Librăria „La două bufnițe” din Timișoara și-a închis pentru ultima oară ușa, după o vară în care fondatoarele și librarii au împachetat mii de cărți, pe care le-au trimis către cititori sau le-au returnat către edituri. Am documentat tot acest proces, în care încap două povești relevante: cea a unui spațiu cultural viu, devenit comunitate și reper al unui oraș, și cea a unui sistem potrivnic inițiativelor independente construite în jurul cărților și al cunoașterii.
„Boohoohoo! Cărțile și Bufnițele își iau zborul de pe strada Matei Corvin!”, suna invitația la petrecerea de final a librăriei independente La două bufnițe din Timișoara. Evenimentul de la finalul lunii iunie s-a numit Disco Titanic, după romanul lui Radu Pavel Gheo, prima carte lansată vreodată în librărie, pe 3 decembrie 2016. Librăria și strada Matei Corvin au fost atunci neîncăpătoare pentru câtă lume a venit, își amintește zâmbind Raluca Selejan, cofondatoare a librăriei, alături de Oana Doboși. Nouă ani mai târziu, o mulțime de prieteni s-au adunat la „sărbătoarea bufnițelor” ca să-și ia la revedere de la una dintre cele mai iubite librării ale Timișoarei.
Decizia de închidere a fost dureroasă și simptomatică pentru întreg sectorul cultural românesc, unde librăriile dispar, bibliotecile se închid, cifrele care arată că citim cel mai puțin din Europa rămân constante, iar TVA-ul pentru cărți tocmai a devenit al doilea cel mai mare din UE, după Finlanda. Chiar dacă cifrele actualizate lipsesc, știm că în orașele românești supraviețuiesc foarte puține librării fizice – aproximativ 160 –, dintre care doar puține sunt independente.
Nici când Raluca Selejan și Oana Doboși, două tinere cu studii în România și Franța, au decis să deschidă un spațiu dedicat cărții și comunității, lucrurile nu erau mult mai roz. Dar Raluca și Oana au fost încrezătoare și au fondat La Două Bufnițe în ideea că o librărie poate fi mai mult decât un loc unde se vând cărți. Au gândit-o ca un spațiu cultural și civic, un loc de întâlnire, formare și dialog. Cu o cifră de vânzări care nu a ținut pasul cu cheltuielile în creștere, cu doi ani de pandemie, începutul războiului din Ucraina, care a dus inclusiv la creșterea prețului hârtiei, și norii negri ai austerității anunțate de noul guvern, librăria și-a anunțat la mijloc de iunie finalul poveștii începute în urmă cu aproape zece ani.
Închiderea propriu-zisă a celor Două bufnițe s-a întâmplat în iulie și august, timp în care spațiul a fost treptat eliberat. „O librărie nu se închide și gata. În primul rând trebuie trimise ultimele comenzi, adică peste 1.000 de cărți care trebuie să ajungă în întreaga țară, după care urmează returul spre edituri pentru alte mii de volume”, mi-a explicat Oana Doboși la început de iulie, când am început să documentez dispariția acestei librării.
În ziua când am ajuns „La două bufnițe”, era agitație mare la ora deschiderii. Părea că începe o săptămână obișnuită de lucru și aveam senzația că în orice clipă ușa va fi deschisă de primii clienți. Afișul de pe ușă era singurul semn că locul este închis: „Aici a fost librăria La Două Bufnițe.” „Chiar trebuia să se închidă librăria?” își întreabă mama o adolescentă care încă nu aflase vestea.
Giulia, Carina, Gabriela și Alex, librarii care învățaseră preferințele tuturor cititorilor care le călcau pragul, sortau, împachetau și etichetau ultimele comenzi pentru curier. „Nu am mai avut atâtea comenzi deodată”, spune râzând Oana, care împreună cu Raluca se împărțeau între acte, coordonarea echipei, răspuns la emailuri și toată munca de organizare. După aceste ultime comenzi către cititori, urmează săptămâni de pregătire a retururilor pentru cele peste o sută de edituri cu care a colaborat librăria: multe mii de volume, de la romane evergreen, la poeme proaspăt publicate. Foșnetul ziarelor în care sunt împachetate cărțile este întrerupt din când în când doar de câte un client care intră zâmbind și pe care vestea închiderii îl ia prin surprindere.
„La Două Bufnițe” nu a fost doar un loc de unde să cumperi cărți. Spațiul a rămas mereu viu și a găzduit zeci de evenimente culturale: lansări de carte, ateliere, lecturi publice, mese rotunde și întâlniri cu autori. Anunțului de închidere a strâns pe rețelele sociale nenumărate mesaje de susținere și solidaritate. „Dacă e de bani, donăm și îi strângem pronto, dacă e de epuizare sau de capătu’ răbdării și nervilor, n-am soluții”, scria artistul Dan Perjovschi. „O veste foarte tristă, nu am cuvinte suficiente să spun cât de mult am iubit acel loc la fiecare vizită la Timișoara. Un spațiu al coregrafiei culturale perfecte, iar Oana și Raluca două ființe fantastice”, scria Daria Ghiu, jurnalistă Radio România Cultural. Iar mesajele au continuat să curgă.
Deși în săptămânile care au urmat comenzile au explodat, Oana și Raluca au hotărât că nu există cale de întoarcere. „Bufnițele nu dau faliment, acesta poate fi prevenit și evitat”, spune Oana Doboși. „Închidem, fără datorii și compromisuri. Suntem foarte recunoscătoare pentru tot ajutorul pe care l-am primit în această perioadă, dar asta nu poate fi o soluție de durată. Cifrele spun altceva, iar noi vrem să trăim din ce muncim, nu să tot cerem. Librăria nu mai poate exista doar din vânzare de carte.”
Încă de la deschidere, cele două „bufnițe” au decis ca în librărie să vândă doar cărți: nu jucării, manuale, papetărie sau alte produse conexe. S-au gândit că în felul acesta vor face o diferență față de restul librăriilor din oraș și vor pune în lumină munca librarilor: selecții speciale, evenimente care să închege în jurul locului o comunitate culturală. Viziunea lor s-a reflectat în fiecare carte aleasă, fiindcă Oana, Raluca și întreaga echipă au ales mereu cu grijă ce puneau pe raft. Au promovat volume de poezie, autori timișoreni, volume despre oraș, titluri în care credeau, niciodată bestseller-uri pe care le considerau prea facile. De pildă, au decis să nu vândă niciodată cărți precum Codul lui Da Vinci de Dan Brown, un mare succes de piață, pentru că îl considerau irelevant pentru ideea lor despre cum ar trebui să fie o librărie. Au evitat rafturile întregi de dezvoltare personală sau alte cărți despre subiecte la modă, preferând să aducă în prim-plan autori valoroși, volume de literatură, științe umaniste, arte sau cărți pentru copii care să formeze gusturi și conștiințe. Independența, pentru ele, a însemnat libertatea de a decide ce titluri pun pe raft și de a-și construi o identitate culturală, spre deosebire de lanțurile mari unde oferta este dictată de considerente strict comerciale.
Modelul de business ales, adică o librărie care trăiește aproape exclusiv din vânzarea de carte, s-a lovit însă de limitele pieței de carte din România. De fapt, librăriile care se concentrează să vândă multe produse pe lângă cărți o fac pentru că altfel nu au rezista pe piață. „Iar noi suntem dovada că acest lucru se întâmplă”, spune Oana Doboși. Marja de profit dintr-o carte vândută este mică, în condițiile în care vânzărle sunt relativ mici, iar o librărie independentă primește în general un rabat de 30-35% de la editură. În același timp, cheltuielile curente, utilitățile, fondul de salarii, taxele etc. au crescut într-un ritm mai accelerat decât vânzarea. Raluca și Oana au ajuns să suporte din propriul buzunar și din timpul personal multe dintre activități. De altfel, „librăria a fost pe minus încă de la început,” spun fondatoarele.
A existat o singură excepție: anul 2023, când Timișoara a fost Capitală Culturală Europeană. Atunci, datorită parteneriatului cu fundația Art Encounters, librăria a avut stand la toate marile expoziții organizate de fundație în oraș, de la cea dedicată lui Victor Brauner, la expoziția-eveniment dedicată lui Brâncuși, expoziția pictorului Adrian Ghenie și la Bienala Art Encounters. Astfel, cele mai vândute cărți au fost cataloagele Brâncuși și Brauner, publicate de Fundația Art Encounters și coordonate de Doina Lemny și de Camille Morando, curatoarele expozițiilor. Cu alte cuvinte, Bufnițele au fost parte dintr-un alt model de funcționare, în care diverși actori culturali ajung să coopereze susținut.
Acela a fost însă un caz izolat. În restul timpului, preocuparea statului în politici culturale sănătoase este nulă. Dacă în alte țări europene există de multă vreme politici publice menite să susțină librăriile și editorii, la noi aceste inițiative fie lipsesc, fie au rămas pe hârtie. Oana Doboși remarcă, de exemplu, că nu avem nici măcar o definiție legală, clară a librăriei și, prin urmare, nici programe dedicate de finanțare. În Franța, există un Centrul Național al Cărții care oferă subvenții librăriilor considerate independente, definite prin lege, cu condiția ca peste 50% din cifra de afaceri să provină din cărți. România nu are nimic asemănător, librăriile mici sunt lăsate să se descurce singure, într-o economie de piață care le este adesea potrivnică. Un alt instrument-cheie, aplicat cu succes în țări ca Franța, Germania sau Italia este legea prețului unic al cărții. O astfel de reglementare impune ca prețul unei cărți să fie același în orice punct de vânzare (fizic sau online), cel puțin într-o perioadă inițială (de regulă un an de la publicare). Discount-urile de cel mult 5% sunt permise doar în cazuri speciale, de exemplu în cazul achizițiilor făcute de biblioteci. Scopul este să prevină „războiul prețurilor” și să protejeze librăriile independente de concurența retailerilor mari. În lipsa acestor măsuri de susținere, cele două fondatoare spun că „lumea venea, răsfoia cărțile și le comanda online la preț mai mic.” Platformele online pot practica reduceri mari la cărți, uneori sub prețul de editură, ca strategie de marketing, compensând diferența din volume mari sau din vânzarea altor produse. O librărie independentă însă, care nu vinde decât carte, nu-și permite asemenea reduceri.
„Concurența în piața de carte nu se face din preț, se face pe serviciile pe care tu le oferi”, explică Oana, argumentând că o astfel de lege ar muta competiția către calitatea experienței oferite cititorului, nu către cine vinde cartea mai ieftin. Efectele pozitive ale prețului unic se văd deja în Franța, care are cel mai mare număr de librării per capita din lume – doar la Paris funcționează în jur de 700 de librării, din care peste jumătate independente. În România, în București sunt în jur de 70 de librării, iar cele independente pot fi numărate pe degete la nivel național. Totodată, legea franceză a prețului fix încurajează diversitatea. Editorii nu sunt presați să publice doar bestseller-uri, știind că și cărțile de nișă își vor găsi locul pe piață. Astfel, librăriile au șansa să prezinte și titluri mai puțin comerciale fără a fi scoase din joc de reduceri agresive.
În România, discuția despre prețul unic al cărții revine periodic pe agenda publică, dar nu se materializează niciodată legislativ. Ba dimpotrivă: TVA-ul redus la carte, o altă formă de sprijin indirect, acum a dispărut. Ca parte a unor pachete de austeritate menite să reducă deficitul bugetar, s-a mărit TVA la carte de la 5% la 11%, lucru care a dus la scumpirea cărților și la scăderea consumului de carte. „Chiar mă îndoiesc că deficitul țării se va rezolva prin creșterea TVA-ului la carte”, crede Oana Doboși. Creșterea taxării pe cultură, alături de recentele tăieri bugetare din domeniul cultural și educațional, sunt pentru fondatoarele Bufnițelor simptomele unei societăți care „nu înțelege rolul culturii și al educației”, după cum spune Raluca Selejan.
Pe hârtie, România are câteva legi care să ajute cartea, dar acestea nu sunt aplicate. Una dintre ele este legea bibliotecilor publice, care prevede ca fiecare bibliotecă să primească anual fonduri pentru achiziția de carte, ceea ce ar însemna investiții de zeci de milioane de euro în piață. În practică, această lege e ignorată. În opinia celor două fondatoare ale librăriei timișorene, problema este sistemică și ține de incapacitatea clasei politice de a înțelege valoarea pe termen lung a culturii. „N-am văzut în România un politician care să fie atât de pasionat de carte încât să vrea să facă cu adevărat ceva pentru piața cărții”, spune Oana, comparând cu exemplul celebru al ministrului francez Jack Lang, care în 1981 a introdus în Franța legea prețului unic din pură convingere.
Pe lângă aceste probleme de fond, crizele care s-au succedat începând cu 2020 au agravat și mai mult situația. Pandemia și, ulterior, declanșarea războiul din Ucraina în februarie 2022 au dus la scăderea vânzărilor. În Franța și Germania, spre exemplu, librăriile au fost declarate locuri esențiale în timpul pandemiei și au rămas deschise. În schimb, în România, politicienii au fost declarați esențiali și indispensabili, fiind exceptați de la unele restricții, dar librăriile au rămas închise. „Cartea nu este un bun ca pâinea și ouăle... e pentru supraviețuirea emoțională și intelectuală”, explică Raluca Selejan tendința firească a oamenilor de a cumpăra mai puține cărți în vremuri de criză. „Atunci la ce renunți? Renunți la aceste luxuri.” În librărie, spune Raluca, „se vede această tensiune socială și politică în mod direct, când clienții obișnuiți dispar pe fondul fricilor colective”.
Toate aceste provocări cumulate au condus, în cele din urmă, la concluzia inevitabilă. „Șase luni la rând am fost pe minus... nu puteam aștepta să ajungem în faliment”, spune Oana. În primăvara anului 2025, au decis. „La Două Bufnițe” nu mai putea continua.
Librarii
Câteva luni mai târziu, la mijlocul verii, cărțile sunt gata să facă drumul întors către edituri. De împachetat și expedieri s-au ocupat, alături de Oana și Raluca, librarii care, în ultimii ani, au însuflețit locul, și câțiva voluntari, printre care Ioana și Ruxandra, amândouă eleve de liceu, care și-au petrecut a doua vară „La Două Bufnițe”.
Alex a lucrat șase ani la librărie și era responsabil de secțiunea de poezie. A început Facultatea de Litere chiar în 2016, anul în care s-a deschis „La două bufnițe”. Daniel Vighi, profesorul de literatură română veche, care nu-i predase doar lui, ci și Oanei și Ralucăi, i-a spus atunci că poate face voluntariat la noua librărie, unde s-a și angajat după facultate. „În anii ăștia am învățat foarte mult despre literatură, despre lumea literară, despre piața de carte din România”, povestește Alex. Munca de librar a însemnat și organizarea de evenimente și coordonarea voluntarilor, l-a învățat cum să lucreze cu oamenii și cum să accepte gusturile diferite pentru literatură. „Am învățat și cum funcționează ideea de autor în general, ce se citește, atitudinea pe care ar trebui să o am față de scris”. Alex - Alexandru Higyed este el însuși autor și, cu ajutorul Oanei Doboși, și-a publicat primul volum de poezie în 2021: Nimic personal, la editura Casa de Pariuri Literare. Al doilea volum de poezie, 50% mai aproape de un final memorabil, (ed. OMG, 2024) este legat de pandemie, de războiul din Ucraina și, în general, are legătură cu toate crizele din ultima perioadă.
Carina cunoștea librăria din perioada studenției la Facultatea de Litere din Timișoara. S-a angajat în 2023, după ce a văzut un anunț online. Spune că, după acești ani de muncă în librărie, rămân amintirile legate de toți oamenii noi pe care i-a cunoscut, redescoperirea pasiunii pentru literatura română contemporană și legăturile de prietenie cu colegii librari. Carina spune că, în acest timp petrecut printre rafturile de cărți, a înțeles cum librăriile independente sunt centre reale de promovare a autorilor și a culturii contemporane, sunt spații de socializare și schimb de idei, vitale unei societăți. În viitor, vrea să-și termine stagiul de doctorat și să înceapă o carieră universitară.
Gabriela a terminat de curând Masterul de Studii Americane de la Universitatea de Vest Timișoara. A studiat Germană-Engleză și a lucrat la librărie un an și jumătate. A fost primul ei job și își aduce aminte de agitația din ziua angajării, 1 decembrie 2023. „Când m-am angajat eram blocată în adolescență, toată tranziția de la liceu la facultate s-a făcut în pandemie și nu mi-am revenit, nu am putut să-mi fac ordine”, povestește Gabriela. „Aici m-am maturizat, m-am responsabilizat și, cel mai important, am cunoscut persoane faine”. Acum face parte și din cenaclul literar „Comuna 30”, o comunitate literară din Timișoara care cultivă și încurajează autorii tineri. Deși îi pare rău că librăria se închide, Gabriela este convinsă că rămâne cu tot ce a învățat, cu prieteni și multă experiență ce-i va fi de folos pe viitor.
Giulia este din Milano și în 2019, imediat după liceu, s-a mutat la Timișoara, să studieze istoria Europei de Est. Cu mama profesoară de istorie și un bunic librar, cu librărie independentă în Milano, Giulia a fost captivată de Bufnițe de la prima intrare. „Mi-a amintit de librăria Acqua Alta din Veneția. Acum e foarte turistică, dar care are cam același spirit: cărți peste tot. Mi-am promis că voi reveni.” Au trecut trei ani de când Giulia s-a angajat în librărie, unde a fost responsabilă de secțiunea de istorie, cultură și civilizație. „Simt că sunt cu totul altă persoană față de cea care a început. Librăria m-a făcut să înțeleg ce înseamnă să fii cu adevărat integrat într-un oraș ca străin pentru că, lucrând cu publicul, am început să cunosc scriitori din Timișoara. Mai mult decât universitatea, librăria m-a făcut să înțeleg și să simt că sunt parte din orașul și din comunitate”, mai spune tânăra.
În cei nouă ani cât a fost deschisă, „La două bufnițe” a cultivat activ rolul civic al librăriei. Oana și Raluca sunt ferm convinse că o librărie nu e doar un loc de unde cumperi ceva, ci și un spațiu unde devii cititor. „O librărie independentă creează comunități în jurul cărților, formează cititori și oameni care gândesc democratic”, spune Raluca. A văzut cu ochii ei cum au crescut copiii aduși de părinți să-și caute primele lecturi, și care acum au ajuns la liceu sau la facultate. Atelierele și cluburile de lectură pentru copii organizate gratuit stau mărturie acestei idei. Librăria a devenit în timp un al doilea „acasă” pentru tinerii pasionați de lectură din oraș, un fel de școală pentru gândire liberă și creativă.
Mai mult, „La două bufnițe” n-a stat pe margine în situații critice pentru valorile democratice. Lunile trecute, de pildă, inspirate de inițiative similare din Franța și în contextul electoral național, Oana și Raluca au amenajat un colț special cu „cărți care apără valorile democrației”: o selecție de titluri despre pericolul extremismului, despre recunoașterea fascismului și importanța spiritului critic. „Noi n-o să facem politică niciodată și nu o să intrăm în vreun partid, dar am expus opțiunea ca parte a societății civile și am spus că niciun fel de extremă nu are ce căuta în librăria noastră. Bufnițele și-au asumat deschis poziția”, spune Oana. Și ea și Raluca își doresc ca închiderea librăriei să fie un semnal, să producă o schimbare, să pună presiune pe politicieni.
Acum câteva zile, am ajuns din nou la librăria de pe străduța Matei Corvin din Timișoara. De data aceasta, rafturile erau goale, la fel ca acum nouă ani, înainte să pregătească marea deschidere. Acum însă n-a mai intrat nimeni cu zâmbetul pe buze, să cumpere o carte. „Unde zici că ar merge vândut mixerul acesta audio?”, mă întreabă Raluca. Încearcă să mai reducă din datorii scoțând la vânzare ultimele obiecte din librărie. „E în stare foarte bună, cu el am făcut toate evenimentele.” Pe listă mai sunt sistemul de sonorizare, fotoliul portocaliu și espressorul.
„Închiderea însă nu înseamnă dispariția poveștilor, ci doar o schimbare a locului în care ele vor continua să trăiască”, scriu Oana și Raluca în scrisoarea trimisă „Călătorilor din Pădurea din Oglindă”, adică cititorilor, împreună cu ultimele cărți comandate. „La Două Bufnițe” lasă în urmă nu doar atâtea și-atâtea amintiri cu cărți, ci și o comunitate care a învățat să creadă în importanța întâlnirilor și a librăriilor independente, în puterea lecturii de a ține oamenii aproape. Dincolo de căsuța din Piața Unirii, rămâne amintirea unei librării care, deși și-a închis pentru ultima oară ușa, își îndeamnă cititorii să ducă mai departe pasiunea pentru lectură, grija pentru cunoaștere și principii în care cred. Scrisoarea „Bufnițelor” se încheie cu un citat din scriitorul spaniol Jorge Carrión: „Librăriile independente sunt comoara unui oraș; le pierzi pe nerăsuflate, dar le cauți toată viața după aceea.” Dar probabil cea mai bună definiție a unei librării pe care eu am auzit-o e cea pe care mi-a spus-o la finalul discuției Gabriela, fosta librară: „Librăria a fost un plasture peste toate rănile pe care le puteam avea vreodată.”
