Am văzut până în prezent trei montări ale piesei lui Cehov, Pescărușul (y compris celebra variantă cu Valeria Seciu, Victor Rebengiuc și Octavian Cotescu, realizată în '74 și difuzată la TV în 2014), create la teatre diferite, de regizori din școli de regie diferite, cu actori din generații diferite. Adaptarea Andreei și a lui Andrei Grosu e cea mai jucăușă, mai experimentală și mai non-teatru clasic din tot ce am văzut. Împreună cu echipa Teatrului Odeon și cu doi dintre actorii de la unteatru, cuplul de regizori fac un spectacol în spectacol - toate scenele creează senzația de repetiție a vieții. Andreea și Andrei exploatează atât primul act - spectacolul de teatru pe care Treplev îl pregătește pentru mama sa și Trigorin -, cât și referințele la Hamlet, prezente în discuțiile dintre Arkadina și Treplev.

Cehov a scris piesa în 1895, iar premiera, care-a avut loc un an mai târziu, a fost un eșec total - publicul a huiduit actorii, actrița principală și-a pierdut vocea, iar Cehov însuși nu și-a văzut piesa pe scenă decât în 1899. Motivul principal l-a reprezentat felul în care a creat personajele - nimic din ceea ce spun Triforin, Arkadina, Nina, Treplev, Sorin, Mașa, Medvedenko, Polina, Dorn și Samraev nu e pe față - totul este exprimat prin substrat. Cea de-a doua punere în scenă, realizată de Stanislavski (care l-a și interpretat pe Trigorin), a fost un mare succes - se pare că actorii, pentru a juca mai bine, au fost injectați cu valeriană. Și, de 118 ani încoace, Pescărușul continuă probabil să uimească și să bucure suflete, de fiecare dată când e montat pe vreo scenă din lumea asta (la București el mai poate fi văzut la Bulandra și la Teatrul de Comedie).

Văzând varianta „groșilor”, mi-am dat seama că Treplev este unul dintre personajele mele preferate din teatru. Nu se poate trăi fără teatru, spune el, și câtă dreptate are. Pe Nina o iubeam deja, dar în interpretarea Nicoletei Lefter ea devine un pescăruș, o femeie-fantomă, așa cum sunt toate ființele pline de sensibilitate. Ce e mișto la Cehov e că nici un rol nu e mic, nici o vorbă nu e în plus sau fără substanță, iar Andreea și Andrei reușesc să surprindă în varianta asta foarte bine esența teatrului său.

I-am rugat pe actorii din spectacol și pe cei doi regizori să ne spună de ce mai contează Cehov în 2017:

 

1. Ce înseamnă Cehov astăzi?

2. Ce înseamnă pentru voi să jucați Cehov în 2017?

3. La ce vă raportați când construiți personajul?

 

Marius Damian – Treplev

1. Mai mult decât ce-a-nsemnat ieri și, poate, mai puțin decât mâine. Răspund cu un fel de glumă (parfumul întrebării m-a îmbiat), pentru că aici încep problemele când vine vorba de clasici. Cei de ieri știu deja prea de multe despre clasici, încât cei de azi se apropie cu mare pompă de un astfel de autor și, uite așa, moare șansa de a se naște un alt Cehov printre cei de mâine. De când mă știu prin teatru, incluzând facultatea, oricine scotea cuvântul „Cehov” pe gură avea o expresie pe față: fie una de adânc respect, fie una de maximă înțelepciune, fie una de șiretenie greu de surprins, fie una de inefabil. Ultimul gen se lăsa și cu un oftat.

Teatrul este, ca orice lucru făcut de om, ceva perisabil. Nu cred în eternitatea omului. A omului care crede doar în el sau într-un alt om pe care el, în mediocritatea sa, l-a pus pe soclul de geniu. Ca să fie etern, omul are de făcut altceva decât teatru. Teatrul este eminamente o artă a vieții, și nu a morții. Teatrul nu este un elogiu a ceea ce a fost, este o respirație a prezentului. Când se întâmplă teatru bun, timpul stă pe loc și omul respiră din toți plămânii câteva clipe iluzia nemuririi descompusă în toată gama de sentimente ce ne definește ca specie umană, evident, păstrând formele proprii momentului la care a ajuns. Suntem în 2017. Cine dorește să vadă montări clasice de Cehov n-are decât să umble după ele. Ele există. Ca și muzeele. Ca și casele de odihnă. Ca și cimitirele. Astăzi, există de toate pentru toți. Sincer, Cehov e foarte bun și astăzi, dar sigur trebuie umblat la el. Acum, că l-am citit împreună cu această echipă, sunt convins că trebuie umblat la el. Nu se strică, pentru că nu este ținut în vid ca Lenin. În imaginarul nostru, Cehov este viu pentru încă te mai poți juca cu el. Noi ne-am jucat, slavă Domnului.

2. Faptul că ne închinăm la roluri, titluri, autori care au murit cu sute de ani înainte spune multe despre oameni, nu despre valoarea operelor și numelor care le-au creat. Spune că avem limite pe care nu ni le putem depăși. De jucat, eu joc Cehov cu aceeași plăcere și viață ca orice alt autor pe care îl întâlnesc. Mi se pare ridicol să nu știi cine și ce se scrie azi, dar când auzi de Shakespeare sau de Cehov, să te îndrepți de spate ca o felină înainte de atac. Omul e ridicol. Lumea criticată de clasici i-a făcut zei, iar existența lor n-a absolvit lumea de ceea ce este cu adevărat. A pus-o doar în ramă pe perete, într-o schiță sau o piesă. Și lumea se închină la ea ca la Mona Lisa. Acum e modern să scuipi pe icoane, să te dai erou, să spui că ești ateu, că faci, că dregi, dar foarte puțini s-ar lăsa crucificați pentru felul lor de a privi lucrurile. Noi nu ne-am dorit să fim moderni. Noi ne-am dorit să fim adevărați, onești și drepți față de un text scris acum peste o sută de ani. Și, bineînțeles, vii.

3. La ce mă raportez? La doar două întrebări: Cine sunt eu? Ce sunt eu? 

Alina Berzunțeanu – Arkadina

Nu am un răspuns despre ce mai înseamnă Cehov azi sau ce înseamnă să joc Cehov în 2017. Felul ăsta de întrebări mă enervează. Situațiile de viață descrise de el sunt atât de prezente în viețile noastre! Le regăsim într-o măsură mai mică sau mai mare și ne simțim înțeleși, apropiați de Cehov, ca și cum nu ar fi un scriitor, ci un prieten care ne-a ascultat și a scris despre iubirile, patimile și aversiunile noastre. Mă raportez la tot: text, regizor, colegi, viață personală, copaci, apă etc.

Mihai Smarandache – Trigorin

1. Pentru cine? Pentru actor? Pentru regizor? Pentru publicul care a citit piesele? Pentru publicul care nu a citit? Pentru copiii care nu știu nimic despre Cehov? Pentru „specialiștii” disperați după o formă cine știe de unde dobândită/însușită/molfăită/iubită/nedespărțită? Pentru fiecare înseamnă altceva. Eu cred că problemele pe care le au personajele sunt probleme pe care oamenii le au și azi. Cred totuși că trebuie să lupți cu traducerile ca să „mai” însemne ceva și cu forma în care lași textul și actorul să spună prin Cehov ceva unul despre altul.
 
2. O ocazie să joc într-o piesă a unui autor jucat ultima dată în facultate, acum 12 ani.

3. La vorbele pe care i le-a pus autorul în gură personajului pe care-l joc, la vorbele pe care le-a pus autorul în gura celorlalte personaje din piesă, la ideea regizorului, la părerile celorlalți actori despre personajele lor, la părerea mea despre toate cele de mai sus și toate astea adunate spre a face să pară că totul se întâmplă atunci și acolo sub ochii spectatorului.
 
Cezar Antal – Medvedenko
 
1. Înseamnă exact ceea ce a însemnat și până acum: un dramaturg complex, provocator, „constructor” de partituri celebre mult-dorite de către actori.
 
2. Cehov în 2017 e ca un parfum clasic mereu la modă. Care îți permite și chiar îți sugerează să te îmbraci, să te porți și să te exprimi în „haine” contemporane. 
 
3. Prin prisma discuțiilor cu regizorii, legate de detaliile pe care aceștia vor să le sublinieze în abordarea (evident personală în ceea ce-i privește) a textului.
 
Florina Gleznea – Mașa
 
1. O actualitate copleșitoare. Aceste „personaje vii” hăituite de propria neîmplinire.

2. Una dintre întalnirile de neratat.

3. Text, concept regizoral si imaginație.
 
Nicoleta Lefter – Nina
 
1. Ce înseamnă Cehov azi e un fel de-a te întreba de beneficiile curentului electric.

2. O responsabilitate.

3. La sinceritate. Nu am construit nici un personaj. Nina mea sunt eu.

Elvira Deatcu – Polina
 
1 și 2. Dacă un text „vorbește” despre oameni care iubesc, urăsc, își pun întrebări despre existența lor pe pământ și au frământări legate de importanța artei, are toate șansele să rămână valabil oricând, chiar și în 2017. Poate nu mai poate fi jucat și rostit ca odinioară, poate e nevoie de forme noi în montarea unui astfel de text, dar conținutul de idei și sentimente e peren.

3. La prima „întâlnire” cu personajul, încerc să aflu ce ne apropie, ca să ne-mprietenim. Iubirea vine mai târziu, când ajungem să ne acceptăm și greșelile sau părțile mai puțin luminoase, cu ajutorul regizorului. Andreea și Andrei Grosu au făcut să se-ntâmple toate astea cu delicatețe, inteligență și multă inventivitate. 
 
Gelu Nițu –Dorn 
 
1. Am să vă răspund din punctul de vedere al practicianului la o întrebare ce vizează mai degrabă sfera teoretică. Cehov azi, la fel ca întotdeauna, este unul dintre puținii și valoroșii autori dramatici pe care mai toți actorii doresc să îl joace și regizorii să îl monteze. Piesele lui au personaje pe care orice actor și le-ar dori în CV-ul său. Cu atât mai mult cu cât inclusiv rolurile așa-zis mici sunt, la Cehov, prilej de creații actoricești care să ofere satisfacții reale. Ceea ce tocmai „am pățit” și eu de curând în spectacolul Pescarușul de la Teatrul Odeon.

2. Tocmai pentru că Cehov este într-adevăr atât de mare precum am învățat cu toții la facultate, chiar și în 2017 și probabil și în 2027 și în 2067 și tot așa, materialul dramatic conținut de personajele sale este și va fi la fel de valabil pentru potențialul creativ al unui actor. Important este să existe în fiecare decadă regizori care să știe cum să îl pună în pagina în așa fel încât să devină interesant pentru generațiile care își schimbă gusturile din ce în ce mai repede. Substanța există la Cehov din abundență. Repet, important este felul în care e folosită. 

3. Orice actor e pus în dificultate atunci când e întrebat despre felul în care își construiește rolurile. Și așa e lumea plină de răspunsuri banale. Eu încerc să mă feresc de situația asta. După părerea mea (și se pare că nu numai a mea), totul pornește de la felul în care regizorul dorește să transmită mesajul conținut în text. Tot în concepția lui trebuie să fie integrată în mod armonios și modalitatea în care actorii își construiesc personajele. În primul rând, încerc să înțeleg cât mai bine ce dorește să transmită regizorul și, după aceea, cu experiența și mijloacele mele, încerc să găsesc cât mai multe amănunte care să facă personajul cât mai convingător și argumentat.

Laurențiu Lazăr – Samraev
 
Cehov azi este ce a fost și va fi mereu - O Minune -, fiecare piesă a lui - O Lume - și ar fi păcat și o mare pierdere să nu o cunoaștem; am fi foarte săraci și limitați. Să încercam să-l înțelegem și să-l înviem pe scândură, ca să se bucure cât mai mulți de învățătura lui magistrală și profund umană.

Dan Bădărău –Sorin

1. O provocare. O permanentă deschidere spre interiorul ființei.
 
2. Să joci Cehov în 2017 este ca și cum ai răspunde precis și clar la ce va fi  peste două sute de mii de ani.
 
3. „Construcția” unui personaj se face în echipă, în confruntare și ascultare, într-o continuă disponibilitate. Așa cred.
 
Andreea & Andrei Grosu, regizori

De ce ați ales Cehov în 2017? 

Pentru noi, Cehov nu ține de timp, nu se supune trecerii lui. Nu ne sperie vechimea textelor, credem că atâta timp cât ne interesează omul ca subiect, atunci Cehov e dramaturgul potrivit. S-a întâmplat să vină momentul Pescărușului acum și ne bucuram că s-a întâmplat la Odeon, cu o gașcă de oameni tineri și nebuni, în cel mai frumos și curajos sens, cu care am reușit sa îl facem pe Cehov să fie al nostru. Îmblânzirea lui se face doar în echipă.

2. Ce mai înseamnă Cehov azi?

Mai mult decât ieri. E prin acumulare. Fără să vrem, dăm de el în toate celelalte texte pe care le lucrăm, ne surprinde în cele mai înghesuite cotloane ale altor dramaturgi. E acolo pitit și ne reamintește că nu poți să faci nimic fără el, e în tot și în toate. Universalitate.

3. La ce va raportați când dați indicațiile de regie pe un text vechi de peste 100 de ani?

La ce simțim azi despre el. La ce răscolește în noi. Practic, ne raportam la noi prin text. Drumul ăsta e cel mai cinstit.

 

Pescărușul

Cu: Alina Berzunțeanu, Marius Damian, Dan Bădărău, Nicoleta Lefter, Laurenţiu Lazăr, Elvira Deatcu, Florina Gleznea, Mihai Smarandache, Gelu Niţu, Cezar Antal
Regia: Andrei și Andreea Grosu
Traducerea: Raluca Rădulescu
Scenografia: Vladimir Turturica