David intră în Macaz puțin după ora 16.00, când se deschide barul. Se ceartă singur că n-a venit mai devreme, să facă ordine înainte de primii clienți. Întoarce scaunele de pe mese și deschide laptopul de la pupitrul de muzică. Bombăne în spatele barului: „Ce pula mea-i cu vasele astea, frate? Văd că lipsește butoiul cu bere”. Aranjează lucrurile cu voce tare: „Asta aici, asta aici...” și dă play la niște muzică sud-americană, care înseninează întunecimea localului. 

„Pune și tu piatra aia în ușa de la intrare, să fie oficial deschis”, îmi spune. Apoi zice mai mult pentru el: „Ăștia lasă microfoanele aiurea, să se strice”. Așază niște microfoane într-o trusă. „Aoleo, scociul ăsta eu l-am pus aici. Îi cert pe alții și uite”. Disting în trusă un cablu prins cu scoci. „N-am mai lucrat de atât de mult timp la bar, că nu mai înțeleg nimic. S-au schimbat lucruri? Eu m-am schimbat. Te superi dacă spăl vasele și apoi vorbim?”.

***

David Schwartz e unul dintre cei mai renumiți și respectați regizori de pe scena independentă din România. Spectacolele lui sunt motivul pentru care-am început să merg la teatru. Și să-l prefer pe cel social. Om de stânga asumat, setat să facă propagandă prin arta lui, regizorul de 31 de ani a găsit o rețetă de succes: îmblânzește, prin emoția unor monologuri ce redau povești personale, aspecte sociale și istorice complexe, puțin discutate public. Și le fixează cu simplitate în mintea spectatorului, pe care-l provoacă la reflecție, dând glas unor grupuri marginale. De la oamenii amenințați cu evacuarea din piesa Afară! și minerii din Valea Jiului - care-au inspirat Capete înfierbântate și Subpământ -, la refugiații din Nu ne-am născut în locul potrivit sau parcagiii din Voi n-ați văzut nimic

David e inconfortabil și iritant pentru cei care nu-i susțin convingerile. Nu ezită să le sară la jugulară. Are o privire implacabilă și transmite rar emoție, spre deosebire de piesele lui. E condescendent, zeflemitor, se inflamează repede. Dar și sensibil și infantil. Deși n-ai bănui asta, are mult umor și e autocritic. Se simte mult mai nesigur pe el decât e perceput. E regizor, dramaturg și din când în când barman. Un personaj complex, cu multe straturi. Dincolo de ele, e foarte ferm cu what he stands for, cu riscul respingerii. Și-ncearcă să fie echitabil cu oamenii cu care lucrează. Vede în actul artistic un produs făcut la comun și consideră că actorii sunt cei mai importanți în munca lui. M-am întâlnit cu Schwartz de mai multe ori și l-am rugat să-mi povestească traseul lui ca om și artist, așa cum îl vede el.

David Schwartz şi o parte din personalul Teatrului Evreiesc din Bucureşti. Foto: George Popescu

David din Maralya

David s-a născut în 1985, la marginea cartierului Berceni din București. Într-un peisaj dominat de sărăcie și într-o familie de condiție modestă, cu origini amestecate: români și evrei. Până în '88, când părinții lui au primit apartament prin repartiție, tot în Berceni, a locuit cu cinci persoane: ai lui, bunicii din partea tatălui și-o mătușă care-a plecat în SUA; imediat după, s-a născut fratele lui mai mic, Matei. În '92, părinții, ambii economiști, și-au deschis o firmă de contabilitate și-au ajuns să facă mulți bani. „A fost un salt de clasă formidabil pe parcursul anilor '90, până am împlinit 15 ani. S-a simțit în primul rând prin faptul că ai mei veneau foarte târziu acasă. Îi vedeam mai mult în weekend-uri”. 

În familie era ca-n Complexul lui Portnoy de Philip Roth: „Totul era un pericol”. „Dacă taică-miu pleca undeva și întârzia avionul, bunică-miu se punea la pământ. La evrei te pui la pământ când moare cineva. Era o senzație de frică permanentă, abia au fost de acord să ne lase la fotbal”. Fotbalul era, de altfel, singurul contact pe care l-a avut cu copiii de la bloc. Și „traficul de abțibilduri” cu jucătorii de la World Cup '94. În afară de Matei, cu doi ani mai mic, n-a avut alt prieten în copilărie. Și la școală, și acasă se juca mai mult singur.

Când nu băga fotbal, desena foarte mult. Fie ce vedea la televizor, fie benzi desenate cu personaje inventate: gangsteri americani și banditul Bucălatu'- o combinație între personajele principale din Jack și Grăsanul. Făcea și „filme”, care erau mai degrabă scenete de teatru. El și fratele lui erau bandiții și-i foloseau pe bunici drept polițiști. „Eu eram Bucălatu' și făceam așa - își umflă obrajii, Matei era un acolit de-al meu. Eu făceam personajele. Eram influențat de filmele de la televizor”. Avea o fascinație aparte pentru Țestoasele Ninja, mai ales pentru personajul Mondo Gecko, pe care-l desena obsesiv.

Mondo Gecko

Desenul a ajuns ceva serios: atât generala, cât și liceul le-a făcut la Tonitza. Avea o mega pasiune și pentru geografie. Deși ambii erau profesori de biologie, bunicii i-au pus atlasul în mână încă de la trei ani. „Inventasem o țară - Maralya. Era unde e Marea Adriatică. Nu-mi explic de unde vine numele ăsta. Vorbeam și o limbă inventată, limba marială. Țara avea un rege, făceam filme și cu ăla. Îl chema Reykjavík - e evident de unde vine numele, dar mie mi se părea că vine de la mine, mi se părea complet original. Eu eram regele. Mă costumam, mă mascam, îmi puneam fulare, căciuli, pelerine. Bunică-mea îmi făcuse pelerine din niște cearșafuri mai vechi. Stăteam în oglindă și făceam cu sabia pe-acolo”.

Cu mama avea o relație mai apropiată, găsea tot timpul încredere și sprijin în ea. Însă cel mai mult timp și-l petrecea cu bunicii - „Eram dependenți unii de alții”. Deși bunicul lui era „o persoană complicată, nu ușor de suportat”, le spunea nepoților multe povești și le repara jucăriile - „băga cuie prin ele, suda”. „Știu că-n anul I de facultate, pentru primul examen, am făcut o scenă din D'ale carnavalului, când Pampon își dă seama că-l înșală amanta. Și era un moment când vine ăsta cu o jucărie cadou. Am adus o jucărie care era un fel de păpușă, cu glugă și o pelerină care o acopera cu totul și sub care avea o pulă cu elastic. Când dădeai elasticul la o parte, se ridica. Bunică-mea și bunică-miu mi-au făcut-o.”

Harta Maralyei. După World Cup '94, când a ținut cu Nigeria și-a plâns după ce echipa africană a pierdut în fața Italiei, David a început să organizeze campionate de fotbal în Maralya. Avea două divizii și echipe pentru fiecare din cele 40-50 de orașe ale țării. Făcea mingi de fotbal din staniolul în care era învelită ciocolata și porți din casete video și bețe de tobe. Juca cu ambele echipe când era câte-un meci: „Mai măsluiam meciurile, îți dai seama. Trebuia să câștige ăia cu care țineam”.

De la Usual Suspects, la Brecht

Odată ajuns la liceu, la secția de animație din Tonitza, nu i-a mai plăcut desenul. Erau prea multe constrângeri tehnice. În plus, „nu eram un mare talent”. Începuse să-l fascineze în schimb filmul. Momentul principal a fost apariția HBO, în clasa a opta. Până atunci nu consumase mai deloc cinematografie. Principalele lui repere erau Jack și Grăsanul, Twin Peaks sau Dallas. Odată cu HBO, ele s-au transformat în Suspecți de serviciu, Trainspotting, Scandalul Larry Flint sau Big Lebowski. „Suspecți de Serviciu e filmul care mi-a schimbat viața. Toată chestia aia, cum era construit Keyser Soze, scenariul, m-a terminat”.

Apoi a început să meargă la Cinematecă și să citească revista ProCinema - unde scriau Alex Leo Șerban, Mihai Chirilov sau Cristina Corciovescu. S-a orientat spre cineaști mai complicați, ca Tarkovski, Eisenstein, Dovjenko sau Greenaway. Teatrul nu-l interesa deloc. A început să aibă și prieteni. A avut unul foarte bun în a noua și-a zecea, dar s-au îndepărtat din motive ideologice: dacă David primise o educație anti-comunistă, prietenul lui preluase din familie o înclinație spre comunism. „Mă certam cu el îngrozitor, îi ziceam ce prostie e comunismul”. 

Într-a unșpea, s-a înhăitat cu o gașcă de băieți de cartier cu care bea enorm. Unul era Godri, care făcea tatuaje, altul Pisică, care-și făcea ucenicia de măcelar la o școală profesională. În același grup a întâlnit-o și pe prima lui iubită. În paralel, devenise obsedat să dea la Film, s-ajungă regizor. A făcut și pregătire pentru asta, dar a picat. A ajuns la Teatru dintr-o întâmplare: pentru că nu fuseseră suficienți admiși în prima, UNATC-ul a mai organizat o sesiune de admitere. David a intrat primul, cu 5,40. Văzuse doar patru spectacole până atunci. Se gândea să stea un an și să dea iar la Film. „Dar mi-a plăcut mult, era ceva foarte proaspăt”.

Afișul filmului „Building Over Their Dead Bodies”, propus de David lui Martin Scorsese

Profesorii lui coordonatori au fost Cristian Hadji-Culea și Nicolae Mandea. L-au ghidat, subtil, către o altă viziune asupra vieții: una cu țesături sociale și politice. Dacă la început n-avea o direcție clară, și-a mai limpezit-o din anul II. Odată cu Brecht - unul dintre inițiatorii teatrului politic. Piesele clasice pe care le văzuse în anul I nu-l atrăgeau: aveau subiecte neclare, oamenii vorbeau ca acum 100 de ani, totul era strident, exagerat. De la Brecht, Hadji-Culea și Mandea a învățat să definească clar o temă și să abordeze probleme concrete din realitatea imediată. 

A văzut, în paralel, și „niște spectacole sociale foarte bune” de-ale Gianinei Cărbunariu, cu cinci ani mai mare decât el. Stop the Tempo și mady-baby.edu. Gianina era în grupul DramAcum - ce promova dramaturgia contemporană - și „cel mai acut socială”. „Spectacolele ei erau cele mai interesante pentru mine. Aveau o revoltă din asta nihilistă, anti-sistem - distrugem tot. A fost o etapă necesară în politizarea generației noastre. Mady-baby mi-a plăcut foarte mult. Era realist, jucat mișto și pe bune și avea niște momente care erau și puternice, și teatrale. A fost un declic: teatrul se poate face și altfel decât Unchiul Vanea”.   

David a montat un fragment din piesa lui Brecht Un om egal un om în anul II. A jucat în ea și Alexandru Potocean. Niște soldați britanici din India colonială se fac muci, unul dintre ei se pierde, iar colegii trebuie să-l înlocuiască cu altcineva la raport. Așa că răpesc un pescar - un imigrant irlandez. Piesa urmărește transformarea unui om obișnuit într-o mașină de ucis. „E una dintre cele mai interesante și actuale piese ale lui Brecht. Vorbește clar despre militarism și colonizare și e foarte puternică teatral. Brecht e o provocare și artistic, nu doar politic. Imaginează situații teatrale foarte puternice, care aproape îți servesc regia”. 

Lucrurile s-au legat și mai mult în anul III. Bogdan Georgescu - un coleg de la Regie mai mare c-un an, care-și întrerupsese studiile de la UNATC ca să învețe dramaturgie inovativă în SUA - s-a întors în țară și-a nimerit în an cu David. Georgescu a propus înființarea Tanga Project - care urmărea dezvoltarea de noi mijloace de expresie teatrală și o reînțelegere a relației regizor-dramaturg. Una în care cel din urmă să fie parte constitutivă din spectacol, „nu să scrie texte acasă pe care după aia le montează un regizor”. În grup au intrat cinci studenți la Regie: Bogdan Georgescu, Vera Ion, Miruna Dinu, Ioana Păun și David Schwartz. Era un colectiv unit, în care s-au legat prietenii strânse.

Alături de ei și de oamenii amenințați cu evacuarea din zona Rahova-Uranus a trăit prima experiență fundamentală care l-au definit ca artist și om de stânga. A doua a fost contactul cu rezidenții căminului de vârstnici „Moses Rosen”.

David Schwartz şi Alice Monica Marinescu, la repetiţiile pentru „Corp Străin”. Foto: George Popescu

***

În metrou, în drum spre Cămin, David îmi spune că e stresat cu repetițiile. Crede că-i solicită prea mult pe bătrâni, care pregătesc cel mai greu spectacol de până acum - Domiciliu instabil. O istorie subiectivă a locuirii. În Parcul Bazilescu, aproape de centru, îmi zice că e obosit. Face prea multe lucruri și „a fost și emoțional la repetiții”. Și-a tăiat netul acasă, să scape de Facebook și să se concentreze pe muncă. În câteva zile e premiera. La Cămin îl așteaptă un grup de rezidenți, pe un hol. David discută cu ei cu interes și răbdare. O femeie ridică mâna și-l întreabă când poate să se opereze, să nu afecteze piesa. Apar Katia Pascariu și Paul Dunca, doi actori tineri din trupa lui Schwartz. Intrăm într-o sală cu gresie pe jos și ghirlande pe tavan, unde miroase-a prăjitură. 

Bătrânii se așază pe două rânduri de scaune. David se pune-n fața lor, cu mâinile-n șold: „Ați mai repetat textele?”. „Să vedeți ce s-a întâmplat: când repetam, am avut inundație în cameră”, glumește cineva. Râsete în sală. „Haideți, la cântec, să dăm ce putem”, îi îndeamnă Katia. „Da, e foarte bună observația Katiei”, spune David. „Data trecută ați cam lălăit cântecele. Acum mai cu forță, mai cu energie, să vedem că vă place să cântați”. Bătrânii încep un șir de monologuri emoționante despre experienţele lor de locuire din interbelic până-n camera de la Cămin, cântă, joacă scene și momente coregrafice. David le dă indicații repede și hotărât. Are o tonalitate seacă, chirurgicală, ce impune autoritate. „Ce faceți, doamna Dorotea?”, îi strigă unei femei care intră peste o colegă. „Să fiți atenți la ce vorbesc ceilalți e prima regulă a actoriei”. 

Știe textul pe de rost și fiecare amănunt din logica piesei. Gesticulează mult când explică, de pe scaunul de regizor. Gesticulează și mai mult când sare-n picioare, ca o cobră, și ia o postură dreaptă în fața actorilor. E tot timpul încordat, concentrat. Uneori îngână melodiile și se emoționează la anumite scene. „Ai prins momentele alea când e nervos?”, mă întreabă Katia. „Nu? Hai că poate reușim să-l enervăm noi”. Pare autoritar, dar e mai degrabă perfecționist. Își tratează munca cu seriozitate și rigoare și-i place disciplina. Șșșș - dă din cap gen „hai mă, nu fiți nesimțiți” înspre doi vârstnici care șușotesc. Aproape de final, deși vocea lui David e puternică, unul dintre bătrâni ațipește. Regizorul lucrează cu ei ca și cum ar fi actori profesioniști, însă au limitele lor, date de vârsta înaintată. „A fost o repetiție relativ reușită, mai bună decât data trecută”.

Colaj cu piese de teatru ale rezidenților de la „Moses Rosen”

Rahova-Uranus și „Moses Rosen” 

David a ajuns în 2006 în Rahova - cu trei ani înainte de „Moses Rosen” -, unde artiștii Maria Drăghici și Bogdan Georgescu inițiaseră proiectul Ofenstiva Generozității. Era în anul IV. Prima intervenție Tanga Project acolo, în cadrul proiectului O.G., a fost un spectacol-maraton de teatru comunitar, realizat în 25 de ore și organizat în parcul local. Au jucat în el și câțiva oameni din cartier. În 2007, au făcut un proiect mai mare, Construiește-ți comunitatea - cu teatru, dezbateri și asistență socială pentru localnici. „Atunci am lucrat prima oară cu [dramaturgul] Mihaela Michailov. Am făcut spectacolul Afară!, în care reproduceam o evacuare, în parc. Construisem un interior de casă, iar publicul reacționa tot timpul - râdea, huiduia, spunea Uite, așa am făcut și eu. După 2007, noi am plecat”. Au continuat demersul alți artiști, în altă formă.   

Visul Tanga în Rahova a fost împiedicarea evacuărilor. Colectivul n-a reușit asta, dar a dat empowerment comunității pe termen lung. David a înțeles acolo că inegalitățile sunt sistemice. Și că legătura dintre rasism și problemele de clasă e fundamentală în societatea românească. S-a simțit revoltat. Și l-a marcat relația umană care s-a închegat cu localnicii. Cu unii mai ține și-acum legătura. „Interacțiunea dintre clase sociale diferite poate să fie și pe bune. Dacă e o miză clară care să-i coaguleze, oameni din medii diferite pot să lucreze împreună, să petreacă împreună, să găsească un limbaj comun de comunicare”. 

David a mai înțeles că arta poate vorbi foarte direct despre probleme din societate și poate contribui, astfel, la educare și emancipare. În cei 11 ani de când s-a dus prima dată în Rahova, comunitatea locală s-a politizat și-a devenit independentă. „Și-au făcut o asociație, și-au construit autonom propriile proiecte, includ mereu proiecte artistice în planul lor politic anti-evacuări. E foarte probabil să nu se fi întâmplat asta dacă nu am fi fost noi acolo”.  

Apoi, în 2009, actrița Alice Monica Marinescu, pe-atunci iubita lui David, a cunoscut întâmplător un hipiot israelian care dormea pe stradă. L-a dus la Centrul Comunitar Evreiesc, de unde l-au cazat la „Moses Rosen”. „Ăla ne-a zis că oamenii din cămin nu prea au activități, poate jucăm o piesă acolo. Am mers în ideea să ne cunoaștem și să jucăm o piesă. La început am fost cu Paul Dunca, cu Mihaela Michailov și cu Monica. Acolo s-a deschis un întreg univers și n-am mai plecat”. Cu cât s-au cunoscut mai bine, oamenii de-acolo i-au oferit o înțelegere mai complexă asupra proceselor istorice din România și una mai nuanțată asupra socialismului și perioadei interbelice. „Asta mi-a definitivat și mai mult o viziune de stânga”. Așa s-a născut proiectul de artă comuntară VÂRSTA4 și spectacole precum Corp la corp sau Domiciliu instabil, în care joacă rezidenții căminului.

Munca cu actorii i-a făcut pe bătrâni să se simtă valorizați. A fost o chestie win-win. De când joacă în spectacole, domnul Pompilu Sterian - care-a împlinit 98 de ani chiar luna asta - a dat interviu chiar și pentru BBC Londra. El ține și blogul centrului, unde scria acum doi ani: „Atenție! spectacolele sunt scrise și interpretate de rezidenții Căminului. Cu alte cuvinte, am devenit dramaturgi și actori. Inițial am vrut să pun ghilimele, dar m-am razgândit. M-au determinat în acest sens aplauzele spectatorilor și faptul că despre noi s-au scris ample articole în presă, s-au făcut emisiuni de radio și televiziune. Înseamnă că aceste spectacole au totuși o oarecare valoare pe plan cultural și mai ales social”.

Un moment din „Domiciliu Instabil”, cu Ioseph Cotnăreanu (92 de ani) în prim-plan. Foto: Adi Bulboacă

Un teatru al cauzelor

2008 a fost cea mai proastă perioadă din viața lui David. I-a murit bunicul și nu i-a ieșit bine niciunul dintre proiectele din acel an. În plus, după Rahova, s-au degradat și relațiile din interiorul Tanga. „Ne-am certat, am avut viziuni diferite. Eu am rămas cu dorința de-a încerca artă comunitară în alte condiții, într-un colectiv care să funcționeze mai bine”. 2009 a fost un an mai bun. Hadji-Culea, care ajunsese director la Teatrul Național din Iași, l-a invitat pe David să facă un spectacol. A fost prima lui experiență de lucru într-un teatru de stat. A ales un text de Bogdan Georgescu - România! Te pup, și-a fost ultima lui colaborare Tanga

În centrul spectacolului sunt trei oameni care vor să plece din România și se întâlnesc într-un vagon mizerabil de tren. „Piesa este despre cum se mănâncă oamenii între ei și cum sistemul distruge cele mai basic relații interumane. În text, Bogdan a inclus o orchestră vizuală, sonoră și olfactivă, care lucra cu resturi și gunoaie și reda sunete - zgomotul trenului sau ploaia - și mirosuri care se impregnau în toată sala - de la pateu, la detergenți și fum de țigară. Am lucrat cu Bogdan și cu Bobo de la Fără Zahăr la construcția ei. Estetic, spectacolul era foarte mișto”. Și s-a dovedit un succes - a fost nominalizat la UNITER și premiat în Polonia.

Tot în 2009, Schwartz a lucrat la piesa Faceți loc! împreună cu Mihaela Michailov. Subiectul erau relațiile de proprietate și privatizarea proprietății după '90, o continuare a experienței din Rahova. „A fost primul în care am folosit interviuri ca bază pentru monologuri, combinate cu scene. De aici a pornit un fel de mini-obsesie. [Monologurile] apar în aproape toate spectacolele pe care le-am făcut după”. Odată cu ele, s-a închegat și un colectiv cu care David lucrează permanent; cu mulți, încă din facultate: Paul Dunca, Alexandru Fifea, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Alexandru Potocean și Andrei Șerban.   

Împreună au dat viață unor monologuri inspirate de povești personale, care au forța de-a spune o poveste ce nu poate fi redată în scene de teatru. „Când cineva povestește o experiență, ai și povestea în sine, și o atitudine, și o ideologie, și emoțiile personajului - care de multe ori sunt contrare cu ce spune. Plus ceva autentic, deși mă feresc de termenul ăsta. E o câștigare a unui fel de adevăr în ochii publicului - chiar dacă desigur nu e adevăr, e o construcție -, care devine foarte pe bune dacă totul e făcut cum trebuie. Persoana [care-a inspirat monologul] vorbește prin intermediul actorului, la un moment dat o simți”.

Subpământ. De la stânga la dreapta: Alice Monica Marinescu, Alexandru Potocean și Katia Pascariu Foto: Ana Dubik

Actorii adresează monologurile publicului. Jucate realist, ele îi fac pe spectatori să empatizeaze cu experiențele personale povestite. Așa că sunt rupte prin convenții ce amintesc publicului că ia parte la ceva regizat. Îl detașează de exeperiența personală, pe care o plasează într-o imagine de ansamblu. Un exemplu sunt ghizii din Subpământ, care dau informații de context, sau inserturile explicative din Nu ne-am născut în locul potrivit. O abordare à la Brecht. Echipa crede într-un teatru al cauzelor și-al proceselor istorice. Unul care să nu-ți arate doar cum stau lucrurile particular, individual, ci și cauzele pentru care acele lucruri au ajuns așa. Toate spectacolele trupei au în spate o documentare riguroasă - interviuri, cărți, articole - pe tema tratată, la care contribuie și actorii. Ei sunt consultați oricum pe toată durata construirii unei piese. „Niciodată nu lucrez singur, tot timpul e chestia asta de grup. Eu cred foarte mult în actori, cred că forța stă în performeri. De asta lucrez atent cu ei și depun muncă să iasă bine la ritmică, la virgulă, la sensul fiecărei fraze și al fiecărui moment”. 

E greu totuși să nu te blazezi, să nu te plictisești, să nu te enervezi când lucrezi de-atâta timp cu aceiași oameni. Uneori există o dinamică bună de grup, alteori una foarte proastă. „Am avut spectacole la care ne-am certat îngrozitor, au fost un chin repetițiile; când cunoști oameni de mai multă vreme, îți mai permiți să întinzi limitele. Au fost și spectacole la care ne-am înțeles perfect”.

Din Subpământ în Arimania

Poate cel mai cunoscut dintre aceste spectacole - care redă cel mai bine „mini-obsesia monologurilor” - este Capete înfierbântate (2010). Piesa care l-a propulsat pe Schwartz în mainstream. Are la bază interviuri cu diverși participanți la mineriada din 1990 - printre care Ion Iliescu sau Miron Cozma. Ideea ei i-a aparținut lui Michailov, iar documentarea din spate a durat șase luni; echipa a stat în Valea Jiului doar o săptămână. Au făcut-o cu fonduri proprii, în vremuri de criză: „În 2010-2011 n-am avut niciun proiect plătit, era perioada de aur a regimului Boc”. Colectivul și-a propus să transmită multitudinea de adevăruri despre mineriadă. Faptul că nu există o singură istorie obiectivă, ci o întreagă țesătură de intrigi ce construiesc diferite perspective asupra istoriei, care se contrazic sau se completează între ele.  

Spectacolul a fost și încă este un hit - prestația one-man show a lui Potocean, care intră în pielea a opt personaje complet diferite, este impecabilă. David nu e însă mulțumit de mesaj. Îl consideră prea ambiguu. „Pericolul atunci când prezinți mai multe perspective care se pot anula unele pe altele e că oamenii pleacă după piesă cu perspectiva pe care o aveau până atunci. Eu m-aș fi bucurat dacă ar fi plecat cu una mai nuanțată despre mineri, să empatizeze mai mult și cu partea cealaltă”. Subpământ (2012) s-a născut tocmai din nemulțumirea față de cum a fost receptat Capete. A presupus o documentare mai intensă în Valea Jiului: interviuri cu intelectuali, primari, mineri, pensionari, romi sau paznici de mină. Regizorul consideră că și-a atins scopul: de-a reda o parte din demnitate localnicilor și - ilustrând o comunitate degradată îngrozitor - de-a îmblânzi imaginea „brutelor care-au dat în cap la studenți”.

„Voi n-ați văzut nimic”, cu Alex Fifea la microfon

Nu ne-am născut în locul potrivit (2013) și Voi n-ați văzut nimic (2014) au dus mai departe formula monologurilor. Textul pentru primul, scris în 2011 de Marinescu și Schwartz, prezintă o realitate foarte puțin cunoscută la acea vreme: cea a refugiaților din România. Piesa are o miză similară cu Subpământ și-a fost însoțită și de servicii de consiliere juridică pentru refugiați. Al doilea - gândit de Alexandru Fifea și inspirat de-un articol de pe Casa Jurnalistului - povestește cazul lui Gabriel-Daniel Dumitrache, zis și „Dinte”. Un parcagiu din Centrul Vechi care-a murit într-o secție de poliție, bătut de un agent al legii. „Pentru noi era foarte important să se înțeleagă că abuzurile poliției sunt doar faza finală a unui tip de oprimare sistemică din care fac parte și instituțiile statului, și mass-media, corelat cu tot discursul rasist din societate”. Piesa s-a jucat și într-o parcare, pe Moșilor, unde-au fost invitați parcagii și-au venit și oameni ai străzii.

„Ce mi se pare important la genul ăsta de spectacole e să nu mergi să furi povestea din comunitate și să te întorci să faci spectacolul. Pentru noi a fost foarte important ca piesele să se construiască cumva împreună [cu subiecții], chiar dacă ei nu joacă în ele. Să se joace în comunitățile respective, oamenii să-și dea cu părerea. La Nu ne-am născut în locul potrivit, le-am dat textul înainte. Ne-am consultat cu oamenii când ni s-a părut că vorbim despre un grup sau o comunitate cu care noi nu ne putem identifica și care se află într-o situație vulnerabilă - cum a fost cu refugiații, cu minerii sau cu familia lui Dinte”.

Andrei Șerban şi Alexandru Potocean, alături de minerii Vasile Pantelimon și Vasile Codrea - pe care îi interpretează în „Subpământ”. Foto: David Schwartz

Un spectacol aparte, ca abordare și ca statement, e Ce-am fi dac-am ști (2016). Un calup de episoade din istoria foarte puțin cunoscută a mișcărilor de rezistență muncitorești din perioada 1918-2000. E un demers colectiv și cea mai controversată și greu de rumegat piesă a echipei. După Supământ și protestele din 2012, odată cu dezvoltarea unor idei de stânga pe plan local, asupra trupei a-nceput să planeze suspiciunea: sunteți de stânga. „Și am simțit nevoia unui manifest direct în care să spunem da, suntem de stânga. Dincolo de miza foarte concretă, educațională, de redare a unor episoade necunoscute de luptă politică”. Piesa are ca ramă textul Arimania sau Țara Bunei Înțelegeri, o utopie de stânga imaginată de scriitorul Iuliu Neagu-Negulescu în pușcărie, în 1921. „În spectacol, actorii vin din viitor, din Arimania - o țară bazată pe autoorganizare, pe principii echitabile, fără proprietate privată -, povestesc episoade din istoria lor și enunță super clar principiile astea, ca și cum ar fi drumul spre societatea ideală”.

David a lucrat până acum la 17 spectacole pe care le consideră reprezentative. Cele mai noi sunt Domiciliu instabil (2016), de la „Moses Rosen”; Corp străin (2017), de la Teatrul Evreiesc; și '90 (2017) - care se joacă în curând la Macaz.

Moment din „Ce-am fi dac-am ști”. De la stânga la dreapta: Paul Dunca, Andrei Șerban, Mădălina Brândușe, Alexandru Potocean și Katia Pascariu. Foto: Maria Cârstea

Politizarea propriei vieți

Am ajuns într-o zi în „Casa cu tei”, unul dintre restaurantele lui preferate, aproape de Armenească. Dacă înainte de '90 mânca doar șnițel cu piure, David e pretențios acum cu locurile în care mănâncă. Sunt puține în care găsește ce-i place. Mai ales că e vegetarian, respectă drepturile animalelor. E pretențios și cu condițiile de muncă. A reacționat dintotdeauna foarte prost la autoritate. O contesta chiar și în școală, unde-și corecta mereu profesorii, mai ales la geografie. Ăsta e marele avantaj pentru el ca regizor independent, că nu depinde de nimeni. 

Nu și-a impus neapărat să lucreze pe scena independentă, pur și simplu n-a prea avut șansa unor colaborări în teatre de stat. Nu vede nimic rău în a lucra la stat, dimpotrivă. „Independent nu înseamnă în afara statului - înseamnă să faci ce spectacol vrei tu, așa cum vrei tu, fără cenzură estetică sau ideologică. Iar dacă poți să faci asta la stat, cu atât mai bine. Una la mână, te văd mai mulți oameni. Doi la mână, ești plătit onorabil, nu de căcat, cum e în [sectorul] independent”.  

Nu crede că - dacă are copii și chirie de plătit - cineva poate trăi decent doar din regie ca independent. El a avut câteva privilegii care i-au permis asta: o garsonieră de la părinți și confortul psihic c-ar fi putut să mănânce oricând la ei. Așa a reușit să se întrețină singur, în proporție de 90%, din grant-uri de stat - AFCN, ArCuB, fonduri norvegiene și bursa de la doctorat - și din festivalurile la care-a fost invitat. „Sigur că am primit și ajutor de la ai mei. La Capete, taică-miu mi-a dat chiar banii pentru decor. A zis că mineriada e totuși un subiect”.

Foto: George Popescu

A reușit să strângă și niște bani, pe care i-a investit în Macaz - un bar cu petreceri, dezbateri și spectacole, la care-au contribuit și alți prieteni. Deși e S.R.L., barul funcționează în regim de cooperativă: fără structură ierarhică și după principii echitabile. Şi reuşeşte să se autosusţină economic: „N-am adus bani de-acasă în afară de investiția inițială”. Barul se înscrie în ceea ce David numește „politizarea propriei vieți”. Ea se răsfrânge asupra relațiilor personale - care trebuie să fie ghidate după principii egalitare. Și în muncă: dacă a ales teatrul, munca lui trebuie să exprime un mesaj politic radical. „Pentru mine, un scop de bază al teatrului rămâne propaganda. Iar propaganda bine făcută e cea care nu pare propagandă: [adică] un demers asumat clar politic într-o direcție, dar care să-i convingă pe ăia care sunt neutri, nu să-i enerveze. Miza sunt oamenii care nu sunt ferm convinși nici de una, nici de alta. Nu cred că teatrul o să aducă revoluția pe Pământ, dar cred că trebuie să contribui în direcția asta”.

Un perete din barul Macaz. Foto: George Popescu

E un proces prin care David a trecut treptat, odată cu Brecht, cu experiențele din Rahova și de la Cămin sau cu criza de după 2009: un peisaj social cu politici de austeritate și proteste ale angajaților, în care-au apărut grupuri și resurse de stânga precum Biblioteca Alternativă sau CriticAtac. Acum se revendică de la principii de stânga înțelese relativ simplu: lupta pentru egalitate și solidaritate, ideea că lucrurile se fac de obicei mai bine împreună decât individual, că interesul colectiv e cel puțin la fel de important ca cel individual, că diversele forme de oprimare - etnică, de gen, de clasă socială - sunt interconectate și trebuie combătute împreună, că dimensiunea politică și cea economică sunt determinante în înțelegerea vieții de zi cu zi.

Traseul lui ideologic e exact opusul educației anti-comuniste pe care a primit-o în familie. Mai ales de la tatăl lui, cu care are acum o relație tensionată din cauza asta. „Dar schimbarea mea de discurs tot de la el vine. El a început o politică anti-autoritate și de frondă în familie, de libertate în gândire - gândește cu capul tău, nu contează ce spun profesorii -, care s-a întors împotriva ideilor lui”.

***

Paul Dunca, actor şi coregraf, vlăguit de repetiţii. Foto: George Popescu

Paul Dunca doarme pe-o canapea în Macaz. Afară e cald și-o atmosferă leneșă, întreruptă uneori de zgomotul metalic al tramvaiului. După cortina din centrul barului, lucrurile se mișcă energic. E-o atmosferă destinsă de muncă, cu multe glumițe. David stă pe-un scaun, într-un colț. E serios ca de-obicei, dar râde cu actorii. Andrei Șerban, în rolul unui profesor proaspăt ieșit din socialism, se pune-n genunchi în fața unui comitet studențesc și cere penitență. Studenții s-au adunat ca să excludă din facultate cadrele universitare ce făcuseră propagandă comunistă înainte de '90.

Foto: George Popescu

După ce se căiește, personajul lui Șerban arată acuzator spre un coleg: „Tovarășul Gruia Ludescu a fost întotdeauna un propagandist de lux al doctrinei marxist-leniniste. A sprijinit crimele regimului comunist și a otrăvit conștiința întregii generații de studenți”. Arogant, Gruia Ludescu, jucat de Alexandru Potocean, refuză să-și facă mea culpa. Apără în continuare „socialimul științific” pe care l-a predat până-n '90. Face ochi și Paul Dunca, coregraful piesei pe care-o repetă colegii lui, se ridică elastic de pe canapea și le spune c-un aer fresh lui Alex Fifea și Katiei Pascariu: „Voi păreți prea bătrâni ca studenți”.

 

Foto: George Popescu

Vă veți putea convinge dacă e sau nu așa vinerea asta, la premiera piesei '90, care se joacă la Macaz. Cinci actori ajunși la vârsta pe care-o aveau părinții lor în 1990 reconfigurează perioada post-socialistă prin amintiri și istorii personale. În spatele poveștilor lor, urmărim reconfigurarea radicală a societății românești – de la rescrierea în cheie anticomunistă a biografiilor elitei intelectuale și academice, la privatizarea locuințelor şi de la mirajul aventurilor antreprenoriale, la degradarea vieții muncitorilor și angajaților la stat.