După smartphone-uri vor mai sosi tehnologii care o să ne zdruncine lumea la fel de puternic, iar Jenna Pirog - Virtual Reality (VR) Editor la The New York Times - le așteaptă cu nerăbdare. Fișa postului ei e să exploreze asemenea feluri noi de a spune povești și să le integreze într-o redacție veche de 165 de ani. 

Am întâlnit-o la o discuție cu presa găzduită de Veranda Mall înainte de conferința The Power of Storytelling. Adusese cu ea șase producții VR ale The New York Times, gata să te poarte printr-un oraș irakian scos din mâinile ISIS, printr-o pustietate multicoloră din Ethiopia sau prin decoruri de filme noir. 

1.

Aș zice că 95% dintre ideile propuse de către fotografi, regizori, jurnaliști pentru proiecte VR ar funcționa mai bine ca video-uri obișnuite, ca articole, podcast-uri sau eseuri foto. Încercăm să ne dăm seama ce ar funcționa mai bine în acest mediu și întotdeauna ajungem la prezență: ce tip de înțelegere va primi publicul din faptul că sunt martori la ceva, că-și pot imagina cum e să fii în pielea altcuiva? Ce-i poate da experiența 360º și nu-i poate da un clip sau o fotografie?

2.

Ne simțim ca un mic start-up în această instituție veche de 165 de ani. Ne plimbăm între departamente, lucrăm cu unii dintre cei mai buni reporteri din redacție. (...) În majoritatea cazurilor, oamenilor le place să experimenteze. Am observat că fotografii sunt foarte buni cu clipurile 360º, pentru că au răbdare să găsească un cadru, să aștepte lumina potrivită, să aștepte ca ceva să se întâmple. Pe când un videojurnalist e obișnuit să alerge după o poveste și s-ar putea să devină frustrați de proces. Depinde mult de om. 

3.

A fost la început o cursă: care e primul brand din industria care face VR? The New York Times a văzut o oportunitate în asta și a funcționat destul de bine. Facem asta pentru că e un mediu nou. Și când a fost ultima dată când o organizație media a avut ocazia să experimenteze cu un mediu nou? 

4.

Am lansat o aplicație și putem vinde publicitate în interiorul său. Am trimis dispozitive Google cardboard cu ziarul de duminică. Aplicația a fost downloadată de 1,5 milioane de ori. (...) În interiorul aplicației putem vedea dacă oamenii se uită în varianta 360º sau cu ajutorul cardboard-urilor. Am aflat că în jur de 60-65% se uită în modul cardboard.

5.

Când au văzut The Fight for Fallujah, mulți oameni au spus că nu știau că războiul arată așa. Credeam că războiul e mult mai dramatic, iar acolo ești într-un buncăr și vezi oameni care mănâncă banane și fumează. Cu fotografiile sau materialele video, iei decizii cu privire la ce arăți audienței. Însă noi nu ne limităm la cele mai dinamice bucăți sau cele mai interesante lucruri care se întâmplă, te lăsăm să te uiți în orice direcție și să-ți dai seama cât de departe e războiul de ceea ce ai fi putut crede că este din documentare sau din fotografii.

6.

Unii ne-au reproșat că jurnalistul apare în fiecare cadru, că pare un erou. Nu vrem asta, doar că n-are unde să se ducă. E un tip de jurnalism foarte transparent, vezi totul. Nu e niciun loc în spatele camerei, n-ai unde să te ascunzi, nu e foarte multă editare la mijloc, e doar cadru după cadru. Din punctul ăsta de vedere, e foarte veridic, foarte cinstit.

7.

Sunt multe materiale despre dezastre naturale. În general, funcționează materialele foarte vizuale. Încercăm să începem clipurile 360º cu momentele foarte vizuale sau ceva care-ți captează atenția și te fac să privești în jur.

8.

De fiecare dată când mă apuc de-o poveste, sper că va fi o experiență complet imersivă, naturală, cu fond audio de la fața locului. Evident însă că trebuie să adăugăm voice-over. Ai crede, atunci când filmezi, că va avea sens, că publicul va înțelege acțiunea. Însă imediat ce ajungi în studioul de editare și începi să urmărești, îți dai seama că apar un milion de întrebări: «Cine-i tipul ăla? Ce face? Unde e?» E multă anxietate în VR: ești transportat atât de repede altundeva, încât apar multe întrebări care au nevoie de răspuns.

9.

Mă entuziasmează ideea alegerii, a interactivității cu povestea. Să poți alege, să poți fi autonom și să cauți ce e interesant pentru tine. Vom putea căuta povești cu ajutorul propriilor instincte, iar asta îmi place la nebunie.

10.

Cred că, odată cu creșterea interactivității, totul va ține de scris. Materialele se scriu precum jocurile video: te gândești la toate căile pe care oamenii le pot urma și le croiești niște cărări prin experiență. Evident, nu vorbesc aici de materiale jurnalistice, ci de entertainment. Lucrăm la un proiect interactiv care va fi gata în decembrie și va avea un traseu circular: trebuie să abordezi fiecare scenă ca și cum n-ai ști nimic despre restul mediului.

FOTO: The New York Times