multor gagii ok nu le-a picat bine naţionalismul ăsta top to bottom, dar nu cumva uităm scopul?

O grămadă de concetăţeni ai mei cred că sunt unicii depozitari ai progresului, că orice chestie diferită e elitistă, burgheză, compromisă. Băi, dacă nu-ţi pică bine, nu dona şi gata. Donează unde vrei tu, la fondul pentru spitale (care aparține oricum de alte bugete), la ăla pentru construcţia de muzee sau pentru cumpărat tineri artişti. 

 

După cum vedeţi, nu mă refer la patibulari sau antentreiști sau la patrioţii naţionali autoreferențiali de Realitatea tv. Nu mă refer nici la oameni prea abrutizaţi să-i mai intereseze prezentul, darămite viitorul. Mă refer la cei cu facultate şi internet. La ăia 3 milioane. 

Vreţi sau nu o capodoperă în muzeul nostru public? Eu zic că ar fi meritat.

O grămadă din cei îngreţoşaţi de idee şi o grămadă din promotorii cu călcâiele aprinse patriotic habar n-au (şi nici că i-ar interesea) ce fac, ce vor şi cum arată pe dinăuntru muzeele noastre naţionale. Eu speram ca piatra asta aruncată în cultura română să facă nişte valuri care să dărâme obositele ierarhii național-locale şi să schimbe bătrânicioasele moastre muzee de artă, înţepenite comunist în logica anilor ‘80.  Muzee publice şi ieftine, unde orice cetăţean are acces. Ce mişto ar fi să devină ceva viu, inteligent, deschis.

Acum, în plină criză a  refugiaţilor din Siria, la Muzeul Național de Artă al României (MNAR) e o expoziţie despre Orient, care calcă în acelaşi obosite exotisme, țâțe cu mirodenii ca acum 50 de ani. Niciun  context, nicio întrebare, nicio discuţie. O miopie cruntă şi încruntată.

Brâncuşi e prost expus la Bucureşti, iar la Craiova e pe mâna Olguței.  La Târgu Jiu, nu merge nimeni (acuma pe bune, aţi fost?) şi fiecare primar se simte obligat să îmbunătăţească „monumentul” cu floricele. 

Mă gândeam că Cuminţenia poate schimba asta.

N-am să vorbesc despre costul lucrării şi nici despre câte lucrări de tineri artişti se pot cumpăra cu banii ăştia. Această discuţie nu există. Pentru că timp 15 ani nu s-a mai cumpărat nimic. Şi n-a murit nimeni şi nu s-a isterizat nimeni. Nici măcar ăia plătiţi să o facă. Plătiţi din bani publici. Apropo, în toată discuţia asta despre Cuminţenie, a auzit careva vocea Muzeului Național de Artă Contemporană? Sau a oricărui muzeu de artă din ţară? Dar vocea Universităţii de Arte? Dar Academia? Dar liceele de artă? Dar toţi doctorii din artă - pentru că acum toți, artiştii, criticii, inclusiv portarii, sunt doctori? Nimeni din branşă nu prea zice nimic. De-aia au loc să vorbească ăia cu clipuri fascisto-protocroniste.  Ălora le place Brâncuşi.

Brâncuşi nu mai este de găsit pe piaţă. Pentru că este la MoMA, la Tate şi la Pompidou. Nu era mişto să fie şi la MNAR?

Şi apoi, ar fi fost un exerciţiu de solidaritate pe o temă culturală. Opţional şi voluntar. Păcat de termenii ultimativi şi de cretinătățile care îi fac pe donatori mai patrioţi sau mai deştepţi ca ăia care nu participă. Nu. E la fel valid să donezi sau nu.

Dar, din păcate, noi donăm numai sânge. Ne adunăm numai la catastrofe. La ceva constructiv nu ne înţelegem. Ne ciorovăim. Ne despicăm în două.

Asimetric.

P.S. Cu nişte ani în urmă, am citit un text al Roxanei Marcoci, curatoarea de la MoMA, care vorbea despre influenţa lui Brâncuși asupra tinerilor artişti americani. Îmi aduc aminte doar două nume: Jason Roades (care stivuia sute de obiecte în nişte instalaţii garage sale) şi Cho, care făcea coloane din bărcile cu care evadau cubanezii la Miami. Mă întreb ce influență ar genera la noi Cuminţenia?

Cu o campanie nu se face primăvară culturală

de Bogdan Ghiu

 

N-aș vrea să rămân în memoria, cel puțin, a actualității (atât cât mai este memoria posibilă, iar actualitatea nu o exclude, tocmai) ca un detractor al campaniei pentru achiziționarea publică a Cumințeniei Pământului, deci ca un detractor al lui Brâncuși însuși („deci” desemnând aici concluziile și asimilările pripite, dar fatale, din care se constituie „memoria actualității”).

Cu această campanie și cu această subscriție/colectă publică lucrurile stau la fel, dar pe dos, ca în cazul Brexit-ului. Dacă cel din urmă nu va putea să aibă de fapt loc, cea dintâi nu va putea să nu reușească: ar fi nasol pentru guvernul-model al acestui interregn „post-politic”, care ar trebui să ne lase numai amintiri frumoase și să ne facă să visăm frumos. Deci: chiar dacă nu se vor strânge, până la urmă, toți banii, achiziția tot va avea loc, iar campania va fi declarată reușită.

Am văzut-o și eu la televizor pe Corina Șuteu, Ministrul Culturii, și vreau să spun că optimismul ei este contagios: campania este deja o reușită, nu contează că raporturile publicului (adică ale beneficiarului) român cu Brâncuși sunt mai mult decât problematice (altfel ar fi stat lucrurile dacă vorbeam de vreun Car cu boi, deci de marele N. Grigorescu, de pildă, cu a cărui viziune mimetică, reprezentativă, chiar dacă idilică, artificială, încă ne mai putem identifica, fie și fantasmatic), dat fiind că nu sunt mediate de nimic, nici de școală, nici de respectul autorităților față de cultură și artă în general – facem acum „culturalizare”.

Așa să fie! Personal, nu sunt împotriva achiziționării și nici a subscripției, dar aș fi făcut apel, așa cum fac americanii sau francezii, la marii capitaliști, nu la „popor”, sau dacă totuși aș fi procedat așa, aș fi încercat să-l apropii pe contribuabil de Cumințenia Pământului insistând asupra istoriei creării și a achiziționării ei: de ce ar cumpăra cineva artă? De ce e bine să avem artă pe lângă noi, să ne întreținem cu artă? Insistând, mai ales, asupra faptului că în momentul achiziționării acestei lucrări, Brâncuși era, încă, un artist tânăr, un artist „emergent”, cum se spune acum, și aș fi pus în scenă lumea artei și piața vie a artei. Altfel spus, cu adresă către prezent, aș fi spus că arta trebuie cultivată, achiziționată nu numai postum, când devine cultură, ci în prezentul ei, atunci când se face, când „izvorăște”. Câți artiști de vârsta pe care o avea Brâncuși în momentul când i-a fost cumpărată, de amorul artei, Cumințenia, ar putea face, azi, donații pentru răscumpărarea acesteia la nivelul demn pe care și l-ar dori?

Dacă nu ne va schimba raporturile cu arta vie care nu este o oglindă în care să ne vedem ca în selfiuri (și n-o va face), dacă nu va atrage atenția asupra faptului că singura lecție a marilor creatori e una morală  – să fii cel mai bun, să nu te mulțumești cu datul, cu imediatul, cu gata-făcutul – (și n-o va face), această campanie, chiar dacă va avea succes, va continua să ne țină la adăpost de Brâncuși în special și de artă în general, consfințind non-raportul sau raportul imposibil al nostru cu acest artist care nu se lasă apropriat, însușit, făcut „al nostru” fără efort, fără creație.

Altfel spus, această campanie trebuie transformată în politică, adică în pedagogie națională. Marxist vorbind, „valoarea de schimb” a artei poate fi oricând acoperită, dar fără „valori de întrebuințare” ale ei, tot degeaba.

Ilustrații de Dan Perjovschi