Carte / Aventuri

Zadie Smith. Avanpremieră

de Scena 9

Publicat pe 26 aprilie 2019

Considerat de unii critici drept cel mai bun roman al lui Zadie Smith (n.1975), „Swing Time” spune povestea a două fete pasionate de dans și urmărește traseul lor din Africa până în SUA și Europa. Apărut în 2016, romanul a fost nominalizat la Premiul Man Booker și finalist la National Book Critics Circle Award.

Mai jos, vă invităm să citiți un fragment din „Swing Time”, Editura Litera, 2019, traducere din limba engleză de Mariana Piroteală.

*

Prolog

Aceea a fost prima zi de umilință pentru mine. M‑au urcat în avion, m‑au trimis pachet înapoi acasă, în Anglia, și m‑au instalat temporar într‑un apartament închiriat din St. John’s Wood. Apartamentul era la etajul opt, ferestrele dădeau spre terenul de crichet. Mi‑l aleseseră, cred, datorită portarului, care descuraja ferm orice întrebare. Am stat în casă. Telefonul de pe peretele din bucătărie suna fără încetare, dar fusesem avertizată să nu răspund și să‑mi țin și mobilul închis. Am urmărit o partidă de crichet, sport pe care nu‑l înțeleg, nu mă distra nicicum, dar tot era mai bine decât să mă uit prin apartamentul acela, un apartament de lux în coproprietate, în care totul fusese conceput să fie complet neutru, cu toate colțurile rotunjite, ca un iPhone. Când s‑a încheiat partida de crichet, m‑am uitat îndelung la cafetiera strălucitoare încastrată în perete și la cele două fotografii cu Buddha – una înfățișând un Buddha de alamă, cealaltă, unul din lemn – și la o fotografie cu un elefant îngenuncheat lângă un băiețel indian, care stătea și el în genunchi. Camerele erau aranjate cu gust, în tonuri de gri, iar coridorul dintre ele era acoperit cu o traversă țesută din lână cafenie. M‑am uitat o vreme la protuberanțele formate de firele groase. 


Două zile au trecut așa. În a treia, m‑a sunat portarul să‑mi spună că holul era liber. Am aruncat o privire spre mobil, era pe blat, în modul avion. Nu mai intrasem pe internet de șaptezeci și două de ore, și țin minte că m‑am gândit că în vremurile noastre acesta ar trebui considerat un mare exemplu de stoicism personal și tărie morală. Am luat jacheta pe mine și am coborât. În hol m‑a întâmpinat portarul, care a profitat de ocazie ca să mi se jeluiască („Habar n‑ai cum a fost în ultimele câteva zile – ca‑n Piccadilly Circus, în mama mă‑sii!“), deși în glasul lui se citea o anume derută, poate chiar puțină dezamăgire: ce păcat că s‑a terminat tevatura – se simțise foarte important timp de patruzeci și opt de ore. Mi‑a zis plin de mândrie că le‑a spus mai multor oameni „să‑și vadă de treaba lor“ și le‑a dat de înțeles unora și altora că, dacă aveau impresia că puteau trece de el, trebuia „să se mai gândească o dată“. M‑am sprijinit de biroul lui și l‑am ascultat vorbind. Fusesem plecată din Anglia destul timp încât expresiile colocviale din engleza britanică să mi se pară exotice, aproape lipsite de sens. L‑am întrebat dacă după părerea lui aveau să mai vină și alți oameni în seara aia, iar el a spus că nu credea, că nu mai fusese nimeni din ajun. M‑am interesat dacă se putea să vină cineva la mine în vizită noaptea.


– Nu văd nici o problemă, a zis el, pe un ton care mi‑a dat senzația că pusesem o întrebare absurdă. Mai există și ușa din dos. 


A oftat; în aceeași clipă, o femeie s‑a oprit să‑l întrebe dacă putea să‑i ridice el hainele de la curățătorie, pentru că ea pleca. Avea o atitudine nepoliticoasă, fără astâmpăr, în loc să se uite la el în timp ce vorbea, stătea cu ochii pe calendarul de pe birou, un bloc gri cu ecran digital care informa pe oricine stătea în fața lui exact în ce moment se afla, la secundă. Era 25 octombrie, anul 2008, ora douăsprezece, treizeci și șase de minute și douăzeci și trei de secunde. M‑am întors să plec; portarul a rezolvat‑o cu femeia și a ieșit repede din spatele biroului să‑mi deschidă ușa de la intrare. M‑a întrebat unde mă duceam; i‑am spus că nu știam. Am ieșit în oraș. Era o după‑amiază londoneză de toamnă perfectă, răcoroasă, dar senină, iar unii copaci își lepădaseră câteva frunze aurii. Am trecut pe lângă terenul de crichet și pe lângă moschee, pe lângă Madame Tussaud’s, pe Goodge Street, Tottenham Court Road, prin Trafalgar Square, în cele din urmă am ajuns la Embankment, apoi am traversat podul. M‑am gândit – cum mă gândesc adesea când ajung pe podul acela – la cei doi tineri, studenți, care treceau pe el foarte târziu într‑o noapte și au fost jefuiți și aruncați peste balustradă în Tamisa. Unul a scăpat cu viață, celălalt a murit.

N‑am înțeles niciodată cum de a reușit primul să supraviețuiască în beznă, pe frigul acela de înghețau pietrele, după un șoc teribil, și pe deasupra și încălțat. Cu gândul la el, m‑am ținut pe partea dreaptă a podului, pe lângă balustradă, și am evitat să mă uit la apă. Când am ajuns pe South Bank, primul lucru pe care l‑am văzut a fost un poster care făcea reclamă la o după‑amiază de „discuții“ cu un regizor austriac, începea în douăzeci de minute la Royal Festival Hall. Mi‑a venit brusc cheful să mă duc. Am reușit să iau un bilet la galerie, chiar pe rândul din spate. Nu mă așteptam la mare lucru, voiam doar să uit de problemele mele un timp, să stau în întuneric și să ascult o discuție despre filme pe care nu le văzusem niciodată, dar la jumătatea programului, regizorul i‑a cerut celui care‑l intervieva să difuzeze un fragment dintr‑un film, Swing Time, un film pe care‑l știu foarte bine, l‑am văzut de nenumărate ori în copilărie. M‑am îndreptat de spate în fotoliu. Pe ecranul uriaș din fața mea, Fred Astaire dansa cu trei siluete. Incapabile să țină pasul cu el, acestea încep să iasă din ritm și în cele din urmă renunță, fac gestul acela disprețuitor, așa de american, cu mâna stângă și ies de pe scenă. Astaire dansează în continuare singur. Am înțeles că toate celelalte trei umbre erau tot ale lui Fred Astaire. Oare îmi dădusem seama când eram mică? Nimeni altcineva nu dă așa din mâini prin aer, nici un alt dansator nu îndoaie genunchii în felul acela.

Între timp, regizorul s‑a apucat să‑și expună teoria despre „cinematograful pur“, pe care l‑a definit drept „o interacțiune a luminii și întunericului, exprimată sub forma unui fel de ritm, de‑a lungul timpului“, dar raționamentul ăsta mi s‑a părut plictisitor și greu de înțeles. În spatele lui, același fragment, cine știe de ce, se derula din nou, iar picioarele mele, antrenate de muzică, au început să lovească în scaunul din față. Simțeam o lejeritate delicioasă în corp, o fericire ridicolă, care părea să vină de niciunde. Îmi pierdusem slujba, o anume versiune a vieții mele, intimitatea, însă toate acestea păreau mici și neînsemnate pe lângă fericirea pe care o simțeam privind dansul și reproducându‑i ritmurile precise în corp. Simțeam că nu mai știu unde sunt, mă ridicam deasupra trupului meu, îmi vedeam viața dintr‑un punct foarte îndepărtat, plutind pe deasupra ei. Îmi amintea de felul în care sunt descrise îndeobște efectele drogurilor. Îmi vedeam toți anii odată, dar nu erau așezați unul peste altul, experiență după experiență, creând ceva substanțial, ci din contră. Mi se dezvăluia un adevăr: că încercasem întotdeauna să mă agăț de lumina altor oameni, că eu nu avusesem niciodată lumina mea. Mă percepeam ca pe un fel de umbră.

Când s‑a încheiat evenimentul, am traversat orașul înapoi spre apartament, l‑am sunat pe Lamin, care aștepta într‑o cafenea din apropiere, și i‑am spus că nu era nici un pericol. Fusese și el pus pe liber, dar în loc să‑l las să plece acasă, în Senegal, îl adusesem aici, la Londra. La unsprezece și‑a făcut apariția, cu fața acoperită de gluga unui hanorac, în caz că erau camere de filmat. Pe hol nu era nimeni. Cu hanoracul acela părea și mai tânăr și mai frumos, și mi se părea revoltător că nu găseam în inima mea nici un sentiment profund față de el. Ne‑am așezat unul lângă altul în pat cu laptopurile și, ca să nu‑mi verific e‑mailurile, am început să caut în Google, întâi la întâmplare, apoi cu un scop precis: căutam fragmentul acela din Swing Time. Voiam să i‑l arăt lui Lamin, eram curioasă să văd ce părere avea despre el ca dansator, dar a spus că nu‑l văzuse și nu auzise niciodată de Astaire.

A urmărit înregistrarea încruntat, stând în capul oaselor. Nu‑mi venea să‑mi cred ochilor: Fred Astaire avea fața vopsită în negru. La Royal Festival Hall stătusem la galerie, fără ochelari, iar în prima scenă Astaire se află departe, în fundal. Însă nimic din toate astea nu explica modul în care reușisem să‑mi blochez în minte imaginea din copilărie: ochii dați peste cap, mănușile albe, zâmbetul de Bojangles. Simțindu‑mă ca o proastă, am închis laptopul și m‑am culcat. A doua zi m‑am trezit devreme, l‑am lăsat pe Lamin în pat, m‑am dus repede la bucătărie și am pornit telefonul. Mă așteptam să am sute de mesaje, mii. Aveam poate treizeci. Pe vremuri, Aimee îmi trimitea sute de mesaje pe zi, dar acum înțelegeam, în sfârșit, că Aimee n‑avea să‑mi mai trimită nici un mesaj. Nu știu de ce mi‑a luat atât de mult să înțeleg lucrul ăsta așa de evident. Am derulat deprimanta listă – un văr îndepărtat, câțiva prieteni, mai mulți ziariști. Am observat un mesaj intitulat: „Târfă“. Avea o adresă aiurea, formată din cifre și litere, și un fișier video atașat care nu se deschidea. În corpul mesajului era o singură propoziție: „Acum toată lumea știe ce hram porți“. Era genul de mesaj pe care‑l primești de la o fetiță ciudoasă de șapte ani, cu convingeri ferme în materie de dreptate. Și desigur – dacă poți ignora trecerea timpului – exact asta era. 

 

 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK