M-am dus acasă la Adi Schiop cu un pet de bere rece. Aveam proaspătă în minte imaginea lui din Soldații, unde îl joacă pe Adi, un antropolog middle class, crispat și melancolic, care se îndrăgostește de un fost pușcăriaș rom fără viitor (Alberto). S-a scuzat pe jumătate, cu un zâmbet larg, că nu făcuse curat în apartament. Acum patru ani, îmi dădeau lacrimile la finalul romanului său cu același nume care-a inspirat filmul (premiat drept Cartea Anului în 2014, la Gala Industriei de Carte), mai ales că fusesem martor la o parte din experiența reală din spatele ficțiunii.
 
Schiop e autobiografic în cărțile lui – mai are încă două de proză, pe bune / pe invers și Zero grade Kelvin –, dar adaugă multe straturi de ficțiune. Cert e că romanele sale l-au consacrat ca pionier al literaturii gay din România și ca unul dintre cei mai buni scriitori ai generației lui. Schiop e gay asumat și un personaj controversat. Subversiv, contracultural, pus pe scandal. Îți spune verde-n față chestii incomode, dar e sensibil și empatic în intimitate – îmbină laturile astea și în scris. Sondează mereu marginalitatea și o face cu multă îndrăzneală. S-a și mutat de ceva vreme în cartierul bucureștean Ferentari, unde a terminat de scris o teză de doctorat despre manele din care a scos de curând o carte – Șmecherie și lume rea.    
 
Soldații – cartea și filmul – sunt și ele premiere în peisajul autohton: arată cum se cuplează doi bărbați, unul privilegiat, celălalt de două ori marginal (rom și sărac), și nu o face dintr-o perspectivă idilică sau politically correct. E o poveste dură, cu note tandre, între doi oameni de 35, respectiv 40 de ani, din medii complet diferite. În film, Adi se mută în Ferentari ca să-și documenteze teza de doctorat despre manele. Alberto locuiește în casa unui văr bogat din cartier, unde e tratat ca o „slugă”, și îi face lui Adi intrarea în lumea lui. Între ei se naște o idilă care vorbește (și) de diferențe de clasă și dominare, într-un mediu care stigmatizează și ascunde homosexualitatea (Andrei Gorzo explică foarte bine aici cum stă treaba cu filmul). 

Captură „Soldații”

Din Ferentari, Schiop a ajuns recent la festivalurile de la Toronto și San Sebastian cu Soldații. Un film pentru care a scris scenariul împreună cu Ivana Mladenovic, o  cineastă curajoasă și atipică din Noul Val aflată la primul ei lungmetraj de ficțiune și cunoscută pentru documentarele ei – un exemplu e Turn Off The Lights, care urmărește trei tineri după ieșirea lor din pușcărie. 
 
Soldații nu e tezist. E o docu-ficțiune ce construiește detașat universul intim al celor doi bărbați și povestea lor sfârșită trist, lăsând în urmă o aură de ambiguitate. Mare parte dintre actori sunt neprofesioniști, unii chiar din Ferentari. Punctul forte al filmului e chiar felul în care sunt puși ei în valoare de Mladenovic, aducând autenticitate și un plus de emoție. Atât Vasile Pavel-Digudai (în rolul lui Alberto), cât și Schiop sunt la prima lor experiență cinematografică. Primul joacă impecabil, celălalt reușește și el un rol bun grație crispării continue cu care-a jucat în timpul filmărilor, rolul unui om prins între două lumi.
 
L-am întrebat pe scriitorul și (mai nou) actorul Adi Schiop cum a fost pentru el toată treaba asta cu filmul – ce i-a fost cel mai greu ca actor, cum era atmosfera la Toronto și la San Sebastian etc. –, de ce e important un film ca Soldații. Poveste din Ferentari în România sau cum a fost pentru el să-și asume o identitate gay. La o parte dintre întrebări a răspuns face to face, la altele, pe e-mail, după ce s-a întors de la festivalul din Spania, unde filmul a primit mențiune specială în cadrul secțiunii dedicate producțiilor LGBTI.

Adi Schiop, Vasile Pavel-Digudai și Ivana Mladenovic, la San Sebastian/ Pagina de Facebook „Soldații”

Cum a fost să joci într-un film şi mai ales într-un rol atât de personal?

Unii au plăcere să joace, să stea în fața camerei. Eu nu o am, mă simt bine doar în contexte foarte private – cu câțiva prieteni în jur sau scriind. În plus, nu-mi place să mint, să mă prefac, iar actoria implică asta. Legat de rolul personal – nu am simțit așa. Cartea e deja descrierea romanțată a unei situații, iar libretul scris de mine și Ivana mai adaugă un strat de ficțiune. Prin urmare, n-am simțit că mă joc pe mine, n-am avut o anamneză eliberatoare când am făcut-o. Am luat-o ca pe un job.

N-ai simţit niciun moment că eşti tu personajul pe care îl joci?

Nu. Stresul era prea mare. Şi actoria asta – unii-s făcuţi pentru ea şi au talent. La Digudai (n.r. – cel care-l interpretează pe Alberto ) chiar se vede talentul, are actoria în sânge. Oamenii din echipa de filmare erau uimiţi cum joacă. 

Dar pari să fii tu în film, aşa cum te cunosc. Doar că mai sedat, închis, melancolic. Pari tulburat mereu de ceva. Aşa s-a vrut personajul sau ţine de faptul că n-ai mai jucat în faţa camerei?

Ține fix de jucat în fața camerei. Încerc să-mi maschez şi eu emoţiile. Până la sfârşit, n-am reuşit să-mi depășesc crisparea. Par închis și tulburat pentru că, de fapt, sunt stânjenit. Am acceptat după enşpe ezitări să joc şi pe toată durata filmărilor m-am îndoit că am luat decizia bună, mamă ce bou am fost, îmi tot repetam. Au fost şi secvenţe în care Ivana ne filma, dar ne zicea că-i stop-cadru. Să fie mai spontan, să obţină efectul de naturaleţe, de autenticitate. A folosit şi secvenţe dincolo de stop. 

Cum aţi reuşit să creaţi în timpul fimărilor, tu cu Digudai, momentele alea de intimitate dintre voi? Sunt realiste şi emoţionante.

Eu aveam o oarecare atracție față de Digudai, iar el e un actor formidabil de bun. În plus, la repețiții am ajuns să ne împrietenim – am băut împreună, beți ne-am făcut confesiuni.

Cum a fost pentru el, personal, experienţa asta şi povestea filmului?

Îți dai seama, nu a fost încântat că o să-l vadă familia, rudele și copiii în pat cu un bărbat. Vine dintr-un context destul de tradiţional, unde homosexualitatea e departe de a fi un motiv de mândrie. Digudai, ca să zic așa, e foarte hetero: are trei copii, are deja un nepot. Primele scene mai erotice au mers cumva, însă de la un punct încolo am simțit crescând în el o aversiune din ce în ce mai mare față de ele, însă stăpânindu-și impecabil, ca un soldat, agresivitatea. Pentru el cred că a fost mai greu decât pentru mine.

Cât de greu a fost să-l găsiţi şi de ce l-aţi ales pe el pentru rolul lui Alberto?

La asta cred că cel mai bine ar putea să răspundă Ivana, că i-a fost imposibil să găsească printre profesioniști un tip cu o aparență fioroasă, cu agresivitate conținută, dar în același timp capabil de ludic și căldură.

Making of „Soldații”. Foto: Vlad Bâscă

Cum ați lucrat ca actori, înainte și în timpul filmărilor? Ați făcut repetiții?

La repetiții am învățat textul împreună cu Digudai – întâi în Ferentari, unde casa de producție a închiriat un apartament, apoi – după ce ne-am îmbătat o dată foarte rău în Ferentari – direct la HiFilm (n.r. – casa de producție). În timpul filmărilor am tras la duble de-am înnebunit.

Care au fost pentru tine cele mai dificile momente ca actor? 

Când am filmat cu Andrei (n.r. – un alt personaj din film). Am simțit că nu mai fac față și mă duc cu capul. Era o senzație de rău foarte fizică, brutală așa. Chestia e că eu am fost prezent cam la toate secvențele – că prin ochii lui Adi se derulează acțiunea, chit că mai mult tace și îl lasă pe Alberto să se desfășoare. Or, pentru cineva care nu e obișnuit cu asta, e complicat să stea 12 ore pe zi pe platou, la orice oră. Nu contează că e 3 dimineața, trebuie să fii acolo și eventual să emiți mutre expresive și replici spirituale. Sunt şi secvenţe care au picat, pe alea a fost cel mai greu să le joc. Era una în care mă ameninţa unul din Ferentari, mă punea să fac flotări şi trebuia să joc teroare. Dacă n-a inclus-o [Ivana], presupun că n-a ieşit extraordinar. De-asta zic, actoria nu e pentru oricine, trebuie să ai nervi tari sau să fii un gen anume. Pentru mine a fost cel mai greu job pe care l-am făcut vreodată.

Dar per total ce te crispa?

De la un punct încolo, şi secvenţele de intimitate cu Digudai. Simţeam că el le resimte ca pe un abuz. Mă gândeam că omului nu-i face plăcere în secvenţele care implicau prea multe; că, mă rog, îl mângâiam pe spate şi nu ştiu ce era OK, dar când erau scenele din pat, omului nu-i plăcea să joace chestia aia. Asta mi-era greu să joc, că nu-mi place să chinui oamenii. Faza e că atunci când joci o chestie din asta, nu faci o dată scenele alea. Imaginează-ţi că el trebuia să joace de 15 ori dubla aia de intimitate. Dar omul reuşea să o facă.

Povestește-mi un pic cum și cât ai lucrat cu Ivana la scenariu.

Vreo doi ani. În mare parte ea venea cu structura – secvența asta tre’ să conțină asta si asta. Eu ziceam Bine bă Ivana, dar nu mai bine așa? Apoi, după ce ne puneam de acord, eu scriam dialogurile. Ea le citea și zicea Asta e prea in your face, scoate-o. Asta e Las Fierbinți, dă-o-n pizda mă-sii. Țipa la mine când veneam mahmur, Nu ești bun de nimic în starea asta, încă o zi pierdută. Alteori eu țipam la ea, o luam cu Lasă-mă băi femeie în pace, bai fată nu ți-e rușine așa, un pic?

Cum e Ivana ca regizor, în ce constă măiestria ei?

Vede personaje în oameni și știe să lucreze cu neprofesioniștii, să-i facă să joace bine, rămânând cumva naturali. Și are nerv.

Adi Schiop, în apartamentul lui din Ferentari

Relaţia dintre Adi şi Alberto nu e doar o poveste de dragoste. E şi despre dominare (cum spune Gorzo) şi diferenţe de clasă, cu raţiuni economice în spate. Ce-şi doresc cei doi bărbaţi, cum ai descrie relaţia lor?

Ce își doresc? Alberto – să iasă din captivitatea vieții de slugă la vărul Borcan și să înceapă o viață ca toți oamenii, cu job și buletin, și posibil cu Adi. Însă relația îl bagă într-o altă captivitate, pentru că nu mai poate lua legătura cu rudele lui, de fapt legătura cu Adi îl compromite social în lumea lui. Pe de altă parte, Adi are dilemele lui de gay inhibat și singur, relația aia pare să-i dea un sens, însă e clar depășit de situație. E jucărie Alberto? Atâta timp cât Adi nu reușește să facă ceva concret pentru el, se poate spune și așa. Se folosește de Alberto? Da, așa se pare, în film Alberto e cel care-l introduce la Dan Bursuc, îl însoțește pe teren. De ce se termină prost? Că așa e-n tenis, așa merg lucrurile.

Ziceam de dominare. Fiecare dintre cei doi are puterea la un moment dat și se folosesc unul de altul, dar Adi are mai multe pârghii  în favoarea lui, apare într-o poziţie dominantă. 

Un discurs despre putere în societatea asta post-modernă şi multicult devine tabu, nu e indicat să vorbeşti. Însă relaţiile dintre oameni sunt guvernate şi de putere. Poţi să-l vezi pe Adi ca pe un ticălos care-l face pe Alberto jucăria lui, însă poţi să-l vezi şi ca pe un om nesigur pe el care-şi extrage de-acolo o formă de empowering. Dacă o ţinem pe corectitudine politică, Adi e un abuzist. Însă puterea e una dintre chestiile care ne gestionează ca fiinţe umane, doar că acum nu e OK să mai vorbim despre ea – relaţiile trebuie să fie formal egale, suntem egali într-o relaţie, ceea ce e fals, ştim cu toţii asta. Adi, na, îşi extrage puterea având grijă de Alberto. E inegal, asta e, îmi pare rău. E urât că-l abandonează, faptul că-şi extrage puterea din relaţia aia nu mi se pare o problemă. 

Vrea filmul să arate (şi) că diferenţele mari de clasă nu pot fi depăşite, deşi doi oameni, indiferent de forma în care o îmbracă, îşi doresc acelaşi lucru: iubirea, să zicem? Care e miza lui până la urmă?

Mizele sunt mai multe, dar cu certitudine e și asta, că diferențele de clasă nu pot fi depășite. Sună reacţionar? Atunci să zicem altfel, că oamenii sunt de rahat, că nu sunt capabili să se sacrifice. Există pe de o parte morala burgheză a imperativului categoric care zice că e suficient să fii corect, și pe de altă parte, nu știu, morala generozității, a altruismului real care probabil vine în Europa pe filieră creștină. În cultura burgheză a lui Adi există doar corectitudine, să fac în așa fel încât să mă păstrez într-o zonă de confort moral. Părerea mea e că nu funcţionează o chestie peste clase. Vine şi dinspre context, că fiecare are o garnitură diferită de prieteni, şi vine şi dinspre background-ul cultural al fiecăruia – cum e momentul în care se uită amândoi la televizor: unul vrea să se uite la filme indiene, celălalt vrea altceva. Lucrurile astea erodează cumva o relaţie. Poate să funcţioneze un timp, dar nu poate dura, asta-i problema. Oamenilor ălora le e greu să stea împreună, să facă un cuplu.

Making of „Soldații”. Foto: Vlad Bâscă

Cum apare homosexualitatea în film şi de ce în felul ăsta?

Acum, să-ți spun sincer, nu-mi place să fac frumos în arta pe care o livrez, din contră, îmi place să fac urât, să vin cu subversiunea, problemele, scandalul. Am oroare de relațiile de vitrină cu gay din middle class, să zicem doi tipi curați și corecți, fani Monica Macovei sau USR, lucrând unul la corporație, iar ăla mai sensibil în ceva industrie creativă. Și vorba lui Tolstoi, toate familiile fericite sunt la fel, deci la ce bun să prezinți o relație reușită? Șansele să livrezi un gunoi estetic cresc exponenţial, chiar dacă te concentrezi pe discriminarea pe care o mânâncă cuplul gay respectiv. 

Deci nu mă interesează. Mă interesează jegul, inegalitățile de putere, schizofreniile identitare, datul la gioale, toate chestiile care nu duc nicăieri sau duc la eșec. Și când am scris scenariul, și când am scris cartea, am ţinut ca lucrurile să rămână într-o zonă de ambiguitate. Ambiguitatea e una dintre chestiile din care iese arta. Nici Ivana n-a vrut să tranşeze. Sexualitatea personajelor, în special a lui Alberto, rămâne ambiguă şi e o sursă de estetic, de artă. La fel e şi cu motivaţiile lui Adi şi-ale lui Alberto – cât e iubire, cât e interes. Acolo e o tensiune, e important artistic să rămână tensiunea netranşată.

Apropo de ce spui, în film, identitatea sexuală e incertă, homosexualitatea nu e asumată... 

Nici de către Adi. Şi Adi zice că vine dintr-o relaţie cu o femeie, tot zice de gagica lui şi după ce se cuplează cu Alberto. Nici Adi nu-i departe de Alberto. Ambii nu-şi asumă. În România e o problemă cu homofobia la nivelul întregii societăţi, nu numai a Ferentarilor, şi ai o problemă şi în interiorul comunităţii gay, unde sunt oameni care nu prea se înghesuie să asume chestia asta, o fac mai pe burtă. În România e o problemă cu asumarea.

Aţi vrut să arătaţi asta?

Pe undeva da. Eu i-am zis Ivanei hai să tranşăm personajul ăsta, Adi, şi s-o scoatem pe gagică-sa din film. Îl lăsăm gay şi asta e. Şi Ivana a zis nu, vreau să rămână. Poate şi ca identificare pentru spectatorul hetero; mai degrabă s-ar identifica cu un tip care are o istorie bisexuală decât cu unul care e homosexual din start, unde există o ambiguitate. Însă şi pentru societatea românească e ceva adevărat în asta, faptul că majoritatea gay-ilor din România merg pe burtă sau stau în relaţii hetero de convenienţă. Cu excepţia unor „excentrici” care-s publici.

Cum a fost pentru tine să-ți asumi public că ești gay și să scrii despre asta? Cum ai resimțit homofobia?

În facultate am învățat să-mi fac prieteni – iar prietenii m-au protejat de homofobie, chiar fiind ei înșiși un pic homofobi. Chiar dacă sunt homofobi, odată ce s-au împrietenit cu tine, oamenii te acceptă cum ești, nu te mai iau de „poponar”, ci de om. Altfel, nu am avut parte de reacții violente, ci, la mine la țară, de izolare – unii n-au chef să vorbească cu tine, când te salută, deschid gura în scârbă, iar altora le e frică să nu pice de gay arătându-ți în public prea mult interes. Dar chiar și acolo la țară, după ce m-au tot văzut la TV, au început să-și nuanțeze atitudinea, cumva sunt mândri că cineva din sat, chiar fiind săracu’ pe invers, face valuri.

Revenind la film și la mizele lui, de ce un film ca Soldaţii?

Explorează zone care nu au fost explorate, cel puţin în România. Spune ceva despre rasismul societăţii, despre homofobia zonelor marginale şi a societăţii, despre o relaţie... până acum nu s-a atins subiectul homosexualităţii la romi – ăsta mi se pare subiectul, dacă mă întrebi pe mine. Despre homosexualitatea românilor mai avem, mai ales despre a celor din burghezie, e documentată treaba, asta nu. Nici pe-afară nu prea sunt chestii despre homosexualitate la romi. E un documentar ceh, dar are un punct de vedere activist, cu unul care iese din comunitatea romă ca să devină activist gay şi spune cât de nasol e să fii gay în comunitatea romă, cum ai lui l-au forţat să se însoare şi el a fugit. 

De ce te atrage marginalitatea și, implicit, tema homosexualității la romi?

Îmi place cum se construiește masculinitatea în mediul ăla tradițional și homofob, pare mai pe bune cumva. Rareori se întâmplă ca oamenii din clasa mea burgheză să-mi spună ceva fizic. Majoritatea mi se par cam emasculați, fie ei gay sau straight.

Ţin minte că unii te-au acuzat de homofobie când ai scris cartea.

Poate trag şi eu după mine istoria mea. De pildă, pe la 18-19 ani, eram destul de efeminat, dar toată lumea zice băi, termină cu chestiile astea, eşti ridicol, şi am ajuns să-mi urăsc partea asta şi să mi-o reprim cât am putut. Majoritatea fac asta. Înveţi să te adecvezi la norme. Nu neg acuza asta, cu homofobia, dar cred că ar trebui un pic contextualizată. Am lăsat-o în carte intenţionat. Unul, pentru că suna a subversiv, doi, pentru că asta e realitatea, frate. Asta e realitatea mea. Personajul ar fi fost fals fără conflict, fără schizofrenia asta a lui. În carte îşi asumă, dar îşi urăşte totuşi partea feminină. În film nu apare treaba asta. A, în film ştii ce se întâmplă? Am făcut în aşa fel încât să elimin toate personajele feminine, să rămână doar bărbaţi. Am lăsat-o doar pe japoneză. Şi pe aia am tot încercat s-o conving pe Ivana s-o scoatem, dar nu mi-a ieşit manevra perversă. Mi se părea fascinant să faci un film din care să elimini complet femeile, ar fi mers mai bine cu titlul. O lume masculină, aşa.

E nasoală o lume masculină sau cum e?

O lume fără femei – vorbim, firește, ca ipoteză estetică, ca lume ficțională – e super. Mie unul îmi place de mor, fiindcă e sordidă și brutală, e, cum ar veni, o lume de soldați violenți. Femeile au proprietatea asta curioasă de a deturna și potoli violența. În absența femeilor, bărbații sunt întărâtați ca niște cățele. De fapt, fix efectul ăsta am încercat să-l obțin sacrificându-le. O lume cu violența ținută în frâu de ierarhii cvasimilitare sau mafiote, în care fiecare exercită puterea asupra cuiva de dedesubt. Chiar dacă e vorba, ca în cazul lui Alberto, de niște câini.

Making of „Soldații”. Foto: Vlad Bâscă

Ceilalţi – actorii și oamenii din Ferentari – cum vedeau ce se întâmplă, povestea asta pe care o filmaţi în mediul lor?

Nu comentau. Ştiau că-i cu doi „bulangii”, dar nu se comenta. Nici despre romi, nici despre gay. N-auzeai nici chestii rasiste, nici chestii homofobe. Era non-subiect, era un soi de politeţe. Eu cunosc genul ăsta de reacţie de la ţară. Oamenii nu vorbesc, pentru că ştiu că e deja un subiect despre care nu întrebi mai departe. Mai bine nu ştiu, nu mă interesează, domnule, nu-mi spune. În anii ’90, spuneau că-i un căcat, că le e scârbă. Acum e altă lume, în care nu se mai discută despre treaba asta.

Cel care-l joacă pe Borcan (n.r. – vărul bogat al lui Alberto) s-a răzgândit la un moment dat şi a zis că nu mai joacă. Îi zisese Ivana că-i un film cu o relaţie între doi tipi, dar tu n-ai nicio treabă. Un văr de-al tău a făcut sex la pârnaie cu bărbaţi şi se încurcă cu altul. Dar nu-i clar că-i place, poate o face din interes, poate nu. Şi el iniţial a zis bine, dacă nu-i vorba de mine, mă bag, dar s-a răzgândit şi-a zis nu mai vin, că nu-i treabă. Până la urmă a venit. E şi tentaţia să joci într-un film.

N-a avut nimeni din cartier probleme cu filmul?

Sărăcia e atât de mare, încât banii ăia pe care-i luau ca figuranţi contează. Dar prin forţa lucrurilor, nu poţi să bagi ca figuranţi pe toată lumea. Şi atunci ăia care nu intrau făceau scandal, spuneau încă unii care vin aici să facă un film, să prezinte mizeria din Ferentari. În rest a fost foarte OK. Mădălina Botoran, asistentă [socială] pentru Sectorul 5, asigura interfaţa. Îi convingea pe oameni, îi pregătea înainte şi oamenii aveau încredere în ea. Am avut mediator. Şi na, sunt puţine secvenţe în exterior. 

Cum a fost primit filmul la Toronto și la San Sebastian? Povestește-mi un pic atmosfera, reacția publicului, discuțiile pe care le-ați avut pe marginea filmului.

La Toronto, filmul a fost selectat în afara competiției, în secțiunea „Discovery” – cum ar veni, Tinere Talente Regizorale All Over The World. Au fost două proiecții, ambele cu lume destul de puțină, mulți dintre ei români. Din ce am înțeles, canadienilor le plac filmele americane și nu se omoară după alea europene. La a doua proiecție, o româncă a zis că facem țara de rahat, prezentând sordidul; că replicile sunt deosebit de vulgare și engleza mea deosebit de proastă. Așa. Și m-am întâlnit cu Oana Tănase, care ne-a dus la cascada Niagara, unde mi-am făcut un selfie pe care i l-am trimis soră-mii.

La San Sebastian, filmul a fost selectat în competiția mare, iar sala a fost plină, cu un public deosebit de cald, care s-a râs la replicile amuzante, chiar și la glumele de autobază. Nu mă înțelege greșit, chiar și glumele de autobază din film au ceva deosebit, un parfum anume. Apoi, în cele două zile cât am mai stat, ne opreau spaniolii pe stradă să ne felicite pentru film – mai ales pe Digudai, care i-a dat pe spate. Era și un cort unde se bea bere gratis dacă aveai un card, pe care mi l-a donat Chirilov, care nu suportă berea. Dar abia în ultima zi l-am folosit, fiindcă în penultima zi Digudai l-a uitat la hotel. Am crezut că-l strâng de gât când mi-a zis. Am prins o vreme super, am făcut baie în ocean. 

Mi-a plăcut în special o plajă de nudiști, unde Digudai a tras de mine să megem neapărat, dar niciunul dintre noi nu a servit nudism, doar am căscat ochii. Zona era totodată de surferi, oceanul avea acolo niște valuri enorme, o nebunie să înoți mai ales dacă ești beat, te învârte de amețești. Tipii se ling pe plajă și, din fericire, cu alcoolul e ca la noi, respectiv în supermarket găsești toate tipurile, inclusiv tării. Pe 28 [septembrie] am prins și o manifestație pro-independența Catalaniei la San Sebastian, deși se află în regiunea bască, și era plin de tineri, șocant de mulți.

Cum vezi tu festivalurile de film, tot glamour-ul lor? În comparație, să zicem, cu festivalurile de literatură.

Alea de literatură sunt mai provinciale, cu beții crunte, orgolii, miștouri sângeroase. Astea de film sunt mai curățele, cu un aer indicibil corporatist. Asta e, se învârt bani mulți și lumea joacă pe credibilitate, chiar și artiștii din industrie. Lumea nu se face rangă, de pildă, iar la chefuri nu se dansează, ci se socializează, se vorbește în draci la festivalurile astea. Toți plimbă un pahar în mână, aruncând cu zâmbete în stânga și-n dreapta, până se lipesc de un grup unde încep să turuie. N-am văzut pe nimeni să stea singur la o masă și să bea închis în gândurile lui.

Cum crezi că o să fie primit filmul în România, mai ales în contextul ăsta aprins cu Coaliția pentru Familie?

Clasa de mijloc o să-l aplaude (unii or să strâmbe totuși din nas la glumele de autobază, deși ele, cum am zis, sunt maximul de rafinament, am dat ce am avut mai bun din mine), clasele de jos n-o să-l frecventeze, că nu se uită la filme românești, iar Coaliția pentru Familie o să cârâie și ea ceva acolo. Mi-aș dori totuși să nu iasă cu scandal, deși, clar, scandalul vinde.

Trailer „Soldații”

„Soldații” va rula în cinematografele românești începând cu februarie 2018.