Împreună cu prietenii de la Cărturești, am pus pe Lista de citit 7 cărți de filosofie din care vă povestim imediat ce-am aflat. 

De multe ori mi s-a întâmplat ca, fix când să mă prindă avântul unei discuții, interlocutorul să-mi taie craca prin variații pe tema „Hai, termină odată cu filosofiile!”. Mai ales pentru cineva care chiar a studiat filosofia la facultate – și, dacă ar lua-o de la capăt, tot asta ar face -, o reacție ca asta e de neînțeles. De multă vreme pândesc ocazia să îndemn „Hai, începeți odată cu filosofiile!”, așa că mi-am convins colegii de redacție să începem anul cu câte o carte de filosofie. Contrar multor prejudecăți, cum că a filosofa e o ocupație sterilă, o pierdere de vreme,  sau dimpotrivă, o treabă complicată, inaccesibilă, vremurile în care trăim par să fie mai potrivite ca niciodată pentru a dărâma clișeele astea. Pentru oricine-ar fi tentat să se scalde în apele iubirii de înțelepciune, cea mai simplă metodă de mythbusting e să încerce într-o seară la bere (sau într-o dimineață la cafea), să înlocuiască discuțiile despre ultimele trânte din sitcomul politicii cu câteva întrebări clasice ale filosofiei: Ce înseamnă un bun politician? Ce rol are un cetățean în cetatea lui? Ce înțelegem, de fapt, prin adevăr? Oare sunt un om bun? Oare Viorica Dăncilă există în realitate ori trăim cu toții într-un simulator, și ea e o fantasmă? Și tot așa. (Andra Matzal)

Elogiul inactivității de Bertrand Russell Editura Vellant, 2017. Traducere de Ciprian Șiulea

Am pus mâna pe colecția de eseuri a lui Bertrand Russell într-o perioadă în care simt o nevoie acută s-o iau mai încet cu munca și să-mi văd un pic de mine. Nu știu dacă-i burn out, dar mi-a pierit pofta de telefoane & întâlniri și mă obosește mai mult decât de obicei alergătura dintre ele. Cu scrierile sale, Russell mi-a pus o mână pe creștet, în semn de înțelegere. 

În societatea actuală - la fel ca cea a anilor 1930, contemporană eseurilor -, timpul se măsoară în productivitate. Ne petrecem prea mult timp mutând materie dintr-o parte în alta sau sfătuindu-i pe alții cum s-o facă, fără să ne gândim prea mult la scopul final al acțiunilor noastre. Tehnologiile ne ajută să fim mai productivi decât înaintașii, iar tot ce înțelegem din asta e că în viitor putem fabrica și mai multe obiecte / documente în timpul rămas. Ce-ar fi dacă ne-am opri o clipă să ne tragem sufletul? În lumea imaginată de Russell, programul de lucru s-ar reduce la patru ore, iar oamenii ar putea să-și folosească restul zilei pentru activități care să-i facă mai deștepți sau, după caz, mai buni.

Viața relaxată propusă de Bertrand Russell e, într-un fel, un răspuns la încrâncenarea pe care mizau marile rele ce cuprindeau omenirea: fascismul și comunismul. În primul vedea mecanisme care duceau la înrobire și transformau războiul într-un scop în sine, iar la comunism critica limitarea libertăților și crearea de fragmentări sociale. Deși orizontul era întunecat, considera că omenirea are la îndemână alte soluții pentru a-și rezolva frustrările. Printre mușchi flexați și piepturi umflate de mândrie națională, Russell propunea un zâmbet și-o plimbare, iar lumea de azi încă mai lucrează la asta. (Vlad Odobescu)

„Deprinderea de a găsi plăcere mai degrabă în gândire decât în acțiune e un mecanism de protecție împotriva neînțelepciunii și a iubirii excesive de putere, un mijloc de a-ți păstra seninătatea în nenorocire și pacea minții printre griji. O viață limitată la ceea ce e personal e predispusă să devină, mai devreme sau mai târziu, insuportabil de dureroasă; doar printre ferestre către un cosmos mai mare și mai puțin irascibil devin suportabile părțile mai tragice ale vieții.”

 

Ce înseamnă, oare, toate acestea? de Thomas Nagel, Editura Humanitas, 2014. Traducere de Mircea Dumitru

Îl știu pe Nagel de când mi-a picat sub nas textul lui cu nume de neuitat, „Cum e să fii liliac?” („What Is It Like to Be a Bat?”, 1974 - de citit integral pe net, are doar câteva pagini). În „Cum e să fii liliac?”, Nagel analizează chestiunea conștiinței și-l face pe Dennett să admită că e „cel mai citat și influent experiment de gândire despre conștiință”, deși nu e de acord cu el.

Ce înseamnă, oare, toate acestea? a apărut prima dată în 1987 și e o foarte scurtă introducere în filozofie. Ce înseamnă asta? Nu tone de nume, date, concepte, referințe, ci nouă întrebări esențiale pe care oamenii și le-au pus de-a lungul mileniilor: cum putem afla dacă există ceva în afara propriei noastre minți sau e totul un vis din care n-o să ne trezim niciodată, cât de mult știm despre ce se petrece în mintea celorlalți, cum distingem între bine și rău, care-i treaba cu liberul arbitru, ce sens are viața etc. A filozofa, ne explică Nagel, înseamnă „a chibzui despre cum anume funcționează conceptele noastre”. Adică a face un pas în spate și a reflecta asupra unor lucruri care par de la sine înțelese, dar nu sunt.

În 100 de pagini scrise special pentru indivizii „deloc familiarizați cu filozofia”, Nagel sintetizează și limpezește câteva dintre problemele fundamentale ale gândirii umane, fără să fie didactic, scorțos sau sforăitor. Practic, reușește în câteva pagini să te facă să te gândești singur la niște întrebări pe care le-au întors pe toate părțile filozofii din toate timpurile. Cum? Folosind exemple foarte apropiate de cititor - o seară în care ai de ales între o felie de tort și o piersică, un amic care te roagă să-i scoți pe sub mână o carte rară din bibliotecă, cineva care vine la tine acasă și pleacă cu o colecție de CD-uri la care ții, un bilet la cinema -, Nagel propune niște exerciții simple de gândire, care îți antrenează mintea să chestioneze. Într-o bulă din ce în ce mai plină de certitudini, cartea lui Nagel e o gură de aer: nu există răspunsuri bune sau rele, există doar întrebări. Așa că, în final, nimeni n-are dreptate. În afară de cel care învață să pună întrebările potrivite ;) (Luiza Vasiliu)
 

„Preocuparea principală a filozofiei este aceea de a iscodi și a înțelege idei foarte obișnuite, pe care fiecare dintre noi le folosește în fiecare zi, fără a reflecta asupra lor. Un istoric se poate întreba ce anume s-a întâmplat în cutare moment din trecut, dar un filozof se va întreba Ce este timpul?. Un matematician poate să cerceteze relațiile dintre numere, dar un filozof va întreba Ce este numărul?. Un fizician va întreba din ce sunt făcuți atomii sau cum se explică gravitația, dar un filozof va întreba cum putem ști că există ceva în afara minții noastre. Un psiholog poate cerceta cum învață copiii o limbă, dar un filozof va întreba Ce anume face ca un cuvânt să semnifice ceva? Oricine se poate întreba dacă este imoral să te strecori într-o sală de cinematograf fără să plătești biletul, dar un filozof se va întreba Ce anume face ca o acțiune să fie morală sau imorală?”.

Altruismul eficient. Ghid pentru o viață trăită în mod etic de Peter Singer, Editura Litera, 2017. Traducere de Carmen Ardelean

Cartea lui Peter Singer e un răspuns perfect pentru cei care se-ndoiesc de latura practică a filosofiei și de capacitatea ei de a genera schimbare. Probabil nu v-ați fi imaginat c-ați putea da în cartea unui filosof peste fraza „Ideea de a dona un rinichi s-a născut în mintea mea în timpul unui curs de etică” și nici că lucrul ăsta ar fi posibil. Însă etica aplicată tocmai cu asta se ocupă: să formuleze întrebări și răspunsuri pentru probleme de care ne lovim cu toții în viața cotidiană. Cartea lui Peter Singer, unul dintre cele mai importanți filosofi în viață, vorbește despre altruism - capacitatea (sau datoria) de a-ți ajuta semenii - și mai precis despre altruiștii eficienți, cei care se ghidează după ideea că „în viață trebuie să facem cât de mult bine putem”. Prin urmare, altruiștii eficienți își calculează foarte atent eforturile și eforturile, pentru a putea ajuta cât mai mulți oameni. În loc să aleagă, de pildă, cariere academice, se angajează pe Wall Street ca să poată câștiga cât mai bine, doar ca să doneze cât mai mult celor care au nevoie de ajutor. Sau decid să doneze un rinichi unei persoane complet necunoscute, fără să aștepte nimic la schimb. Ba-i conving și pe alții să-și doneze transparent și cu cap banii și organele, pentru a salva vieți.

Ce e foarte interesant la cartea lui Singer e că disecă foarte clinic și pragmatic ce înseamnă a face bine într-o epocă în care individualismul a crescut direct proporțional cu numărul petițiilor și campaniilor prin care ni se cere ajutorul. Ni se cere să semnăm pentru salvarea balenelor și stoparea defrișărilor, să donăm pentru copii bolnavi și pentru combaterea sărăciei, să-i ajutăm pe refugiații sirieni sau pe sinistrații sud-americani. Cum ajungem să acceptăm că viața celorlalți valorează la fel de mult ca a noastră? Cum alegem cauzele pe care să le sprijinim și ce trebuie să avem în vedere atunci când vrem să dăm o mână de ajutor? Ce legătură e între fericire și altruism? Singer (probabil primul filosof australian pe care-l citiți) argumentează așa de limpede și de rațional că realmente putem contribui fiecare la salvarea unor vieți și atenuarea unor probleme globale, încât la finalul cărții chiar m-am gândit serios cum aș putea să sprijin mai eficient cauzele în care cred. (Andra Matzal)

P.S.  Stați cu ochii pe Centrul de Cercetare în Etică Aplicată al Facultății de Filosofie de la Universitatea București. 

„Poate ne imaginăm că banii sunt importanți pentru starea noastră de bine deoarece avem nevoie de bani pentru a cumpăra bunuri de consum, iar cumpărăturile au devenit o obsesie care ne împiedică să înțelegem ce anume ne aduce starea de bine. Un studiu detaliat efectuat pe 32 de familii din Los Angeles a ajuns la concluzia că trei sferturi dintre acestea nu își puteau parca mașinile în garaje din cauză că aveau prea multe obiecte depozitate acolo. Obiectele respective ocupau un spațiu atât de mare, încât aranjarea lor făcea să crească nivelul hormonilor de stres ai mamelor.”

Dialoguri asupra religiei naturale de David Hume, Editura Herald, 2015. Traducere de Alexandru Anghel

Aoleu, cine m-a pus? :( Cam cu gândul ăsta m-am așternut la drum să-l citesc pe Hume. Am deschis volumul și m-am adâncit în studiul introductiv scris de Alexandru Anghel, cel care semnează și notele și traducerea cărții. Gândul s-a intensificat. Tot metatextul ăsta stufos, toate lucrurile pe care trebuie să le știi despre filosofie înainte să citești filosofie – major turn-off, mă simt ca în clasa a XII-a, când, tocilara supremă fiind, chiuleam de la ora de filosofie pentru că mă plictisea.

Cu toate astea, știu cine m-a pus să-l citesc pe Hume. Haidt*. Kant**. Einstein***. Toți acești bărbați iluștri, care au schimbat felul în care îmi gândesc eu astăzi lumea. Plus propria mea senzație de impostură: nu te poți numi ateu, sceptic, secular-umanist în 2018, dacă ai posibilitatea dar n-ai voința să-l citești pe cel care a pus, practic, bazele empirismului și scepticismului filosofic. În ce mă privește, n-o să mint: ușor nu mi-a fost. Dar mai încerc. 

*Jonathan Haidt, psiholog social și autorul extraordinarei cărți Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia?, despre care am mai scris aici. În carte, Haidt propune un model al moralității care nu are mai nimic de a face cu raționalul și foarte multe de a face cu afectivitatea. Pe scurt, ne place să ne păcălim că gândim, când îi judecăm pe alții, dar de fapt judecățile se bazează pe cum ne fac acei alții să ne simțim. Haidt citează frecvent modelul minții popularizat de Hume drept paradigma pe baza căreia își construiește argumentele. Simplificând mult, Hume opune scepticismul și rațiunea credinței, dar spune că lipsa ei de motivație rațională nu scade forța și importanța credinței.

** Immanuel Kant a spus că analiza humeană a cauzalității l-a trezit din „somnul dogmatic”.

*** Albert Einstein a afirmat că a formulat teoria relativității inspirat de Hume. (Ioana Pelehatăi)

„Ce nobil privilegiu pentru rațiunea umană să ajungă la cunoașterea ființei supreme și, pornind de la lucrarea vizibilă a naturii, să poată infera un principiu atât de sublim precum creatorul! Dar să luăm în considerare reversul medaliei. Să aruncăm o privire asupra majorității popoarelor și epocilor. Să examinăm principiile religioase care au dominat de fapt în lume. Cu greu vom ajunge la convingerea că sunt altceva decât visele unor oameni bolnavi.”

Ecce homo de Friedrich Nietzsche, Editura Ideea Europeană, 2016. Traducere de Vasile Muscă

„Ecce Homo” este ultima carte scrisă de filosoful german (în 1888) înainte să-şi piardă minţile - până la sfârşitul vieţii (1900). Nietzsche îmbină în ea autobiografia cu filosofia şi se prezintă pe el ca om - care are coordonate comune cu toţi ceilalţi - şi ca supraom - adică un filosof super-mega-deştept care se distanţează de toţi ceilalţi, „cel dintâi filosof tragic”, „cel dintâi imoralist”, ajuns „la o înălţime de la care nu mai vorbeşte cu cuvinte, ci cu fulgere”, după o viaţă în care fiecare experienţă, OK sau nasoală, i-a servit scopului de a-şi depăşi condiţia, în care boala l-a ajutat să-şi găsească raţiunea, de pildă, în care s-a distanţat de creştinism şi de înţelepciunea anticilor, în care-a ajuns să cunoască „toate ascunzişurile în care idealul se simte acasă” şi să-l lase să îngheţe - îngheaţă „geniul”, îngheaţă „sfântul”, îngheaţă „eroul”, îngheaţă „credinţa”, chiar şi „compasiunea” - şi în care s-a apropiat de Dionis, singurul care poate aduce primăvara unei noi vieţi pe pământ, o viaţă pe care o trăieşte o rasă superioară de oameni (misiunea supremă) şi pentru care nu e nevoie decât de ce e omenesc, nu supraomenesc, dar nici prea omenesc.     

Nietzsche îşi trece viaţa şi opera sub propria judecată şi o face într-o manieră auto-glorificatoare - are capitole intitulate „De ce sunt atât de înţelept”, „De ce sunt atât de deştept", „De ce scriu cărţi atât de bune”, urmate de auto-review-uri ale lucrărilor sale. Mi-e greu să-l gust când pledează împotriva compasiunii şi pentru egoism - „arta autoconservării”, mă amuză & mă intrigă când povesteşte cât de importante sunt, pentru a fi deştept, alegerea hranei, a climei şi-a felului în care te recreezi - cu formulări gen „Ritmul metabolismului se află într-un raport exact cu mobilitatea sau cu inerția picioarelor spiritului” -, mă irită cum se raportează la femei şi aroganţa (deşi zice că nu e capabil de aşa ceva) cu care-şi asumă rolul de instructor al omenirii, cu al lui Zarathustra - specia cea mai înaltă din tot ceea ce există. (Ionuț Dulămiță)

„Aceste lucruri mărunte: hrana, locul, clima, recreerea, întreaga cazuistică a egoismului - ele sunt, dincolo de orice alte noţiuni, mai importante decât tot ce s-a luat în serios până acum. Tocmai în acest punct e important să începem să învăţăm să facem schimbări. Lucrurile pe care omenirea le-a considerat până acum ca fiind importante nu reprezintă nici măcar realităţi, ele sunt simple închipuiri, mai brutal spus, minciuni provenind din proastele instincte ale unor naturi bolnave şi nocive în sensul cel mai profund - toate acele noţiuni precum Dumnezeu, suflet, virtute, păcat, transcendenţă, adevăr, viaţă veşnică... Dar în ele s-a căutat măreţia naturii umane, caracterul ei divin... Toate problemele politicii, ale orânduirii sociale, ale educaţiei sunt astfel falsificate în chip fundamental prin faptul că oamenii cei mai nocivi au fost luaţi drept oameni măreţi - că oamenii au fost învăţaţi să dispreţuiască lucrurile mărunte, vreau să spun problemele fundamentale ale vieţii însăşi...”

Ce să facem cu creierul nostru de Catherine Malabou, Editura Tact, 2016. Traducere de Laura Marin

Nu mă pricep la filosofie și nici la neuroștiințe, dar însăși ideea de a citi o carte sau un articol despre creierul uman mi se pare din ce în ce mai tentantă. Și îmi dau seama cu oareșce tristețe cât de puține știu despre creierul meu și cât de rar mă gândesc la treaba asta. Măcăr nu sunt singurul, cel puțin asta zice Catherine Malabou, filosof francez și profesoară la Universitatea Kingston. Ea observă că trăim în timpul unei emancipări neuronale, dar noi nu o știm și că astfel „rămânem în pragul unei lumi noi străini nouă înșine”. Știm că există sinapse și neuroni și diferite tipuri de memorie, dar problema „e că nu vedem ce leagă toate aceste fenomene”. Iar legătura asta care ne scapă are un nume: plasticitate. „Creierul, prin plasticitatea sa, este de fapt în mare parte opera noastră, ceea ce facem noi cu el.”, zice Malabou. Impresia mea e că, prin cărticica asta, vrea să umple un gol pe care și filosofia și neuroștiințele l-au ignorat, iar scopul ei devine acela de „a vitaliza o tradiție filosofică europeană sclerozată, complet opacă la știința contemporană, și a deschide totodată un spațiu de reflecție de care duce lipsă reducționismul scientist.” Ridicând întrebarea „ce să facem cu creierul nostru?”, Malabou încearcă să trezească o conștiință a creierului, respingând astfel conceptul de creier-mașină și metafora organului central, pe care o consideră complet depășită. Cât despre legătura dintre neuronal și politic, ea ține de o revizuire a ideii de centralitate și de o înțelegere a țesutului neuronal ca fiind unul discontinuu, făcut din „tăieturi, goluri și fante”. Pare ceva greoi, dar cartea e, de fapt, una accesibilă, mai ales că stilul lui Malabou are o anumită suplețe care reflectă perfect tema cărții.

P.S.: Cei de la editura Tact scot mereu titluri tari. Găsiți mai multe informații aici. (Ionuț Sociu)

„Creierul nostru este plastic, dar noi nu o știm. Ignorăm cu totul această dinamică, acest mod de organizare, această structură. Continuăm să credem în rigiditatea unui encefal determinat întru totul genetic și din acest motiv nu avem de ce să ne întrebăm ce face? Până și de cuvântul creier ne e frică.”

Cele patru culori ale viitorului de Peter Frase, Editura Meditative Arts, 2017. Traducere de Corina Marghescu

Cartea lui Peter Frase este definită de autorul ei ca o ficțiune socială despre efectele automatizării și ale schimbărilor climatice. Prezintă patru scenarii despre viitor în care automatizarea este o constantă, iar variabilele sunt contextul politic și cel ecologic. Sociolog și editor al publicației Jacobin, Frase are referințe extrem de variate, de la economistul britanic John Maynard Keynes, la filozoful german Karl Marx, la scriitorul american Kurt Vonnegut (pe care îl face, indirect, misogin) sau la seriile Star Trek și Star Wars.  

Trebuie să recunosc că primele pagini m-au cam plictisit: a doua eră a mașinilor, dezvoltarea roboților industriali, robotul care poate procesa comenzi în depozite imense, eliminarea forței umane din întreg procesul industrial. A contat probabil și faptul că le-am citit în sala de așteptare de la urgențe. Când ești înconjurat de oameni săraci și suferinzi care așteaptă cu orele, de asistente și doctori care se poartă de parcă nu exiști, te gândești că un viitor cu roboți nu ar fi o soluție atât de proastă. Cartea m-a prins în momentul în care a depășit discursul futuristo-tehnocratic și și-a așternut miza politică. Întrebarea esențială pentru viitor nu este legată de extinderea automatizării, ci de cine va profita de pe urma ei.

„Întrebarea este cine câștigă și cine pierde, și nu, așa cum susțin tehnocrații precum Constanza, cine are viziunea corectă asupra lumii”. (...) „Cine beneficiază de pe urma automatizării, și cine iese în pierdere, în cele din urmă, nu se întâmplă ca urmare a roboților, ci a celor care îi dețin.”

Felul în care va arăta viitorul - indiferent de automatizare, schimbări climatice - va fi rezultatul luptei politice, și asta pentru că tehnologia creează un context pentru transformările sociale, însă nu le determină în mod direct. Nedreptățile prezentului - faptul că 1% din populația globului deține jumătate din averea mondială - nu vor dispărea odată cu apariția roboților. O altă observație importantă a cărții este că, cu cât muncitorii devin mai puternici și mai bine plătiți, cu atât capitaliștii sunt mai presați să automatizeze. Când există o masă mare de muncitori care cer salarii mici, nu ai de ce să automatizezi. Când muncitorii sunt puțini și cer salarii mari, angajatorii vor investi în roboți. În ultimii ani, tendința de automatizare, care a existat în întreaga istorie a capitalismului, a fost redusă, „din cauza enormei injecții de forță de muncă ieftină pe care a primit-o capitalismul mondial după prăbușirea Uniunii Sovietice și după îndreptarea către capitalism a Chinei.” De ce ai înlocui un om cu un robot, dacă omul te costă mai puțin?

Cartea lui Frase e ușor de citit (dovadă că am citit o parte din ea la urgență, o parte în tren și restul la birou, în câteva ore, în total). E scrisă într-un stil jurnalistic, cu multe referințe, dar clar explicate, deci digerabile. În plus, autorul își asumă o poziție clară de stânga, așa că nu înoți prin ape ideologice tulburi, care să genereze confuzie. What you see is what you get.

Pentru mine, întrebarea cea mai neliniștitoare a cărții e legată de ce ne definește pe noi ca oameni, ce ne dă sens. Într-un viitor în care roboții ne-ar prelua toate sarcinile, adică într-un viitor în care nu mai suntem definiți de munca noastră (plătită), cum găsim sens? În viziunea lui Kurt Vonnegut, we’re screwed. În romanul Pianul mecanic, scriitorul american ilustrează un viitor în care producția este realizată de mașini, controlate de o elită tehnocrată. Toți ceilalți suntem inutili din punct de vedere economic. Totuși, analiza lui Vonnegut, spune Frase, ignoră complet munca neremunerată - munca făcută predominant de femei - care va continua la fel ca înainte și într-o epocă a roboților. (Diana Meseșan)

„Problema automatizării se dovedește o criză a sentimentelor bărbatului. (...) Bărbații nu vor să fie efectiv folositori, ci doar să se simtă folositori”.