Actual - Lista de citit

7 cărți cu și despre iubire

de Scena 9, fotografii de Marina Popa

Au trecut și St. Valentine's și Dragobetele prin iarna noastră - sărbători neaoșe sau de import, puse în searbăda lună dintre frig și primăvară, chipurile pentru iubire. Mai degrabă or fi acolo ca să ne treacă melancolia hibernală mai repede. Oricum ar fi, noi am citit și-n luna iubirii - ce altceva decât cărți despre, cu și pentru iubire. Acoperim toată gama.

Avem mulți bărbați amorezați, dar și o femeie. Epistole pasionale, relații deschise și complicate, divorțuri, sex liber și sălbatic, kink, îndrăgosteli puștănești, despărțiri crâncene, sinucideri deznădăjduite. Romane autobiografice, memorialistică, nuvele, proză poetică. Suprarealism, modernism în floare, literatură contemporană sobră și reținută. Din Rusia până-n Canada, din Peru până la București. Citiți, iubiți, lăsați, suferiți - și apoi iubiți din nou, de la capăt. Dar citiți :) <3

Zenobia, de Gellu Naum, Polirom, 2014

N-aș fi putut să mă gândesc la povești cu și despre iubire, și să scriu despre orice altceva decât despre Zenobia lui Gellu Naum. Fiindcă, dacă e să credem că unele cărți le schimbă viața celor care le citesc (iar eu cred asta), pentru mine, Zenobia e o asemenea carte. Tocmai de-asta, în mitologia personală, e mai mult-decât-o-carte; un fel de obiect magic, de la care-am învățat să mă uit un pic altfel la întâmplările și legăturile din care e alcătuită lumea, o cheie de întors în broască, atunci când totul pare iremediabil, prozaic. De altfel, asta face și Naum, în cartea asta autobiografică: se mișcă într-o realitate mai încăpătoare (suprarealitate, i s-a mai zis), în care e loc pentru multe straturi de percepție &  interpretare, unde busola rațiunii e un pic dată peste cap, unde Bach poate să improvizeze la țambal într-un șopron și asta să nu fie cu nimic ieșit din comun, unde oamenii se pot vedea mai bine unii pe alții cu ochii închiși. Și tocmai fiindcă Zenobia e o carte-totem, mi-e aproape imposibil să scriu despre ea, așa că rezum: într-o lume din ce în ce mai cinică, unde ne-alegem partenerii pe Tinder, cartea lui Naum e un instrument care-a supraviețuit dintr-o cu totul altă lume, unde favorabilii se căutau și se găseau unii pe alții după alte legi, în altă dimensiune. Dincolo de asta, în Zenobia se găsește un fel de umor pe care nu știu să-l fi întâlnit în altă parte. De citit acum, când vine primăvara și-ți vine să ieși bezmetic pe străzi - o să vezi cu totul altfel cotloanele după flashback-urile din Bucureștiul lui Naum. (Andra Matzal)

Am ales din carte un citat la care-am tot revenit de-a lungul timpului:

„Deschizi o uşă şi apare alta, apoi încă una, şi încă una, pînă la ultima, care nici nu există măcar, şi tot aşa pînă te pomeneşti la prima, care nici nu există măcar, şi mai dai o raită prin locuri vechi pentru că ceea ce credeai că te scosese, şi chiar te scosese, devine capcană şi te readuce tot acolo ca să înţelegi o dată că ultimul tău adevăr e la fel de iluzoriu pe cît fusese primul şi ca să nu uiţi că te afli totdeauna pe muchie de cuţit.”

Și, desigur, nu putea să lipsească o declarație de dragoste:

„eram fericit în pelicula ei de dragoste, îţi spun drept şi te iubesc neînchipuit de mult, aş zice, şi aşa mai departe; starea aceasta de dragoste pentru tine, totală şi cotropitoare, rezumă întreaga mea existenţă de pînă acum, nu ştiu dacă mă înţelegi; iar dacă mă iubeşti şi tu neînchipuit de mult, după cum s-ar părea, poţi să faci abstracţie de persoana mea fizică atît de incorect îmbrăcată, n-are importanţă, nu ştiu dacă mă înţelegi şi te rog să ierţi discursul meu de cretin, vroiam să spun, şi aşa mai departe...”

Un bărbat la singular, de Christopher Isherwood, editura ART, 2016. Traducere de Iulia Pomaga

Un bărbat la singular e despre suferința mută, suferința conținută, suferința disperată a pierderii unui partener. După moartea lui Jim, George Falconer devine o creatură obosită care își târăște corpul prin viață, de care e detașat complet. Copiii vecinilor îl văd ca un monstru răutăcios și bătrân dintr-o carte de povești. Iar el se trezește jucând rolul ăsta, cu tot mai multă violență, de când a rămas un bărbat singur.

Cartea îl urmărește de-a lungul unei zilei, de la șocul dimineții, care marchează pentru George o nouă zi mai departe de viața lui cu Jim, apoi pe autostradă, unde trăiește primul moment liniștit al zilei, pentru că se poate pierde în mijlocul curenților repezi, la facultate, între colegii lui, profesorii de la departamentul de engleză pierduți între hârțoage, sau în compania lui Charlotte, o prietenă posesivă, măcinată de ratare și singurătate.

Unul dintre studenții lui, Kenny, îl urmărește la cârciuma unde George bea seara, aproape de casa lui izolată, de pe Camphor Tree Lane. Cei doi se pierd în alcool și într-un dialog în care reprezintă Tinerețea și Bătrânețea, până când George simte că relația simbolică îi scapă din mână. Se simte vitalizat de întâlnirea cu Kenny.

Cumva, George reușește să își recuperează speranța de-a lungul zilei, să se scuture de amărăciune. Nu e însă o speranță care să îl ducă înapoi spre viață, ci una care doar îl ajută să moară liniștit. (Diana Meseșan)

„Ușa care dă spre bucătărie e prea îngustă. Doi oameni grăbiți, cu farfurii pline în mână, se pot ciocni aici. Și aici e locul în care, aproape în fiecare dimineața, odată scările coborâte, George are brusc senzația că a ajuns pe o muchie abruptă și crestată, desprinsă cu brutalitate- de parcă poteca pe care se afla ar fi dispărut într-o alunecare de teren. Aici e locul unde se oprește și știe, îl lovește morbid, aproape ca și cum ar afla pentru prima dată: Jim a murit. A murit.

Rămâne aproape nemișcat, tăcut, sau cel mult scoțând un scurt mormăit de animal, așteptând să treacă criza. Intră apoi în bucătărie. Crizele de dimineață sunt prea dureroase pentru a le aborda sentimental. După ce trec, se simte ușurat, atâta tot. De parcă ar fi scăpat de o criză de crampe.

Luni de fiere, de Pascal Bruckner, Editura Trei, 2015. Traducere de Tristana Ir

Un roman considerat cult, publicat în 1981 și transformat de Roman Polanski în film în 1992. O poveste despre încătușarea iubirii și-a monogamiei, despre libertatea în cuplu, despre paroxismul plăcerii sexuale, despre limitele periculoase pe care ajunge să le încalce o criză de cuplu, totul condimentat cu libidinoșenie, sexism și mult erotism pompos care cade deseori în ridicol (și uneori în scatofilie). Naratorul (Didier) pleacă împreună cu soția lui (Béatrice) într-o croazieră, unde dă de un cuplu naughty - el paraplegic, ea o foarte tânără sucitoare de minți, aflați într-o relație libertină în care se chinuie și se satisfac reciproc. Timp de cinci zile, infirmul (medicul Franz) îl combină pe Didier (profesor de liceu) să-i asculte povestea dubioasă de love & torment & sexual obsession cu soția lui, Rebecca - prețul pe care Didier trebuie să-l plătească pentru a putea gusta și el din plăcerile incredibile pe care i le promite, în complicitate cu soțul ei, Rebecca, de care devine fascinat și dominat, uitând de propria soție. Nu-i prea iese și află la final că e victima unui joc sordid care-l trimite la închisoare. E un roman pe care n-am putut să-l iau în serios, în ciuda ideilor revoluționare care-i sunt atribuite, dar care poate fi entertaining, o lectură funny care să mai topească din monotonia unui început de primăvară înghețat. (Ionuț Dulămiță)

„Franz îi suflecase rochia pe șolduri, îi coborâse dresurile până unde încep pulpele și ivise un chilot alb răscroit, cu un lănțișor deasupra. Îmi părea că visez: acest striptease în fața mea strica totul. Închideam ochii, îi deschideam din nou. Sub pânză, o pată întunecată lăsa să se ghicească un pubis luxuriant. Înfirmul îl atingea febril cu buzele, frământând cu mâinile fesele neveste-sii. Ar fi trebuit să ies chiar atunci; dar eram hipnotizat de nerușinarea acestui individ ale cărui degete se înfundau în cărnuri, limacși indecenți și vâscoși. Cu o țigară în gură, Rebecca se lăsa mângâiată fără să crâcnească, pieptănând părul cel rar al lui bărbatu-său. Părea o mamă înțelegătoare care-și drăgălea odrasla. Atâta familiaritate m-a scârbit. (..) Prins cu totul de obrăzniciile sale, bărbatu-său o pipăia, o sugea cu o lăcomie de bebeluș și mi se părea de-a dreptul scârbos contrastul acesta dintre căpățâna pe jumătate cheală și gura care cerșea plăcere. Rebecca mă fixa cu îndrăzneală.

- Ai înțepenit, mă, acuma că te-ai trezit în fața fantasmei tale în carne și oase? Poate că-ți vrei și tu partea? Ai să fii mai liniștit după aceea.”

Mătușa Julia și condeierul, de Mario Vargas Llosa, Editura Humanitas, 2017. Traducere de Coman Lupu

Aveam vreo 18 ani atunci când am citit Mătușa Julia și condeierul și țin minte cât de surprins eram de combinația asta dintre erotism și umor, pe care nu o mai întâlnisem în altă parte. Fiind un puștan speriat, credeam că romanele de dragoste trebuie să fie siropoase și plictisitoare, ce treabă să aibă senzualitatea cu comedia? Dar adevărul e că, în perioada aia, eram foaaarte „receptiv” la poveștile de dragoste care implicau un tânăr și o femeie mai în vârstă, de aia am și citit Roșu și negru, de Stendhal, într-o stare febrilă, și cred că tot de aia am fost așa de captivat de Mătușa Julia și condeierul.

E un roman autobiografic – publicat în Spania în 1977 – inspirat de relația lui Llosa cu mătușa lui, Julia Urquidi, cu care avea să se căsătorească în 1955, stârnind astfel un mic scandal în familie. Recitindu-l acum, în această variantă necenzurată și revăzută, descopăr alte straturi și nuanțe, pe lângă idila dintre Mario și Julia. La fel ca și în alte romane, Llosa nu spune o singură poveste, ci dezvoltă o încrengătură de fire narative, un alt personaj important fiind Pedro Camacho, creator de soap-operas radiofonice, devenite un fenomen în Peru anilor '50. „Dragostea dintre un țânc și o bătrână, iată o sursă de inspirație pentru radioteatrele lui Pedro Camacho.”, îi zice Julia (32 de ani) lui Mario (18 ani). Și apoi mai e tensiunea sexuală pe care Llosa o captează cu umor în tot felul de scene aparent nesemnificative. La un moment dat, un jandarm îi povestește unui coleg cum, în timpul gărzii de noapte, a zărit un individ cățărându-se pe o fereastră. „L-am somat cu revolverul în mână, însă tipul a început să plângă, jurându-se că nu-i borfaș, ci un soț căruia nevasta îi cere să intre așa, în întuneric, pe fereastră. Și de ce nu pe ușă, ca toată lumea? <<Fiindcă-i cam într-o ureche, se tânguia bărbatul. Închipuiți-vă, dacă mă vede intrând ca un hoț, devine mai drăgăstoasă. Alteori mă pune să o sperii cu cuțitul sau chiar să mă deghizez în drac. Și dacă nu-i fac pe plac, nu-mi dă nici măcar un sărut, domnule jandarm.>>”

De fapt, în asta stă și farmecul cărții, Llosa îți (re)amintește faptul că o poveste de iubire nu e niciodată izolată, ci e mereu legată de alte povești, proiecții și fantezii. (Ionuț Sociu)

„Mi-a spus că noaptea trecută nu închisese ochii, gândindu-se la săruturile furișe de la Grill Bolivar. Că nu-i intra în cap faptul că băiatul Doritei, copilașul pe care mai ieri îl dusese împreună cu mama lui la liceul La Salle, puștiul pe care ea îl mai credea încă în pantaloni scurți, țâncul pe care îl lua ca escortă la film, ca să nu se ducă singură, a sărutat-o dintr-o dată pe gură, ca un bărbat în toată firea.

– Dar sunt un bărbat în toată firea, am asigurat-o, luându-i mâna și sărutându-i-o. Am optsprezece ani. Și de cinci mi-am pierdut castitatea.”

Uite-așa o pierzi, de Junot Díaz, Black Button Books, 2016. Traducere de Daniela Rogobete

Discutam zilele trecute cu un amic scriitor că cititorului îi e mai greu să se lipească de-o carte de proză scurtă decât de-un roman, pentru că romanul îi lasă răgazul să-i cunoască personajele, ba chiar să și verse o lacrimă la final, în vreme ce povestirile îl tot mută dintr-un loc într-altul, ca pe-un imigrant pe teritoriul literaturii. Teoria mi-a fost, evident, contrazisă, după ce-am citit în sfârșit deja clasica Uite-așa o pierzi, o colecție de nouă povestiri / nouă iubiri, scrise cu voluptate ritmată de pulitzerizatul Junot Díaz. Probabil c-ajută la lipiciul pentru cititor și faptul că există un personaj, Yunior, care trece dintr-o proză într-alta, tot încercând să-și împace macho-ul din el cu dorința de-a face să meargă relațiile cu femeile pe care le iubește. Un fel de educație sentimentală în mijlocul sărăciei, al violenței, al speranței și-al oamenilor veniți în America să-și caute Visul (una dintre proze are același final rupător ca Good Time al fraților Safdie). Probabil c-ajută și felul dement în curge proza și-l inundă pe cititor în spangleza ei de hipnoză (devenită spanioromână în traducerea Danielei Rogobete). Probabil c-ajută și personajele, mai ales femeile ;) Și, în general, pentru efortul de-a vedea oamenii din jur (mai ales femeile ;) ca pe niște ființe umane complicate și vii, nu niște funcții într-o ecuație erotică.

Citește-o după ce-a trecut măcar jumătate de an de când ai ieșit dintr-o relație. Sau dacă ești de mult într-una și vrei să-ți amintești cum era pe vremea când sufereai ca un câine și încă încercai să-ți dai seama ce vrei de la celălalt. (Luiza Vasiliu)

„Nu sunt un om rău. Știu cum sună asta - defensiv, fără scrupule - dar e adevărat. Sunt ca toți ceilalți: slab, plin de greșeli, însă cumsecade de felul meu. Totuși Magdalena mă contrazice. Ea mă consideră un dominican tipic: un sucio, un nenorocit. Vedeți voi, acum câteva luni, când Magda mai era încă iubita mea, când nu trebuia să fiu atent la absolut orice, am înșelat-o cu gagica aia cu o claie umflată de păr, după moda freestyle a anilor ‘80. Nu i-am zis nimic Magdei despre asta. Știți cum e. Un os împuțit ca acesta ar trebui îngropat în curta din spate a vieții tale. Magda a aflat doar pentru că fata noastră i-a scris o nenorocită de scrisoare. Și scrisoarea dădea detalii. Genul de căcat pe carte nu l-ai povesti prietenilor tăi nici măcar beat.” (Soarele, luna și stelele)

Scrisori către Vera, de Vladimir Nabokov, Editura Polirom, 2016. Traducere de Veronica D. Niculescu

Vladimir Nabokov a întâlnit-o pe Vera la un bal al migranților ruși din Berlin, în 1923. El era deja cunoscut pe-atunci în cercurile literare sub pseudonimul V Sirin, fiu al unui gazetar asasinat de extremiști. Ea venea dintr-o familie de ruși evrei și trăise în cercuri neliterare, dar știa de Nabokov din scris și-i știa talentul. La balul acela, Vera a refuzat să-și scoată masca neagră de pe față. S-au plimbat seara prin Berlin, au vorbit despre poezie, iar câteva zile mai târziu tânărul Nabokov a plecat la o fermă din sudul Franței, acolo unde avea să muncească peste vară și de unde îi va trimite primele scrisori. „Da, am nevoie de tine, basmul meu. Fiindcă tu ești singura cu care pot să vorbesc despre nuanța unui nor, despre cântecul unui gând - și despre cum, când am ieșit astăzi la muncă și am privit în față o floarea-soarelui înaltă, ea mi-a zâmbit din toate semințele”, îi scria el în iulie. În rest, mâncase cu marinarii ruși într-un restaurant din Marsilia, se arăta oarecum atras de un post de fochist pe un vas spre Indochina, înșira două poezii - nimicuri, candori și stângăcii laolalte. Dragostea lor încă își calibra tonurile.

Colecția de scrisori se suprapune cu restul vieții lor împreună și al scurtelor despărțiri pentru vizite, lecturi și căutări de cămine. Sunt decenii de-a lungul cărora Vera se desprinde doar din rândurile tot mai celebrului său soț - a distrus cu consecvență scrisorile de răspuns, era felul său de a-și păstra masca de bal. De la sute și mii de kilometri distanță, Vera e simultan critic nemilos al încercărilor literare ale lui Nabokov, sfetnic, gardian grijuliu al garderobei și meniului său zilnic, paznic peste fluturi, „draga lui dragă”. Când erau aproape, în America, îl asista la celebrele sale cursuri de la Cornell University, fără mască, dar la fel de misterioasă. (Vlad Odobescu)

„Ai intrat în viața mea - nu cum se vine în vizită (știi, „fără să-ți scoți pălăria”), ci cum vii într-o împărăție unde toate râurile au așteptat reflexia ta, toate drumurile, pașii tăi. Soarta a vrut să-și îndrepte greșeala - de parcă mi-ar fi cerut iertare pentru toate greșelile sale din urmă. Astfel încât, cum te-aș putea lăsa eu, basmul meu, soarele meu? Vezi, dacă te-aș iubi mai puțin, atunci ar trebui să plec. Dar așa - nu are sens. Și nici să mor nu vreau. Există două feluri de „fie ce-o fi”. Involuntar și deliberat. Iartă-mă, dar eu mă ghidez după cel de-al doilea.” (Vladimir Nabokov, într-o scrisoare către Vera din 8 noiembrie 1923)

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, de Alice Munro, Editura Litera, 2017. Traducere de Justina Bandol

Întâmplător (SAU NU), singura carte scrisă de o femeie de pe lista asta e cea mai puțin romantică. Ultima pe listă, cu voia dvs., laureata canadiancă a premiului Nobel pentru literatură în 2013, Alice Munro. Prozatoarea cunoscută pentru stilul ei în egală măsură simplu (ca limbaj), dar aluziv (din punct de vedere al gradării tensiunii și construcției narative), adună în acest volum o serie de vignete limpezi și tăcute. În cea care dă titlul volumului, o farsă pusă la cale de două puștoaice împotriva menajerei bunicului uneia dintre ele se încheie cu o căsnicie și un copil. În „Podul plutitor”, o femeie bolnavă de cancer, care află ca a intrat în remisie, trebuie să se sărute cu un adolescent ca să poată face pace cu gândul că va supraviețui. În „Consolarea”, o femeie se alină la gândul că soțul ei s-a sinucis fără să-i lase o vorbă abia când scapă de cenușa acestuia.

O fi facilă și puerilă comparația mea, dar am simțit asta și citind-o în original, precum și în traducerea excelentă (ca de obicei) a Justinei Bandol în volumul de față. Proza lui Munro e ca un cer de final de iarnă: senină, cu o lumină tăioasă care aruncă umbre adânci, colțuroase; sau, când nu e așa, e înnorată greu, gri, și anunță nu vreun cataclism – ci eliberare a forțelor naturii. N-o să merg mai departe, să spun că stilul ei mă ajută să-mi creionez Canada rurală, pe care altfel, cel mai probabil, n-aș fi avut de unde s-o cunosc. O să las fragmentul de mai jos, din Consolarea, povestea soției unui sinucigaș fervent ateu, să vorbească de la sine:

„Certurile acestea erau uluitoare, căci dezvăluiau nu doar cât de mult conta pentru el să nu fie prins pe picior greșit, ci și că ea însăși era la fel de incapabilă de a abandona o disensiune care se transforma într-o adevărată vrajbă. Nici unul dintre ei nu ceda, agățat cu îndârjire de propriile principii.

Nu poți accepta că oamenii sunt diferiți, de ce e lucrul ăsta atât de important?

Aerul părea să se învârtoșeze de dușmănie. Și totul din cauza unei probleme fără soluție. Merseră la culcare fără să schimbe o vorbă, se despărțiră tot fără o vorbă a doua zi dimineață și în timpul zilei fură copleșiți de frică - ea, că el ar putea să nu mai vină acasă niciodată, el, că atunci când se va întoarce n-o va mai găsi. Avură însă noroc. Se întâlniră după-amiază târziu, palizi de remușcare, tremurând de dragoste, ca și cum ar fi scăpat în ultima clipă de un cutremur și acum se plimbau printre dărâmături cu sufletul dezgolit.” 



La Lista de citit, mai găsești:

7 cărți de filosofie ca să vezi lumea mai limpede

7 cărți de nonficțiune care-ți arată pe ce lume trăiești

5 cărți de istorie, să înțelegem mai bine de unde venim

Știi un adolescent? Dă-i să citească lista asta

5 cărți de poezie românească pe care să le pui în ghete

7 cărți pe care să le faci cadou de Crăciun

text de

  • Scena 9Scena 9

    Conștiința colectivă de pe Scena9

fotografii de

  • Marina PopaMarina Popa

     New entry în echipa PR Cărturești. Mamă adoptivă a unui beagle. 

1 March 2018 ora 13:30


Tag-uri


X Revista Scena9