Am vrut să scriem despre cum se naște ura dintre generații, ca parte din tema lunii, „I love hate”. După ce-am căutat câteva intrări în lumile vârstnicilor care trăiesc în orașele din România, am înțeles că trebuie mai degrabă să vorbim despre singurătate și despre feluri de-a o depăși. Dincolo de descrierea prin cifre și informații a pensionarului, am vorbit cu trei oameni din București care au trecut peste moartea partenerilor de viață, peste singurătatea și izolarea asociate vârstei. Fie cu resurse proprii, fie cu ajutorul celorlalți.
*
„După ce-a plecat Carmen, am avut o stare puțin mai deosebită. Nu puteam dormi nopțile. Îmi venea să plâng tot timpul. Nu-mi găseam locul.” Doamna Alexandrina Varvara locuiește singură într-un apartament din București. Soțul i-a murit în 2005, fata ei, Carmen, cu care locuia, s-a mutat în Londra, iar băiatul stă cu familia lui în altă parte a orașului. Doamna Varvara are 80 de ani. Jumătate din ei a fost învățătoare. În tinerețe a fost campioană pe Moldova la tenis de masă, acum e campioană la gătit mucenici - din ăia adevărați, ca-n Târgu Neamț, unde s-a născut; îi asezonează cu fulgi de migdale și praf de ciocolată. După ce ne primește, își sprijină bastonul de mobila veche și se așază pe balansoarul din mijlocul camerei. E gătită și aranjată ca pentru oaspeți. Televizorul din living e pornit și-l lasă să meargă pe fundal, cât vorbim. Are pregătite niște mere coapte, cu o curmală în mijloc, din care ne invită să servim. „Orice mișcare de sus mă speria. Dădeam drumul la televizor, mai citeam rugăciuni, o carte. Am văzut, of, Doamne, niște seriale turcești care mă țineau câte trei ore. Am renunțat la ele după ce-am scăpat de starea ceea.”
„Starea ceea” se numește anxietate. După o viață de muncă în care s-au chinuit să țină familii, să se adapteze la schimbări sociale, politice, tehnologice, bătrânii României încep o luptă cu singurătatea, cu depresia, cu bolile, cu sărăcia, cu lipsa unor servicii bazate pe nevoile lor, cu ostilitatea, chiar cu ura. Mulți îi consideră rebuturi - pe motiv că s-ar opune schimbărilor și că gândirea lor învechită ar duce la opțiuni politice proaste - și o masă de manevră inertă, ușor de sedus și cumpărat. Un exemplu recent e valul de dispreț revărsat împotriva celor adunați la contra-manifestația de la Cotroceni, în timpul protestelor anti-OUG 13. La rândul lor, mulți bătrâni se simt inutili și depășiți.
„Tinerii nu-i suportă pe bătrâni, iar bătrânii nu se pot sprijini pe ei”, rezumă Valeriu Ionescu, un vârstnic de 84 de ani din București, blocajul dintre generații. În ambele „tabere” sunt puțini cei care vor și reușesc să se pună în papucii celuilalt: pe de-o parte, mulți tineri nu sunt interesați de felul în care se poate trăi cu o pensie de 700 de lei și preferă să creadă că vârstnicilor le place să se plângă; de cealaltă parte, pensionarilor le e mai la îndemână să spună că lumea o ia razna în urma lor, că tineretul e o masă rezistentă la educație, răsfățată, învățată greșit care-i treaba cu libertatea. „E prea multă libertate la tineret”, spune, de exemplu, Marina Dragu, 88 de ani, care locuiește tot în București, împreună cu fiica ei. Sistemul de educație ar trebui să reducă deficitul de civilizație pe care îl observă ea prin parc sau prin autobuze: „Nimic nu se face fără dresaj. Așa cum educi un animal, așa trebuie să fie educat și un copil. Trebuie învățați să fie civilizați.”
Separați de asemenea percepții, reprezentanții generațiilor mai noi și mai vechi nu găsesc portițe de comunicare. În timpul protestelor din iarnă, au fost cazuri în care tineri din Piața Victoriei s-au plâns că nu mai pot discuta cu părinții sau bunicii din cauza contrelor politice. În asemenea cazuri, însă, e vorba mai degrabă de conflicte mocnite care răbufnesc, iar cauzele pot fi găsite și dincolo de opiniile despre ordonanțe sau corupție, în relația personală. Iar un prim pas ar fi ca tinerii să conștientizeze mai bine problemele vârstnicilor.
***
Doamna Varvara e un caz fericit. A reușit, cu ajutorul familiei și al unei asociații, să trească peste panica singurătății. Alți vârstnici n-au însă niciun sprijin. Unii trăiesc izolați, în sărăcie și boală și acceptă tot ce li se dă. În România există circa 3,4 milioane de oameni care au sărit de 65 ani, potrivit Institutului Național de Statistică. Peste 35% dintre vârstnicii români prezintă risc de sărăcie și excluziune socială. Iar 1,5 milioane sunt afectați, într-o măsură mai mare sau mai mică, de singurătate; asta arăta un studiu din 2015, realizat de GfK pentru Fundaţia Principesa Margareta a României, care făcea și un top 5 al problemelor vârstei a treia: situația financiară, problemele de sănătate, dependența de ceilalți, sentimentele de inutilitate și singurătate și lipsa unui interlocutor.
Deși unii reușesc să depășească aceste probleme prin sport (dacă pot), călătorii (dacă-și permit) sau implicarea în cauze civice (dacă mai au răbdare), mulți se blochează într-un univers domestic amorțit și depresiv. Cel puțin la oraș. Viața lor se rezumă la nevoi de bază și rutine mai degrabă menite să-i facă să uite de vidul în care sunt prinși - dezlegatul unei integrame, uitatul la televizor, cititul, menajul, gătitul, mersul la piață, plata facturilor. Unii-și așteaptă pensia ca s-o dea pe medicamente. „Dacă te duci la policlinica noastră de cartier, în orice zi, dimineață sau după-masă, ai să găsești 90% oameni în vârstă”, spune Valeriu Ionescu, președintele asociației de locatari dintr-un bloc din Drumul Taberei. „Își dau pensia pe medicamente. N-au pretenție la hrană. Văd după ce cumpără: cartofi de 75 de bani, de exemplu. Sunt și la 1,5 lei, dar iau din ăia mai mici, de 75 de bani, că tot un kil vine. Da mă, da' îi cureți și rămân tot mai puțini. Nu, că-i fierb în coajă. Unii au probleme de familie, cu rupere totală față de copii, care nu mai trec pe la ei și așteaptă să moară ca să le ia apartamentul”. Alții au conflicte cu un ginere sau o noră.
Pe unii, sărăcia, boala și stigma îi înrăiesc. La asta contribuie și anxietatea dată de mass-media. Pentru că n-au cu cine să discute, iar liniștea devine apăsătoare, mulți bătrâni au televizorul în permanență deschis. „Nu e neapărat benefic, pentru că le dă o stare de agitație”, spune Anca Iosub, director executiv al Asociației „Niciodată singur”, care are un program de voluntariat pentru vârstnici și împarte biroul cu „Telefonul vârstnicului”. Alternativa ar fi însă să n-audă nimic, fiindcă nu le bate nimeni la ușă. Unii nu-și părăsesc locuințele cu zilele, iar când o fac, nu depășesc zona de siguranță din jurul lor. „Sunt niște domnișoare bătrâne [în bloc] pe care le văd tot timpul cu căruțul”, spune Valeriu Ionescu. „Au căruțul ăla pe două rotițe și vin târ-târ-târ încoace, de la piață. Cam ăsta e traseul lor. Piață-acasă. Sunt zile întregi în care nu-l văd pe vecinul de vizavi. Are 93-94 de ani și era foarte activ mai demult. Mulți nu au activități de socializare. Numai dacă-i împingi de la spate, altfel nu se mișcă. Stau în casă”.
„Cine mai poate să se cupleze la ora asta e foarte rar”, spune doamna Varvara. „Foarte rar se mai pot acomoda la bătrânețe unii cu alții, ca să nu fie singuri. De-abia se îngrijește pe el, d-apăi să mai ia pe cineva să mai aibă grijă și de el”. Deși a cunoscut oameni noi la clubul seniorilor din sectorul ei și prin programul „Niciodată singur”, fosta învățătoare spune că-i e greu să mai lege prietenii la vârsta asta, „că nu cunosc cine sunt [oamenii]”. Nu doar cei care locuiesc singuri se plâng de singurătate. Studiul GfK arăta că procentul celor care, deși nu locuiesc singuri, se simt astfel este de 50%. Sentimentul era asociat cu lipsa înțelegerii din partea celorlați, cu teama de-a nu deveni o povară, cu rușinea, izolarea, stigmatizarea socială. „Stigmatizarea se reflectă cel mai mult în senzația că «sunt un nimeni', că «nu mai contez»”, spune Anca Iosub. „Se simt umiliți, nerespectați, fraieriți.”
Teoretic, căminele de bătrâni ar trebui să fie o soluție pentru cei singuri și neajutorați. La sfârșitul lui 2015, în România funcționau 118 cămine publice și 194 de cămine private, potrivit Ministerului Muncii. Acestea asigură, însă, doar servicii de bază: masă, îngrijire medicală și igienă. Ziua e împărțită matematic între mic dejun, prânz, gustări și cină. Lipsește suportul emoțional, spune Anca Iosub. Sunt puțini angajați și și mai puțini cei care investesc într-o relație umană, care depășesc actul mecanic de-a le da de mâncare, de a-i spăla și îmbrăca. Unele cămine nu au lift, doar sisteme de deplasare a cărucioarelor similare celor de la metrou, mai greu de folosit, iar spațiile de socializare sunt rare și insuficient sau necorespunzător folosite. De pildă, nu sunt încăperi speciale pentru persoane cu nevoi diferite. Una sănătoasă trebuie uneori să împartă dormitorul cu una care suferă de demență sau altă boală gravă sau pur și simplu cu un om pe care nu-l place.
Pe de altă parte, deși vârstnicii neajutorați au asigurate prin lege un anumit număr de zile de îngrijire la domiciliu, acestea nu sunt decontate întodeauna integral și foarte puține persoane beneficiază de ele. Costurile lor sunt foarte ridicate pentru veniturile unei familii. De asta se plângeau în 2015 o serie de ONG-uri, în cadrul unei conferinţe naţionale a furnizorilor de îngrijiri la domiciliu. Ele atrăgeau atenția că peste 20% din populaţia de peste 65 de ani a României are nevoie de astfel de servicii, însă doar 0,23% beneficiază de ele. Sunt o prezență extrem de rară în mediul rural şi în oraşele mici.
***
Lui Valeriu Ionescu i-a fost cel mai greu după moartea soției, arhitecta Tanți. „Era o legătură foarte puternică.” Fuseseră aproape 30 de ani împreună, împărțiseră „patul și plăcerile”. Și o firmă de proiectare pe care fostul inginer a înființat-o la mijlocul anilor '90; a ieșit la pensie imediat după Revoluție și, înainte să deschidă afacerea, a lucrat pe taxi. Din timpul petrecut cu soția au rămas mii de diapozitive și poze de prin toată Europa.
Acum se ține mereu ocupat. Ca „președinte, trezorier și semi-administrator” al asociației de locatari din blocul în care trăiește din '72, Valeriu Ionescu are mereu câte ceva de făcut. Azi, de exemplu, a început programul pe la 7 - 7 jumate, cu obișnuita sesiune de igienă. Apoi a fost la bancă, a dus niște acte pentru a deschide un cont de internet banking. Când s-a întors, s-a ocupat de interfon, a plătit niște facturi. În restul timpului, mai stă pe Facebook, unde citește diverse și mai discută cu prieteni din Bruxelles sau Paris. Se vizitează cu lumea de prin bloc. Adineaori l-a sunat o vecină, să-l invite la o plăcintă. Nu-s doar vizite de curtoazie: mulți locatari n-au timp să facă plățile în zilele de casierie și-i bat direct la ușă, iar dacă tot vin, mai schimbă o vorbă cu ei. Ușa îi stă încuiată doar peste noapte. Când rămâne singur, citește câte-un roman, „dar păcat că se duce repede, în trei zile l-am terminat.” Mai stă la știri, pe Antena 3: „Ce să fac? Îmi pare rău. Nu mă judeca.”
Are o menajeră „moștenită” de la un bun prieten din bloc, care-a murit acum patru ani. Ea îi face curățenie și mâncare, iar fiica ei masaj. Până luna trecută, când dl. Ionescu a suferit un atac de cord, menajera venea o singură dată pe săptămână. Acum vine de două ori: într-o zi pentru curățenie și spălat, în alta pentru făcut mâncare și spălat vase. Nici el nu se dă în lături de la treabă. Se mai vede cu băiatul și cu nepoțica, dar nu se înțelege prea bine cu nora. Odată a vrut să-l „dea afară din casă”, adică să-l mute la ei și să închirieze apartamentul în care stătea el, pentru că aveau rate mari la bancă pentru propria locuință. În rest, îi place să ajute oameni și, uneori, lasă Bucureștiul pentru Pucioasa, unde are casă un foarte bun prieten care trăiește la Bruxelles. În plus, în fiecare an, din 2005 încoace, organizează o întrevedere cu colegii de facultate la Bușteni: „Anul ăsta facem 60 de ani de când am terminat. Anul trecut ne-am adunat 24. La început eram 50-60. Să vedem câți om fi acum.”
Fost biolog și ghid turistic, Marina Dragu se îngrijește de mulți ani de amenajarea Parcului Circului, în vecinătatea căruia locuiește. Îi place să pună presiune pe autorități. Între altele, grupul de inițiativă din care face parte, înființat cu sprijinul organizației Centrul de Resurse pentru participare publică (CeRe), a salvat lotușii, într-o vreme în care lacul era aproape secat. În ziua în care ne vedem, parcul e plin de lume și miroase a iarbă proaspătă, iar lacul e limpede. Doamna Dragu ne așteaptă sprijinită în baston. În cealaltă mână are un număr din Magazin Istoric, care-ar vrea să se predea în școli. Și o punguță cu poze alb-negru din tinerețea ei.
„Sunt acolo [în grupul de inițiativă] și ca să am o ocupație”, spune ea. Și chiar are de lucru cu oamenii din zonă. E nemulțumită că o parte din lumea care vine aici e necivilizată sau că unii fac lucruri anapoda când vine vorba de amenajarea parcului. Alteori, oamenii au nemulțumiri ridicole: după ce s-au reparat scările care duc spre lac, unii au sărit: „De ce trebuia să faceți scări cu model?”; alții vor WC-uri în spatele băncii. Dar per total e bine.
Iese cât poate de des la cumpărături sau în parc. Primăvara, știe toate locurile cu toporași și mai culege din ei. Magazin istoric e revista ei preferată. Află de-acolo tot felul de lucruri, de la „istoria credințelor legate de pisici”, la „cel mai bun prieten al omului: mituri și legende”. Dacă se apucă de integrame, nu-și dă seama când trec patru ore. Mai face de mâncare și ascultă muzică simfonică, pentru că o liniștește. Acasă - unde locuiește cu fiica sa - are multe fotografii și colecții de cărți poștale pe care le tot triază. „Când mă uit pe imagini, azi sunt la Istanbul, mâine sunt la Kiev.” Nu se uită la filme [explicit spus telenovele] pentru că sunt „ca un drog”. Caută o activitate, oricare ar fi ea.
***
După ce mama ei a rămas singură și-a cuprins-o panica, fata doamnei Varvara a apelat la programul „Niciodată singur”, despre care fosta învățătoare spune c-a scos-o din „starea ceea”. De când a ieșit de-acolo, merge de trei ori pe săptămână la gimnastică, la clubul seniorilor din Sectorul 3. „Câte o oră. O oră intensă; când ieșim de-acolo suntem praf”. Tot acolo mai participă și la întâlnirile cu un psiholog, unde face teste. „De exemplu, îți dă să numeri de la 100 înapoi, din 7 în 7. E o capcană”. Alte activități pe care le oferă clubul sunt dansul, lectura sau jocurile de societate. „E un program foarte bine organizat, este foarte curat, personalul de-acolo este foarte amabil. Mi-am făcut cunoștințe, am mers la teatru împreună. Fac și excursii, fac și petreceri, aduc filme bune. Comedii, ceva distractiv, ca pentru noi, să ne mai scoată din starea aceasta de amorțeală.”
Cluburile sunt susținute de Direcțiile de Asistență Socială din sectoare. Contactele pentru București sunt disponibile aici: Sectorul 1, Sectorul 2, Sectorul 3, Sectorul 4, Sectorul 6.
Pentru a intra în club, unde activitățile sunt gratuite, vârstnicii trebuie să aibă cel puțin 65 de ani și o pensie până în 2.000 de lei. Când s-a înscris, doamna Varvara avea numărul 5.291. Pe lângă ce face acolo, mai participă la activitățile de grup ale programului „Niciodată singur”: „Am făcut mucenici, am vizitat Grădina Botanică, am mers în Centrul vechi al Bucureștilor. Am avut o activitate foarte interesantă, «Fularul bunicii»”. Doamna Varvara a dansat cu doamna Flori la Balul Primăverii și a croșetat fulare alături de alți vârstnici, care au fost apoi vândute. Pe unul din ele l-a văzut la TV, la gâtul unui parlamentar. Andrelele stau acum lângă canapeaua din living, pregătite pentru o nouă tură.
În rest, când e singură, face curat și gătește. Acum îi face mâncare dietetică fiului, care-a fost operat de curând. „Îi obligat să vie o zi da și una ba, că în una [din ele] îi dau să ducă acasă. Mergem la Obor și facem piața. Am făcut meniul pe două săptămâni, ce mâncăruri să fac, să nu mă repet, că nu mănâncă de două ori aceeași mâncare.” Pe lângă asta, citește - s-a apucat de curând de Nostradamus, „că el a prevăzut ce se întâmplă acuma”. Și se uită la televizor, mai mult la emisiuni distractive, care să n-o enerveze. Îi place foarte mult să facă cumpărături și vorbește zilnic cu fata ei, uneori pe Skype. „Știu să-mi organizez timpul. Nu știu cât oi mai putea, că stau tot cu grijă.” Ne arată cu mândrie un calendar cu activitățile pe un an de la „Niciodată singur”, din toate orașele pe care le acoperă programul. A participat la multe dintre ele. Îl are agățat pe perete, lângă ușă.
Voluntarii programului - 280 la număr anul trecut - interacționează în mod regulat cu 200 de persoane din cămine de vârstnici (majoritatea de stat, doar unul e privat) și vizitează 160-170 de persoane acasă. Fac asta în București, Ploiești, Constanța, Brăila și Pitești. Pe primii îi vizitează de două ori pe lună, pentru două ore, timp în care fac activități recreative și discută. „Într-un program în care fiecare zi arată la fel, evenimentul ăsta devine singurul lor orizont de așteptare”, spune Anca Iosub. „Altfel, toate zilele sunt la fel.”
La domiciliu, vizitele se fac o dată pe săptămână. Beneficiarii sunt persoane care locuiesc singure sau care suferă de singurătate. În mare parte, sunt oameni cu o situație financiară slabă, care au nevoie de un sprijin practic sau material. Unii beneficiari sunt imobilizați la pat, spune Liliana Mînzat, coordonatoarea programului, iar nevoia lor cea mai mare e să vină cineva și să socializeze cu ei. „Deși poate au pe cineva de la primărie care-i ajută pe partea de gătit, piață, ce ține de menaj, pentru ei cea mai importantă e socializarea.”
Alte persoane își doresc foarte mult să iasă din casă. „E un domn care are parcul foarte aproape, dar nu poate ieși. Dăm o tură de parc, mai vedem ce se mai întâmplă, mai stăm de vorbă. Sunt persoane care, pe lângă socializare, zic: «Uite, mi-ar plăcea să mergem la piață împreună»”. Alții au nevoie să vină cineva să le gătească, să le facă curățenie, să-i spele, lucruri pe care primăriile nu le asigură pentru toți. Unii voluntari nu sunt prea vorbăreți, dar se oferă în schimb să le facă cumpărături celor în vârstă. „Încercăm să facem o compatibilizare între nevoia și profilul vârstnicului și cel al voluntarului. Pentru că sunt diferite moduri în care poți să ajuți.” Cam o dată pe lună se fac și ieșiri de grup.
„Nu cred că sunt destule servicii pentru vârstnici”, spune Anca Iosub. De aceeași părere e și Valeriu Ionescu. Fostul inginer face parte și el dintr-un grup civic local, „Inițiativa Favorit”, înființat tot cu sprijinul CeRe. De ani de zile se străduiește, alături de colegii lui, să transforme fostul cinematograf „Favorit” din Drumul Taberei într-un spațiu cultural. Și se apropie tot mai mult de asta. Nu vrea să moară până nu vede în picioare proiectul în care-a pus suflet și expertiză tehnică. El prevede spații pentru toate categoriile de vârstă și unele comune, pentru concerte, teatru și film. Pentru vârstnici are în minte opțiuni diverse: „mese de șah, medici care să vină să expună anumite boli - cele cronice sau cele curente -, o bibliotecă, recenzia unui roman, că nu toți pot să citească.”
„Să știi, când îi antrenezi, [vârstnicii] parcă se înviorează. Din proprie inițiativă, nu se mișcă. Se ocupă doar de piață și de sănătate. După ce ies la pensie, majoritatea se retrag în carapacea lor de locuință. Se mută din sufragerie, de la televizor, în bucătărie, mai spală un vas, mai pun de-o cafea, mai merg la vecinu', mai merg la un parastas. E vârsta cea mai dificilă, la care foarte greu poți să-i mai antrenezi. Și-atunci trebuie să le creezi niște spații în care să le reîmprospătezi memoria vieții lor. Dacă pui pe pereți o luptă navală, cum am văzut la Madame Tussaud’s, la Londra, încep să trăiască momente. Se poate face un panou cu lupta de la Mărăști, cu căderea Constantinopolului, ceva din istorie care să-i activeze. Și-atunci îl vezi imediat: «Păi eu am fost acolo». Începe să se antreneze, să explodeze. Și atunci trebuie să-l asculți. Dacă nu-l asculți, mare greșeală faci, că-l îndepărtezi, îi pui un perete. Trebuie să-l lași să se descarce. Se asociază omul cu omul și își deapănă amintirile, viețile. Poate că unii dintre ei au pătimit mult în viața asta.”
