Will Evans, fondatorul Deep Vellum, una dintre cele mai importante edituri de literatură în traducere din lume, care a publicat romane de Mircea Cărtărescu, Tatiana Țîbuleac și Magda Cârneci, crede că România are potențialul de a deveni o importantă intersecție pe harta culturală a globului.
„Editura independentă merge în paradis”, a anunțat ultimul eveniment din cel de-al sezon 3 FRAME10 – o serie de discuții cu public despre lungul drum al cărții către cititor, moderate de Vlad Niculescu, destoinic librar, fondator al regretatei librării independente de limbă engleză „Anthony Frost”. Pentru il gran finale brillante, Niculescu l-a avut invitat la Rezidența9, pe 16 ianuarie, pe Will Evans – editor, scriitor, traducător, librar, profesor și, în general, iubitor pătimaș al cărții, pentru care librăriile sunt „ferestre către lume”. În discuție, Niculescu, pe care poate-l știi drept cel mai bun prieten al celor care sunt prieteni cu cărțile – adică amfitrion al librăriei Cărturești & Friends –, a fost secondat de Monica Cure, poetă și traducătoare româno-americană.
Ce i-a adus pe cei trei la un loc, dincolo de faptul că pot vorbi însuflețiți cu orele despre literatură, publishing, traducere și comunitate prin lectură? Pe 17 ianuarie s-a lansat la București ediția în limba engleză a romanului Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac, în traducerea Monicăi Cure. Romanul, deja recenzat favorabil de The New York Times și bestseller în varianta spaniolă, a apărut pe 26 ianuarie 2026 la Deep Vellum, una dintre cele mai temerare edituri de literatură în traducere din lume.
Editura, însoțită de o librărie non-profit, a fost fondată în 2013 de Will Evans, care o conduce și în zilele noastre, cu misiunea de a aduce literaturi și voci subreprezentate sub ochii cititorului de limbă engleză. Vara în care mama a avut ochii verzi nu este prima întâlnire dintre Deep Vellum și literatura scrisă în limba română. În 2021 editura a publicat romanul FEM de Magda Cârneci, nominalizat la premiul PEN pentru traducere. În 2022 a venit rândul Solenoidului lui Mircea Cărtărescu, o traducere distinsă cu numeroase premii și o carte pe care The New Yorker, Publishers Weekly, The Financial Times și Words Without Borders au numit-o una dintre cele mai bune ale anului. Ambele traduceri îi aparțin lui Sean Cotter, care semnează și transpunerea în engleză a romanului Theodoros, tot de Mircea Cărtărescu, programat să apară tot la Deep Vellum în octombrie anul acesta.
În introducerea discuției cu Will Evans, Vlad Niculescu și Monica Cure au făcut importante precizări de context, menite să ne dea măsura importanței muncii pe care o face Deep Vellum. Circa 90% din tot ce se publică pe piața de carte din SUA apare la cinci mari edituri – de facto, un oligopol. Doar 3% din toate cărțile care apar anual în State sunt traduceri din alte limbi. În 2013, când Evans a fondat editura și a deschis librăria cu același nume în Dallas, un oraș de circa 2 milioane de locuitori, existau acolo doar trei alte librării, dintre care una singură era independentă.
În primul deceniu de existență, 2013-2023, editura Deep Vellum a publicat peste o mie de titluri, traduse din 70 de limbi, din 100 de țări. Pe parcurs, compania a achiziționat și alte edituri independente, pentru a le duce mai departe catalogul de titluri, care altfel riscau să se piardă în marasmul pieței americane. Evans, deși nu-i place să se spună asta despre el, a pus umărul din greu la conturarea unei scene literare în Dallas – la inițiativa Deep Vellum, orașul a început să decerneze o dată la doi ani titlul de Poet Laureate, un instrument esențial pentru propagarea acestei arte. Nu în ultimul rând, Evans nu se dă în lături nici de la proiecte cu miză socială. În 2020, de pildă, pe fondul protestelor Black Lives Matter care aprinseseră Statele Unite în mai-iunie, editura a publicat și distribuit 30.000 de exemplare gratuite ale unei cărți despre istoria segregării rasiale și a rasismului în Dallas.
Fără doar și poate, Evans, un hipster tatuat pe la 40 de ani, e omul pe care vrei să-l auzi vorbind despre cărți. Despre misiunea unei librării, despre cum îi aducem pe oameni înapoi la lectură, despre puterea literaturii de a schimba pe bune vieți, istorii, societăți. Mai jos, citiți ce-a avut de spus despre aceste subiecte – dar și despre plimbările lui prin București și prin lume alături de Mircea Cărtărescu.
***
E suprarealist să mă aflu la București. Pentru mine, orașul ăsta a existat mult timp doar în paginile romanelor lui Mircea Cărtărescu. Dar voi sunteți reali. Chiar mă trezesc la fiecare colț de stradă sperând să dau peste un fluture într-un puț de lift. Am dat un interviu la TV diseară și am spus: „Știi, că e incredibil să descoperi un oraș care, pentru tine, a fost doar literatură și să ajungi acum să faci parte din el”. Nu? Sunt parte din București. Voi sunteți parte din București. Și suntem toți aici, împreună. Singurul lucru pe care nu l-am văzut și chiar mi-aș fi dorit să-l văd era Bucureștiul desprinzându-se de pământ și ridicându-se spre cer. Știți, ca în ultima pagină din Orbitor.
Când m-am mutat în Dallas, Texas, era un oraș cu cam același număr de locuitori [ca Bucureștiul], dar nu avea nimic din toată această [viață culturală]. Și inevitabil te întrebi: de ce? Cine e ok cu asta? Dacă începi să-ți pui întrebarea asta, poți ajunge să te enervezi pe bune. De ce ne privează cineva, pe mine, pe tine, pe noi, de ceea ce este posibil? Eu nu sunt genul care stă să se plângă. Vreau să mă concentrez pe chestiile pozitive și pe ce mai e de făcut.
Eu am intrat în toată povestea asta pentru că sunt iremediabil obsedat de literatura rusă. În literatura rusă există doar două întrebări: cine e de vină și ce e de făcut? Așa că, dacă iei asta drept sursă de inspirație: ei sunt de vină. Iar ce e de făcut e ca noi să ne adunăm și să luptăm împreună împotriva problemelor.
Eu vin dintr-un stat din sudul Americii, Carolina de Nord. Am crescut într-un orășel de pe coastă. Dacă ați văzut vreodată filmul Blue Velvet sau serialul Dawson’s Creek, ăla e orașul meu natal. De acolo vin. Și, la fel ca în Blue Velvet, e puțin freaky. Dar e și foarte departe de restul lumii. În copilărie, n-am ieșit niciodată din America. Și, ca majoritatea americanilor, am crescut vorbind doar engleză. Așa că eram afectat de un soi de ignoranță care vine dintr-o cultură ce nu prea se conectează cu lumea. America exportă cultură în momentul ăsta. Dar eu nu primeam prea multă cultură din afară. Și nu voiam să rămân pentru totdeauna în orașul meu mic și în mintea mea mică. Așa că motivul pentru care fac ceea ce fac e că am vrut să-l întâlnesc pe celălalt. Am vrut să cunosc oameni pe care altfel nu i-aș fi întâlnit niciodată.
Am citit o carte de Maxim Gorki când aveam 14 ani și, dintr-odată, m-am simțit foarte mic. Citeam despre o istorie despre care nu știam nimic, într-un stil complet diferit de tot ceea ce citisem până atunci. Nu era una dintre operele lui majore. Și e amuzant, dar cartea care îți schimbă viața nu trebuie să fie neapărat cea mai bună carte. Dar era ceva ce nu mai văzusem niciodată. Și asta e, de fapt, miza a ceea ce facem [la Deep Vellum]: vreau să găsesc lucruri pe care nu le-am mai văzut. Vreau să vorbesc cu oameni cu care nu puteam vorbi înainte. Un autor, un alt cititor, un alt oraș, o altă cultură. O altă limbă.
Pentru mine, în copilărie România era la fel de departe ca luna. Nu sunt chiar ca majoritatea americanilor — pot să-ți arăt România pe o hartă. Dar nu știam mare lucru dincolo de asta. Și, pe măsură ce am crescut studiind literaturile și culturile Europei de Est, interesându-mă de diferențele dintre noi, dar nu într-un mod care să ne separe, ci într-unul care să ne unească, am început să caut punctele în care ne întâlnim. Pentru mine, literatura e acel vehicul. Așa cum sunt muzica sau mâncarea și băutura. Literatura e un mod prin care ne putem conecta pe bune. Și de asta fac ceea ce fac.
Deep Vellum a fost fondată ca organizație non-profit dintr-un motiv foarte clar: pentru că voiam să facem mai mult decât să publicăm cărți. (…) În America, a fi o organizație non-profit înseamnă să umpli goluri. Adică marile corporații lasă goluri în societate, iar organizațiile non-profit vin să le acopere. Toată lumea din Europa se uită la mine și zice: „Cum adică?” Dar o universitate e non-profit. Un spital e non-profit. Un muzeu de artă e non-profit. Și atunci zici: „A, ok, are sens.” Așa că Deep Vellum e un spital pentru suflet și o universitate pentru minte.
De fiecare dată când publicăm o carte [la Deep Vellum], numele traducătorului apare pe copertă. Toți traducătorii noștri își păstrează drepturile de autor. Primesc redevențe. Și ăsta e un mod foarte important de a construi un business sustenabil.
Vreau să public cele mai bune cărți. Vreau să public cărțile care mi-au schimbat viața. Dar știu și că nu le putem publica pe toate. Așa că, având o librărie, putem pune pe raft toate cărțile mișto de la alte edituri, pe care le iubim, și putem face evenimente cu ele: „Mamă, am ratat cartea asta. Hai la noi, o lansăm în Dallas.” Și vin. E un ecosistem. Ne susținem unii pe alții. Și, cu mentalitatea asta, mi-aș dori ca mai multe edituri din America să aibă librării și ca mai multe orașe, în afară de New York, să aibă edituri. Și apoi ca acele edituri să aibă librării. Ar crea un alt tip de relație de valoare între editură, librărie și public.
O librărie trebuie să fie mai mult decât un loc unde vinzi lucruri. Asta e librăria mea ideală. Tot ce faci dincolo de a vinde e esențial: prezentări culturale, parteneriate comunitare, încercarea de a găsi ceva mai mult decât o simplă tranzacție.
Când l-am adus pe Mircea [Cărtărescu] în SUA, în turneul din 2023, când a apărut Solenoid, i-am spus: „Mircea, vii în State?” Și a zis: „Da, pot veni cam atunci, sunt foarte ocupat.” Și a adăugat: „Vin doar dacă facem un eveniment la City Lights [librăria fondată de poetul Beat Lawrence Ferlinghetti]. Dacă nu e City Lights, nu vin.” Bun. Așa că am sunat la City Lights: „Puteți?” Și au zis: „Asta e singura zi în care putem.” Așa că am construit tot turneul în jurul City Lights.
[Cărtărescu] e obsedat de poeții Beat, e o parte vitală din istoria lui literară, și a reușit să aibă evenimentul ăsta acolo. A fost plin ochi. Adică nu doar plin – ca sardinele-n conservă. Și afară, pe stradă, erau la fel de mulți oameni care ascultau pe cât erau și-n sală. Pentru mine, a fost un fel de încununare a tuturor succeselor.
Literatura română are un moment de vârf chiar acum. Pare o epocă de aur. Nu știu dacă e chiar așa, dar cu siguranță e adevărat în limba engleză. Literatura română a ajuns unde-i e locul în lumea anglofonă. (…) Lucrul ăsta nu se întâmpla înainte. E ceva ce merită sărbătorit. Înseamnă că ceva funcționează în sistem, când vorbim despre autorități și resurse. Un program care a ajutat mult aici e cel al Institutului Cultural Român. M-am întâlnit ieri cu directorul ICR, domnul Jicman, și cu directorul Oficiului Național al Cărții. Programul se numește TPS [Translation and Publication Support Program] și sprijină traducerea literaturii române în multe limbi ale lumii.
Țara asta merită. Artiștii sunt aici. Cititorii sunt aici. Cultura e aici. Istoria e aici. Nu există niciun motiv să credem că româna e o limbă mică sau că România e o țară mică. Cei aflați la putere trebuie să-și dea seama de asta și să înceapă să gândească vizionar. Nu există niciun motiv pentru care România să nu fie chiar acum centrul lumii, geopolitic și cultural. (…) Ați putea lejer să transformați România în Texasul Europei. Aș pune asta pe un billboard. Ați auzit, domnule președinte? Ați auzit, domnule prim-ministru? Veniți să stăm de vorbă. Am idei. Trebuie transformată într-o piață prietenoasă pentru mediul de afaceri. Trebuie să aduceți lumea aici. Și să exportați cultura de aici dincolo. E vorba că sunteți o intersecție. (…) Și, fiind un centru al lumii, puteți să aduceți România acolo unde îi e locul. Iar asta se întâmplă deja în literatură. Mai e mult până departe, pentru că momentan vorbim doar de câțiva autori. Dar ușa e deschisă. Și când ușa e deschisă, îți inviți prietenii înăuntru. Asta încercăm noi să facem.
Monica Cure: Crezi că putem, să-i facem pe oameni să iubească mai mult literatura? E ceva ce chiar putem face? Și dacă da, cum?
Will Evans: Clar da!
Monica Cure: Asta speram să aud, n-o să te mint.
Will Evans: Cred că trebuie să spargem hegemonia asta elitistă din jurul producției literare și ideea că literatura ar fi o artă pentru elite. Literatura e pentru toată lumea și oricine poate citi la nivel înalt, dacă este invitat în text.
Nu spun că toți scriitori trebuie să iasă în stradă și să invite oamenii înăuntru. Știu, scriitorii sunt solitari. Sunt artiști solo. Dar nu ești singur, chiar dacă ai impresia asta. Trebuie să-ți prezinți arta și să o tratezi cu seriozitate, fără să-i faci pe ceilalți să se simtă excluși. Vorbesc des despre asta — despre „othering”. Nu știu dacă termenul se poate traduce în română, dar ideea e să nu ridicăm un zid între mine și tine. E ceva ce le place mult politicienilor să facă. Avem mulți politicieni în SUA care spun „noi” și „ei”. Unul dintre cântăreții mei preferați, de la Gogol Bordello, o trupă al cărei solist e din Ucraina, are un vers care zice: „Evident că nu există noi și ei, dar ei, ei nu gândesc la fel.” Ador versul ăsta.
În America există o statistică: la nouă ani, copiii încetează să mai citească de plăcere. Nouă. Pentru că la nouă ani, la clasă începe separarea între cei care iau note mari la testele de citire și cei care nu. Și cărțile încep să aibă mai puține poze. (…) Fiul meu are nouă ani acum, așa că pun pe picioare un program-pilot cu districtul școlar din Dallas, care reprezintă un milion de oameni, ca să pilotăm niște discuții și să-i întrebăm pe copiii de nouă ani ce vor. Ați întrebat vreodată un copil de nouă ani ce vrea? Nu știe. Dar orice spune, o să-l ascultăm.
Ce-ai vrea să vezi mai mult? Ce-ai vrea să creezi? Care e vocea ta? Poți face același lucru cu cititorii de peste tot. Să faci multe sondaje. Ați auzit vreodată vreun editor care să-și întrebe publicul ce-și dorește?
***
Noi am auzit. Îl cheamă Will Evans și, preț de o oră și-un pic, ne-a explicat ce e de făcut pentru a (re)îndrăgosti oamenii de cărți, dar și multe altele – de pildă, cum arată idealul lui platonic de librărie. (Spoiler: Seamănă destul de mult cu Cărturești & Friends.) Dacă vrei să urmărești întreaga discuție, o ai aici:
