Actual

2017-2018 în teatru: Spectacole care dezbat pe scenă ce ia foc în stradă

de Oana Stoica

Săptămâna trecută, am început o retrospectivă a stagiunii teatrale care tocmai s-a încheiat. Am extras patru teme importante pentru dezvoltarea societăţii – pentru că promovează toleranţa, gândirea critică, dezbaterea problemelor actuale – care au ţinut afişul în ultimul an. Data trecută, am vorbit despre prima dintre ele (referendumul pentru familie și tema LGBT), astăzi urmează celelalte. Toate sunt abordate cu precădere în spectacole din zona independentă, acolo unde lucrurile care iau foc în stradă sunt dezbătute pe scenă.

2. Romii despre romi 

Spectacolele de, cu şi despre romi fac parte dintr-o categorie mai largă legată de combaterea discriminării (tot aici intră şi cele feministe, despre persoanele LGBT sau alte minorităţi etnice). Inexistentă ca subiect în teatru – personajele de etnie rome sunt puţine, episodice şi caracterizate exclusiv prin stereotipuri rasiste –, identitatea romă a apărut în forţă pe scenă în ultimii ani.

Au fost, pe de o parte, spectacole făcute în afara comunității – Gianina Cărbunariu a documentat subiectul zidului de la Baia Mare, care a separat comunitatea romă de restul oraşului, în Solitaritate, la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu şi în Artists talk, la Arcub; Radu Apostol a abordat acelaşi subiect în Maskar, la Centrul de Teatru Educaţional Replika. 

Au apărut şi spectacole realizate în interiorul comunităţii. Actriţa Alina Şerban a creat un spectacol-lecţie despre sclavia seculară a romilor în Ţările Române, Marea ruşine, în care arată cum discriminarea istorică a dus la perpetuarea rasismului anti-rom până astăzi şi la internalizarea acestuia în comunitate. 

Compania de teatru a femeilor rome Giuvlipen a creat mai multe spectacole în ultimii ani, de la Gadjo Dildo, un show despre feminismul/feminitatea rom(ă), la hitul teatral Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa? (r. Mihai Lukács), un spectacol-manifest despre lipsa de educaţie cronică şi conservarea tradiţiilor retrograde în interiorul comunităţii rome, pe fondul sărăciei şi a rasismului cu care aceasta se confruntă. Un alt spectacol al aceleiaşi companii, albastru / portocaliu, adaptare după Joe Penhall, reimaginează în România confruntarea unei femei de culoare (aici de etnie romă), bolnavă psihic, cu rasismul din sistemul medical.

„Corp urban”. Foto: Claudiu Ciprian Popa

Toate aceste teme se regăsesc în noua producţie Giuvlipen, Corp urban, creat de regizoarea Catinca Drăgănescu şi performer-ele Mihaela Drăgan şi Zita Moldovan, un spectacol-concert, la intersecţia dintre naraţiune, poezie, muzică şi corporalitate, care prezintă patru portrete feminine, nu atât personaje, cât tipologii extrase din comunitate, victime ale rasismului exterior şi ale misoginismului intern care le „încarcerează”.

Alte perspective asupra romilor apar în show-ul creat de Andrei Şerban (actorul, nu regizorul) şi destinat liceenilor (se va juca mai întâi în şcolile bucureştene, în toamnă, pentru a combate discriminarea, apoi va fi prezentat şi publicului larg). Vi me som rom (Şi eu sunt rom) porneşte de la experienţele personale ale creatorilor săi (alături de regizor sunt actorii Mădălina Brânduşe, Alfredo Minea şi Raj Alexandru Udrea) şi vorbeşte despre poziţionările în cadrul etniei şi faţă de aceasta: romul invizibil (culoarea pielii este deschisă şi poate „ascunde” etnia), romul aparent (nu este rom, dar pare a fi şi este tratat ca atare), rasiştii extremişti şi moderaţi, integraliştii etc.

Spectacolul are umor, funcţionează printr-un mix de scene realiste, care uneori sunt insuportabile (precum cele despre rasismul din şcoli) şi contrapuncte parodice. Prin scenă umblă liberă şi Pantera roz, iar în faţa unui public majoritar rom sau tolerant, spectacolul a avut un succes efervescent. Aş fi curioasă să văd o reprezentaţie cu un public nefamiliarizat cu subiectul.

În aşteptare: Radu Afrim pregăteşte la Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe un spectacol despre comunitatea romă locală. Despre oameni şi cartofi va avea premiera în 11 şi 12  septembrie.

3. Abordarea critică a istoriei 

Aş zice că anul Centenarului a scos până acum ce e mai urât din cultura autohtonă, respectiv reflexul eroizant, mentalitatea patriotardă, discursurile gargarisite şi kitschurile culturale, dar mi-e teamă că se poate şi mai rău. Prin urmare, spectacolele care ies din sfera glorificării istoriei şi intră în cea a analizei sunt puţine (deocamdată).

Trilogia despre Marea Unire realizată de dramaturgul Mihaela Michailov şi regizorul David Schwartz la Macaz abordează critic momentul istoric de la 1918 prin studierea contextului şi aducerea la lumină a unor evenimente puţin cunoscute, care relativizează perspectiva oficială, integral pozitivă, asupra Unirii; prin investigarea discursurilor variate, uneori contradictorii, asupra Unirii, valabile în diferite perioade de timp şi în anumite regimuri politice; prin contestarea imaginii exclusiv masculine a artizanilor Unirii (istoria oficială locală pare făcută numai de bărbaţi) și aducerea în prim plan a unor figuri feminine. 

„Răzvrătiții”. Foto: Nicu Lazur

Cele trei episoade, Altă istorie nu se putea scrie!, N-a fost războiul nostru şi Răzvrătiţii, includ dezbateri cu teoreticiana Veronica Lazăr şi istoricul Mihai Burcea. Chiar dacă au tuşe subiective şi demonstrative, spectacolele reprezintă viziuni proaspete în peisajul uniformizant de tip Cântarea României, care umple ţara sub pretextul Centenarului, şi propun o demitologizare a istoriei. 

Un alt subiect analizat critic este perioada comunistă (1946-1989), abordat în spectacolul Catincăi Drăgănescu, În umbra marelui plan. Acesta a fost creat la Reactor de creaţie şi experiment din Cluj şi cofinanţat de AFCN, ca şi Trilogia Unirii de la Macaz – este de remarcat faptul că spectacolele cu teme incomode şi abordări critice sunt finanţate de multe ori de AFCN, care nu condiţionează, în mod real, acordarea finanţării de perspectiva social-politică a spectacolului finanţat. Istoria unei familii de-a lungul a trei generaţii relevă câteva dintre caracteristicile epocii: supravegherea Securităţii, conformismul social, teama generalizată, tiparul familial, lipsurile zilnice şi constrângerile politice. 

Este un spectacol feminist care arată cum ideea de egalitate a fost compromisă prin traducerea ei ca uniformizare în sărăcie şi obedienţă, că abuzurile regimului nu au încetat, iar stabilirea rolurilor în familie şi societate era tot sexistă. În umbra marelui plan se desfăşoară vieţile banale, similare în nefericire şi aspiraţii, ale anonimilor tăcuţi. Un spectacol parodic despre o dictatură fără umor în care Ceauşescu ţine cu aplomb unul dintre discursurile sale (Doru Taloş îl imită minunat), iar şlagărul (mai ştie cineva acest cuvânt?) Mihaelei Mihai, De-ai fi tu salcie la mal, are o nouă versiune.

„În umbra marelui plan”. Foto: Andrei Niculescu

Chestionarea istoriei recente se face la şi Teatrul Mic din Bucureşti, în Anul dispărut 2007, regia Ana Mărgineanu, pe un text de Peca Ştefan. Spectacolul face parte dintr-o serie (Anul dispărut 1989, tot la Teatrul Mic, şi Anul dispărut 1996, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ) care recuperează trecutul recent în momente precise. Spectacolele, inclusiv acesta, au două direcţii: 1. activarea memoriei prin prezentarea unor evenimente cunoscute, dar şi a unora ficţionalizate, create pe baza unor situaţii reale; 2. modul în care acele momente au influenţat evoluţia ulterioară a societăţii, în general, şi a fiecăruia dintre actanţi şi spectatori, în special. 

Anul dispărut 2007 este un spectacol modular, are structura unui joc, implică publicul în desfăşurarea sa, ba chiar sunt scene jucate special pentru anumiţi spectatori. Se face şi un live pe Facebook la un moment dat, iar Marius Manole apare în spectacol ca ... personaj. 

4. Personal, contemporan, subiectiv

Dincolo de disfuncţiile sociale sistemice, care determină ca grupurile – categorii sociale, profesionale, minorităţi etnice şi sexuale, comunităţii locale etc. – să fie personajele centrale pe scenă, există şi probleme care ţin mai degrabă de individ decât de comunitate sau care sunt importante la nivelul personal mai mult decât la cel general.

„Eat me”. Foto: Ioana Ofelia

Eat me (Create. Act. Enjoy – regia Adina Lazăr) şi Body of Defiance (Reactor – regia Raul Coldea) sunt spectacole clujene care dezbat normele de frumuseţe în societate, relaţia dintre corp şi mâncare, obsesia îndeplinirii standardelor de imagine etc. Eat me este o parodie cu poveşti fragmentare care ironizează lupta dintre fashion food şi obişnuinţele culinare locale, dar şi triunghiul mâncare-corp-normă socială, şi din care fac parte o bătaie live cu salată şi un film despre „regina” bucătăriei. 

Body of Defiance este un performance construit pe baza experienţei scenaristei Ana Cucu-Popescu. Confesiunea ei audio despre problemele pe care le-a avut cu greutatea urmăreşte nu rezolvarea fizică a acestora, pentru a se integra în normă, ci asumarea unei identităţi dincolo sau în ciuda standardului de frumuseţe şi, mai ales, a celor care îl pretind. Performer-ele Lucia Mărneanu şi Alexandra Caras construiesc şi deconstruiesc secvenţial amprentele corpului-reper şi ale corpului-deviant şi pe cele ale mentalului colectiv şi ale psihicului individual.

„Body of Defiance”. Foto: Bogdan Botaș

Preocuparea pentru problemele copiilor şi adolescenţilor este parte din misiunea Centrului de Teatru Educaţional Replika. Peştii dorm? de Jens Raschke – regia Sânziana Stoican, performer Florentina Năstase – este o monodramă care abordează un subiect nou pe plan local: cum gestionează un copil pierderea unei persoane dragi? Cum îl pot ajuta adulţii să facă faţă situaţiei? 

Boyz and Girlz (concept, text şi regie Teatrul Beznă, adică Sânziana Koenig şi Nico Vaccari) aduce pentru prima dată în România subiectul porn shaming-ului: publicarea pe internet a unor fotografii sau înregistrări intime ale unor persoane, fără acordul acestora, în scopul răzbunării. Situaţia se întâlneşte şi la adulţi, dar devine gravă în cazul adolescenţilor, care nu au instrumente eficiente de reacţie şi pot ceda (sinucide) sub presiunea publică şi a familiei. 

O situaţie similară este cea a bullying-ului (hărţuirea), şi el întâlnit atât în şcoli, cât şi la locurile de muncă. Spectacolul Elenei Morar, creat la Point şi jucat acum în diferite spaţii din Bucureşti, Bull de Mike Bartlett, prezintă un studiu de caz dintr-o corporaţie, cu un angajat hărţuit, izolat şi agresat de colegi cu permisiunea şefilor, căci „e problema ta că nu te-ai adaptat”.

„Peștii dorm”. Foto: Larisa Baltă

Am scris de-a lungul timpului despre multe spectacole, dar cele din această selecţie, legate direct de cotidian, de problemele cu care ne confruntăm zilnic la nivel personal, au fost cele care au stârnit cele mai multe reacţii, de la dorinţa expresă de a fi vizionate, la cea de a povesti experienţe personale similare. Există o nevoie acută a oamenilor de a avea un teatru care să vorbească despre ei şi cu ei direct, acum şi aici. Şi urgenţa acestei nevoi a motivat această selecţie.

 


Imagine principală: „Bull” / Alexandra Savu

X Revista Scena9