Am dat o fugă până la 2 Mai, acolo unde am prins ultimele zile din ȘI festival – ȘI teatru. ȘI film. ȘI mare (ediția a VI-a; festival organizat de Asociația Culturală Șerban Ionescu). Am ținut un fel de jurnal încercând să surprind cum se mulează spiritul punk-performativ de la ȘI festival pe istoria unui sat amorțit de pe litoralul Mării Negre.
Joi. Plec din București cu un Flixbus. Cum stau în trafic pe Iuliu Maniu, așteptând să ies din Militari, am suficient timp să mă gândesc la niște posibile scenarii. Că tot îi place lui Steven Seagal pe la noi, de ce nu se face un nou film pornind de la seria aia clasică cu el? După „Sechestrați în larg”, „Sechestrați în tren”, să avem și „Sechestrați în Militari”. Un film care să dureze 1h50 de minute. Să înceapă la Gorjului și să se termine la shaormeria Mr Laziz.
*
Ajung în 2 Mai pe la ora 22. Mă cazez la pensiunea La Dinamo, unde, evident, domină cromatica alb-roșie. Îmi place curtea din spate, e verde și răcoroasă, cu mese pitite printre copaci, sub felinare care răspândesc o lumină blândă, alburie. Aerul e plăcut și sărat, iar dinspre bucătărie vine un miros de pește la grătar și vinete coapte. Am tot citit despre curțile de la 2 Mai, e o întreagă mitologie în jurul lor încă din perioada comunistă, când artiștii, scriitorii și oamenii de teatru făceau chefuri de pomină în aceste grădini ale localnicilor, cu mese întinse sub cupolele de viță de vie. Acum, când mă uit în jurul meu, în curtea de La Dinamo, și recunosc alți invitați ai festivalului (actori, regizori, scenografi ș.a.), mă gândesc că s-or fi schimbat multe în 2 Mai în ultimele decenii, dar curțile își păstrează încă farmecul lor.
*
Mă duc până la Cactoos, barul de pe plajă unde se adună lumea, și nimeresc la un concert Vibrant, o formație de muzică experimentală care îmbină electro-ul cu clarinetul & alte ecouri din Bizanț. Sunt aici oameni de teatru și film din diverse generații, mulți studenți & absolvenți de la UNATC, unii radioși și bronzați, alții rupți după aproape o săptămână de party-uri. După concert, petrecerea se mută la un alt bar de pe plajă, acolo unde pune muzică actorul Alex Bogdan. E foarte mișto atmosfera, dar sunt obosit și și nu rezist mult. Observ cum, treptat, noi ăștia de 40+ dispărem din peisaj, în timp ce tineretul rămâne să-și dea delir. Înainte să plec, cineva din echipa ȘI îmi spune că urmează o zi cu un program artistic ceva mai punk. Punk să fie, îmi zic în timp ce privesc melancolic cum marea lucește sub razele lunii.
*
Vineri. Mă trezesc devreme și mă duc să-mi iau un șuberek și o cafea pe care să o beau pe plajă. Șuberekul se gătea aici încă de pe vremea când 2 Mai era o pajiște tătară, înainte ca satul să fie înființat de către Mihail Kogălniceanu, în 1887. (Kogălniceanu a sprijinit așezarea aici a unor familii de țărani și pescari, localitatea primind numele datei de 2 mai 1864, când a fost promulgată reforma agrară.) Șuberekul e o plăcintă adaptată vieții de stepă și pe care eu, unul, o asociez cu orice vizită în zona Mangalia – 2 Mai – Vama Veche. În drum spre plajă, trec pe lângă o biserică în fața căreia sunt montate câteva umbrele Timișoreana. Povestea merge mai departe – scrie pe ele. Un slogan biblic foarte potrivit.
*
După ce beau cafeaua, dau o tură prin sat. Printre turiștii care își târșâie șlapii spre plajă, văd oameni din echipa festivalului care descarcă decoruri din camioane, văd muzicieni care intră cu instrumentele într-o grădiniță ca să repete și spectatori care intra la căminul cultural, unde urmează să se proiecteze o serie de scurtmetraje românești. Spectacolele și proiecțiile de film sunt toate cu intrare liberă și se desfășoară în diverse spații din sat: sala de sport, căminul cultural, curtea de la Cactoos ș.a.
E prima dată când vin la ȘI festival, dar înțeleg de la alți cunoscuți că se fac cozi la intrări și că sălile sunt mereu pline. Și mai tare mi se pare faptul că sunt mulți localnici care vin să vadă filme și spectacole. Festivalul are o dimensiune studențească (sunt și spectacole de licență, de la UNATC până la ULBS), dar și una de laborator teoretic, în cadrul căruia lansările de carte (Milo Rau, Ivo van Hove ș.a.) se îmbină cu discuțiile despre dramaturgia contemporană & cu dialogurile pe care le moderează Alex Tocilescu (azi și mâine invitații sunt Andrei Rus, Sabina Fati, George Cornilă și Ada Solomon).
*
Cu câteva luni în urmă, am participat la o dezbatere/lansare de carte în București, unde mă plângeam că teatrul românesc e prea cuminte și ziceam că mi-aș dori să văd spectacole mai punk. Spuneam asta din poziția de dramaturg și era un reproș pe care mi-l aduceam și mie ca om de teatru. Ce voiam să zic prin punk? Mă gândeam, evident, la mai mult curaj, la mai mult risc și la o mai mare autenticitate. (Dar totodată avem nevoie de mister & ambiguitate.) Și nu mă refeream doar la conținut, ci mai ales la formă. Pentru că doar așa se ajunge la un aliaj poetico-politic. Mă gândesc la ce se întâmplă în teatrul polonez (și nu de azi, de ieri), mă gândesc la filmele lui Radu Jude, dar și la Sorella di Clausura, noul film al Ivanei Mladenović (care urmează să fie proiectat în seara asta pe plajă, în față la Cactoos). Nu cred în experimente artistice făcute doar de dragul experimentului, dar cred că azi, mai mult ca oricând, trebuie să (re)găsim noi forme de (auto)eliberare.
*
La sala de sport din 2 Mai: Regnuri (text de Alex Gorghe; regia Alex Ianăși; cu: Valentina Moghină, Luca Fumuru, Sorin Manea, Mihai Trăsnea, o producție UNATC București). Unul dintre cele mai inteligente și sclipitoare spectacole pe care le-am văzut în ultima vreme. Regnuri te ia pe sus încă din primele minute, pe ritmuri de hip-hop, și te plonjează apoi în istoria recentă a României (& în apele ei mocirloase). Spectacolul spune povestea unei tinere, Mădălina, care ajunge să fie dependentă de droguri pe măsură ce familia ei se destramă. Pe fundal: criza economică din 2008, epoca Băsescu, fenomenul emigrației, ascensiunea extremei drepte ș.a. O temă complexă precum dependența de droguri nu e tratată aici în mod izolat, ci e legată de impactul crizei economice și de transformările sociale de după 2000. Dincolo de teme, pe mine unul m-au impresionat mai ales mijloacele teatrale, iar din acest punct de vedere rezultatele întâlnirii dintre Alex Ianăși și Alex Gorghe sunt cât se poate de punk. Scena pulsează de energie, de umor tăios, de inventivitate & ireverențiozitate. Și, da, e și mult risc aici. Așa că nu e vorba doar de ce temă apuci, ci și cum le apuci. Aceeași poveste putea a fi naibii de plictisitoare dacă încăpea pe mâinile unor tineri artiști la fel de politici și de revoltați. (Înțeleg că, din toamnă, Regnuri se va juca în stagiunea Teatrului de Comedie din București. Mergeți să-l vedeți.)
*
Rostopasca (regia Monica Stoica, text: Alex Tocilescu, cu: Răzvan Ionescu, Vlad Pânzaru, Cristian Robe, Costin Stăncioi, Mara Tătar, Georgiana Tițoiu, o producție Asociația Hearth). Se joacă undeva în câmp, aproape de șantierul naval. Scena e o rampă montată în dreptul unei dube, care ține loc și de „culise”. Se întunecă și se adună foarte mulți spectatori. Atmosfera e mai degrabă una de concert. Și, până la urmă, Rostopasca e un spectacol-concert (și aici e cu hip-hop live), dar e și o formă de teatru popular/ambulant. Dramaturgul Alex Tocilescu merge pe o formă de recuperare a poveștilor din jurul Grupului Rostopasca, colectiv artistic activ la sfârșitul anilor 90/începutul anilor 2000. Printre ei: Nicolae Comănescu, Dumitru Gorzo, Angela Bontaș, Alina Pențac ș.a. Absolvenți de UNArte, rebelii de la Rostopasca chiar au adus un suflu anarhic în lumea culturală a acelor ani. Iar spectacolul regizat de Monica Stoica le face dreptate și reaprinde acel suflu, prin nervul performativ și prin faptul că evită tocmai capcanele în care pică, în general, artiștii care se iau la trântă cu trecutul: muzeificarea și cosmetizarea.
*
Sâmbătă. Marea e verde-azurie. Mănânc saramură de crap cu mămăligă în curtea de la Dinamo. Intru pe Facebook și primul lucru pe care îl văd e un clip cu Șoșoacă care transmite dintr-o piscină, în emisiunea lui Dan Diaconescu, vorbind despre autoritatea morală a fraților Tate.
*
Ultima seară la ȘI. S-au dat și premii (Regnuri a luat marele premiu pentru teatru) și acum urmează se joace Istoria 2 Maiului povestită noaptea, pe plajă, un spectacol work in progress (regizat de Edda Coza și Dan Coza) și bazat tot pe o piesă scrisă de Tocilescu. Reprezentația are loc la Cactoos, în aer liber. Tocilescu o ia cronologic: de la Kogălniceanu și scopiți (membrii unei secte religioase apărute în Rusia, cunoscuți pentru faptul că practicau castrarea pentru a învinge poftele trupești, stabiliți în Dobrogea, inclusiv în zona satului 2 Mai) până la scriiitoarea Nina Cassian, sufletul boemei din 2 Mai, și până la momentul actual. ȘI festival devine în sine un punct de referință și un personaj în piesa lui Tocilescu; piesă în care este explorată și relația festivalului cu comunitatea locală (o relație reală și care se cere consolidată și pe viitor). Tot o formă de recuperare și asta, doar că e ceva voit înșelător în acest demers, pentru că spectacolul ăsta nu se vrea a fi o felie de istorie și de reconstituire documentară. Ci din contra, e o asumare a unei subiectivități. Tocilescu vine în 2 Mai începând din 1978, când avea doi ani. Istoria 2 Maiului e inevitabil (și) istoria lui. Și mai e ceva care-mi place mult aici: raportarea la trecut nu e impregnată de idealizare și de nostalgie, ci e dublată de ironie și (mult) umor. Spre exemplu, Nina Cassian e jucată de Vlad Pânzaru într-o cheie evident caricaturală. (Pânzaru e un actor excelent, îl urmăresc de ceva vreme și de fiecare dată mă cucerește cu magnetismul și versatilitatea lui.) Pornind de aici, aș spune chiar că e ceva care ține chiar de spiritul ȘI, nu doar de acest spectacol. ȘI festival e deja o platformă pentru risc și experiment (nu doar pentru party-uri și mare) și va deveni cu atât mai relevant cu cât își va păstra atitudinea asta punk. Cu mai puțină mitologizare în ceea privește trecutul (noi, cei din generația mea, eram încă captivi unei astfel de gândiri, mai ales când vorbeam despre „Teatru”), cu mai multă libertate (inclusiv la nivel de limbaj) și cu mai puține blocaje. Doar așa poate să-ți iasă ceva relevant, viu și intens.
FOTO: ȘI Festival
