Mario ține strâns de limba viorii. Cu o expresie de concentrare nefirească pentru un băiat de 8 ani și un zâmbet nesigur, împinge ritmic arcușul pe coarde. Robert Anghel, unchiul lui, îl ține de braț și îl îndrumă în șoaptă, la ureche. Lângă ei, tatăl lui Robert, pe numele real Gheorghe Anghel, dar cunoscut drept Caliu, acoperă nesiguranțele lui Mario ținând ritmul cântării cu măiestria lui neegalată. O bancnotă de 50 de lei alunecă între limba și coardele viorii tânărului. Vraja concentrării lui Mario rămâne neîntreruptă.
Vreo sută de oameni, un mix de hipsteri tineri și câțiva din garda veche, privesc cum talentul a trei generații de lăutari se îmbină în curtea casei unde au crescut toți. Un covor persan amplasat în fața unui coteț ce adăpostește doi porci ține loc de scenă. La stânga, toaleta din fundul curții, iar la dreapta, un bar. Toate elementele încadrează cele trei generații de violoniști, pe Marin Manole, Iulian Vlad și Oane Florian, adică Taraf de Caliu — o adaptare mai restrânsă a celui mai cunoscut, venerat și legendar taraf de lăutari din România, Taraf de Haïdouks. Instrumentele acustice din lemn, reprezentative pentru taraf — țambalul, viorile, acordeonul și contrabasul — și energia pe care o emană lăutarii mențin o frenezie generală în rândul publicului.
Acasă la Caliu, într-o duminică de octombrie, tradiția lăutăriei pare să meargă mai departe, revitalizată de un nou public, de moștenirea intergenerațională a talentului la vioară și muzicieni străini inspirați și influențați artistic de lăutarii din Clejani. Importanța păstrării tradiției e conștientizată de experți și manageri culturali, dar metodele prin care se conservă lăutaria rămân subiect de dezbatere.
„Vreau să continui tradiția asta, să meargă mai departe 100 de ani”, îmi zice Caliu la un șpriț înainte de concert. „Le-am zis și la copii și la nepoți să învețe școală, să fie oameni, dar să urmeze și muzica dacă vor să ajungă pe cele mai mari scene ale lumii, ca și mine, să ajungă oameni respectați.”
Pentru fiul său Robert, pasiunea pentru muzica s-a aprins tot așa, pe scenă, când avea 11 ani și Caliu l-a luat pe scenă cu haiducii în Paris.
„Atunci mi-am dat seama că trebuie să fac și eu ce au făcut ei, ca să duc ștafeta mai departe și să fiu mândru de mine și de ce fac,” îmi spune Robert.
Speră ca momentele astea să îl inspire și pe Mario, nepotul lui Caliu, să îl ajute să își perfecționeze „harul” și să îl vadă și pe el pe scenele lumii. Însă tradiția nu s-a prins de niciunul dintre cei trei copii ai lui.
În plus, chiar dacă lăutarii ar continua să cânte, însă fără public, muzica lor tot s-ar pierde. De prezența oamenilor la concerte se asigură Larisa Perde, impresara tarafului. Are 34 de ani și i-a preluat în 2017 de la fostul impresar al haiducilor, belgianul Stéphane Karo, care a murit în 2016.
Stéphane i-a descoperit pe lăutari la sfârșitul anilor 80, într-o vizită de studiu a muzicii lăutărești la Clejani. Sub egida lui, grupul din comuna giurgiuveană s-a transformat în Taraf de Haïdouks. El i-a făcut faimoși în toată lumea și i-a adus pe scenele Operei din Paris, Carnegie Hall din New York sau acasă la Johnny Depp. Taraful a ajuns să fie cea mai importantă trupă de muzică Gypsy Balkan din lume. Haïdouks cântau într-o formulă extinsă, însă odată cu moartea lui Stéphane și a multora din generația veche, precum Nicolae Neacșu zis Culai, Ilie Iorga, Paul Guiclea, Costică Boieru și Gheorghe Fălcaru, taraful s-a dezbinat.
Larisa a fost cea care a preluat hățurile în noua formulă – Taraf de Caliu. S-au întâlnit prima dată la un concert de-a lui Caliu la Grădina Floreasca în București, organizat de Larisa cu ajutorul lui Bogdan Simion, cobzar și un reper în lăutăria din România.
Ca femeie la 27 de ani, nu i-a fost ușor să gestioneze un taraf de lăutari romi, care vin cu bagajul propriu de dogme, abordări și coduri ce trebuie descifrate de un bun impresar. Primul ei gând a fost „no way, eu, o puștoaică cu o armată de nebuni, nu mă bag, nu îi vreau pe cap”. Însă, apoi, un coleg de-al ei de breaslă i-a propus să se alăture Vinyl, Rum, Tapas & Wine, inițial o platforma de evenimente, iar mai apoi casă de discuri și după ce s-a alăturat Larisa, o “familie de artiști”, la care s-a adăugat și Taraf de Caliu. Faptul că avea colegi în spate, suport logistic și contractual, a convins-o să încerce, chiar dacă nu știa mai nimic despre lăutărie.
„Mi-a plăcut de caracterul și de prezența ei, o fată foarte inteligentă, m-a fermecat,” zice Caliu.
A înregistrat cu lăutarii din Clejani un album-moștenire culturală în 2021, „poate ultimul pe care o sa îl înregistreze vreodată taraful”, îmi zice Larisa într-o conversație la câteva săptămâni după concert.
Albumul urmează să apară în cursul anului viitor pe CD și vinil, iar pentru Larisa e cel mai important lucru pe care a reușit să îl realizeze în toți anii alături de taraf. Impresara e un om cheie în continuarea tradiției lăutărești. Spune că a reușit să împrospăteze brandul tarafului fără să le schimbe imaginea, iar asta este esențial dacă vrei să aduci un public nou, crede ea. De altfel, de asta a și organizat petrecerea în curtea lui Caliu.
Când mai avea ședințe sau venea în vizită la Clejani, mereu se lăsa cu cântări foarte speciale. Lăutarii erau mai relaxați, mai informali. Chiar dacă inițial îi era teamă să nu afecteze intimitatea aia aducând 100 de oameni ca public, Larisa crede că a reușit să recreeze sentimentul. Surprinzător sau nu, hipsterii până în 35 de ani s-au dovedit a fi primul public-țintă. A devenit evident când ne-am îmbarcat în două autocare la Piața Victoriei să plecăm spre Clejani. Îmbrăcați în geci de piele, rochii lungi și bocanci, cămăși cu animal print și ochelari de soare cu sclipici, tinerii erau plini de energie și pregătiți de chef.
„Am avut noroc că generațiile astea tinere i-au primit fără să judece și, treptat, a început să crească proiectul,” îmi zice Larisa. Pentru ea asta înseamnă că a reușit să aducă taraful în diverse spații de la filarmonici, la grădini și cluburi, care aveau o audiență nouă, plină de oameni care au descoperit lăutăria prin Taraf de Caliu.
Pe drumul de 40 de minute, două forțe întețesc atmosfera în autocar — Rona Hartner și o sticlă de vișinată. Rona, cântăreață și actrița din filmul Gadjo Dilo, inspirat din povestea de dragoste dintre fostul impresar Stéphane Karo și Margareta, parte din familia multora din taraf, se întoarce la Clejani după aproape 10 ani.
Ajungem în sat, șoferul virează la dreapta pe Strada Lăutarilor și parchează în fața unei case modeste. Acolo așteaptă Caliu, cu zâmbetul lui ghiduș și acordurile de vioară, care ne pun arcuri în talpă odată ce ne dăm jos din autocar.
Clejaniul e locul unde a renăscut lăutăria în forma pe care o știm astăzi. De la muzica pentru nunți și cumetrii, la rangul de spectacol artistic pe scene internaționale. Mulți artiști s-au născut și au cântat acolo. La Bursă, barul din Clejani în care lăutarii cântau ca să facă rost de nunți, era locul unde, cu mult timp înainte să cânte pe cele mai mari scene ale lumii, lăutarii își practicau meșteșugul. Ioniță, Neacșu Culai, Cacurică și alte legende lăutărești s-au născut și au evoluat în Clejani, pe strada unde într-o vreme, trăiau peste o sută de lăutari. Astăzi mai trăiesc vreo șase.
Larisa e preocupată de menținerea eredității muzicii lăutarilor din Clejani, încercând să nu o polueze, dar nici să nu o controleze obsesiv, lipsind-o astfel de oportunitatea de a încorpora organic tendințe moderniste. E un balans greu de obținut.
Împărtășește același țel ca și cobzarul Bogdan Simion, care crede că e importantă originalitatea și inovația pentru Caliu, „să nu sune ca orice violonist care cântă la mici la Dedulești”.
Însă amândoi sunt de părere că taraful trebuie să respecte instrumentalul original, cel acustic. Când au înregistrat primul album Taraf de Caliu, lăutarii voiau să introducă orga, dar Larisa nu era convinsă. Cu ajutorul lui Bogdan, directorul artistic al albumului, i-a convins să nu tragă nici o piesă cu respectivul instrument, pentru a nu strica farmecul instrumentelor din lemn și al acusticii care îi făcea speciali.
Când a dormit prima dată la Caliu acasă, acum 14 ani, Bogdan i-a spus lui Caliu: „Dacă-ți iei unul cu orga după tine, așa cum îți place ție să mergi la nunți în Alexandria, nu vei ajunge niciodată cu adevărat respectat și îndrăgit de către publicul larg în România, dacă nu păstrezi ce e esențial ție. Băieții aia nu pot cânta ca organistul lui Florin Salam, care, pe lângă faptul că e un super muzician, a terminat și Conservatorul”.
Caliu cu vioara acustică, langa un țambal mic, purtat pe după gât la care se cânta la nunțile mobile în Muntenia și un contrabas plesnit, împreuna cu un fluier e „un patrimoniu imaterial extraordinar, cu rădăcini înspre vechime,” crede Bogdan.
„Însă, din păcate, sunetul ăsta îl aud din ce în ce mai rar la ei,” mi-a mărturisit Simion.
El nu e de acord cu o „autoritate comunistă” care să decidă ce cântă taraful și ce nu. Dar nu subscrie nici ideii că lăutarii pot să cânte orice, „ca să dea din buric hipsterițele românce”, fără să fi repetat măcar de trei ori.
„Dimpotrivă, mi se pare violent și jignitor pentru cultura romă”, mi-a zis Bogdan, care crede în repetiții și lăutari care studiază 8 ore pe zi — nu în „minciuni romantice de atras gadjei [n.r.: români neromi] să vină la evenimente”.
„Nu cred în genul ăsta de stereotipuri romanțate. Cred în disciplină, cred în muncă și cred într-o custodie muzicală propie,” adaugă cobzarul.
Asta, crede el, se face printr-o curatoriere discretă, vorbind cu lăutarii constant, pentru a înțelege ce vor ei și cum se pot suprapune dorințele lor cu demersul de conservare a tradițtiei.
Larisa crede ca fetișizarea și idealizarea culturii rome sunt, într-adevăr, problematice atunci când sunt duse la extrem. Dar, în opinia ei, pot fi și benefice, în anumite limite, pentru că în orice mișcare ai nevoie de o fantezie sau o poveste.
„Nu e ceva dăunător neapărat. Cred că de ce sunt liniștită este pentru că am marketat fix pe ce e: emoție, muzică, toate cele. Eu prezint evenimentul și artistul cum e, iar apoi fiecare își face filmul”, mi-a spus Larisa.
Pericolul de superficialitate, crede ea, se spulberă când oamenii iau contact cu lăutarii și cu emoția pe care aceșatia o transmit oricui, indiferent dacă e sau nu cunoscător.
„Muzica asta are nevoie de o cosmetizare mai mult ca oricare ”, mi-a spus Larisa, adăugând că e necesar sa ai o conștiință când organizezi concertele. Nu poți băga o clapă sau o tobă doar pentru că e modern, explică impresara, pentru că ai strica muzica.
Larisa a fost acuzată în trecut că exploatează cultura și muzica romă. „Am sărit ca arsă gândindu-mă câții ani am investit și cât de mică a fost răsplata financiară, raportat la câtă energie și emoție am depus.” Pentru ea, „generația de hipsteri a salvat lăutăria, i-a dat un avânt și un sânge nou”.
Gestionarea tarafului presupune multe lucruri care rămân invizibile pentru artiști, dincolo de filosofiile ce ghidează conservarea acestui patrimoniu. De asta s-au iscat certuri pe bani sau provocate de clauza de exclusivitate dintre lăutari și Larisa, pe care muzicienii nu o respectau tot timpul. Clauza presupunea ca ei să nu cânte decât în spectacole organizate de Larisa, o încercare de-a impresarei să nu îi lase de capul lor, riscând să apară în contexte ce nu le-ar face cinste.
„Problema e că, pe măsură ce succesul e mai mare, și nebunia e mai mare. Și-atunci e mai greu să controlezi anumite lucruri”, explică Larisa.
În 2021, după ce au înregistrat albumul, au luat decizia comună să înceteze colaborarea, pentru că certurile se întețiseră. Larisa avea nevoie de o pauză, iar muzicienii voiau sa fie liberi o vreme, neconstrânși de clauze. Între timp, Larisa a descoperit și alți lăutari „foarte speciali și buni din țară, care își doreau să aibă pe cineva care să-i scoată la lumină. (...) Eu fiind atât de prinsă cu [Taraful lui Caliu] nu mai puteam vedea altceva,” a adăugat Larisa.
În acea perioadă, impresara a început să-i promoveze și pe Marian Mexicanu, Ionică Minune, Taraful de la Vărbilău sau Catanga, prin festivalul Șaraimanic și prin Viny, Rum, Wine & Tapas. Ei nu aveau autenticitatea neșlefuită a tarafului din Clejani, dar aduceau tradiției lăutărești, care nu putea fi continuată doar de Caliu, repertorii, instrumente și interpretări noi.
Ruptura dintre Larisa și taraful din Clejani a fost scurtă. Lăutarii și-au dat seama că fără impresară nu puteau ajunge unde își doreau. „Mă frământa aici”, îmi spune Caliu cu mâna la piept, în timp ce vorbește despre despărțire. La un moment dat, a sunat-o și i-a spus: „Viața mea, Larisa, noi am făcut taraful asta și va rămâne Taraf de Caliu cu Larisa.”
S-au împăcat, dar de data asta într-o formulă diferită, o colaborare mai puțin strânsă, fără clauză de exclusivitate. Larisa consideră că forma actuală de colaborare e mai sănătoasă.
„E cea mai posibilă colaborare pentru ambele părți, pentru că ai pe o parte frustrările unui manager care investește timp, crește un proiect și apoi când crește mare e peste tot și luat de toată lumea; și pe altă parte frustrarea artistului, care vrea să fie peste tot și nu înțelege ca nu e ok să cânte la toate berăriile și posturile de televiziune”, explică Larisa.
La intrarea în curte, doamna Cati, soția lui Caliu, amestecă într-un cazan cu mămăligă, în timp ce invitații se așază pe băncile din curte. Lângă ea, alte două cazane țin calde 1.500 de sarmale. Cu o zi înainte, doamna Cati a lucrat la ele peste 15 ore, împreună cu celelalte femei din familie.
„Sunt obosită la cât am muncit, dacă mai și dansez mă duc direct în pat”, îmi spune Florentina, fiica lui Caliu și mama lui Mario.
Femeile din familie au trăit mereu în umbra lăutarilor, adesea plecați la cântări prin lume. Doamna Cati nu a ieșit niciodată din țară și a fost la puține concerte, chiar dacă soțul ei a străbătut lumea din Japonia până în Noua Zeelandă și Statele Unite. Deși cultura familiilor lor este profund patriarhală, femeile joacă un rol important în viața lăutarilor din Clejani. Ele sunt stâlpii care țin familia, îngrijesc de casă și cresc copiii, în timp ce Caliu aduce bani pentru un neam de 40 de oameni.
„Viața noastră nu s-a schimbat. 30 de ani am stat mai mult singură acasă. Caliu pleca câte patru luni și îmi era greu să stau singură cu copiii”, îmi spune doamna Cati, în timp ce amestecă în cazanul cu mămăligă.
Covorul persan se șifonează tot mai tare pe măsură ce instrumentele se încălzesc. Mișcările de dans ale Ronei Hartner, învățate de la bunica ei, sunt contagioase și animă petrecerea. Florentina îi șterge tatălui ei sudoarea de pe frunte, pe măsură ce tot mai multe fire de păr de cal se rup pe arcușul viorii frământate cu pasiune de Caliu. De peste gard răsar patru capete de copii curioși, care privesc dezmățul din curte. Tot mai mulți vecini din sat sosesc și ei și se amestecă cu orășenii.
Viorica Rudăreasa, vocea tarafului și o altă puternică prezență feminină, dansează desculță și dă viață chefului cu vocea ei răgușită. Are priză la public, comunică cu el și întețește atmosfera cu glume și mici ajustări ale versurilor. De exemplu: în loc de „am o fustă parașută, toți golanii să mă pupe” — „toți golanii să mă f*tă”.
Și Viorica a fost inspirată de Caliu să cânte. La 12 ani, când a trimis-o mama ei să o aducă pe iapa Doinița de la păscut, a auzit cum cânta Caliu și s-a dus direct la el.
„Eram desculță, nici nu aveam cu ce să mă încalț. M-am dus direct acolo să cânt cu el și de atunci nu m-am mai oprit din cântat. A venit mama cu ciomagul după mine când a văzut că nu mă mai întorc”, îmi povestește Viorica.
Pentru toți, lipiciul a fost și rămâne Caliu. Rona îl consideră o inspirație.
„Are o misiune pe lumea asta: de a ne face pe toți fericiți prin prezența lui. El e dăruit cu totul, un prinț în felul lui. Când urcă pe scenă are ceva, un magnetism atât de puternic, încât inspiră ceva în oameni. Rar cunoști oameni atât de luminoși, atât de electrici”, îmi spune artista într-o pauză de dans.
Spre sfârșitul serii, doi greci veniți de la Atena ca să vadă taraful își fac curaj și o întreabă pe Larisa dacă pot să cânte cu Caliu. În duminica aia călduroasă de octombrie, muzicianului Stephanos Philos i s-a împlinit visul de 20 de ani, de când a văzut prima oară Gadjo Dilo. Filmul l-a inspirat și l-a introdus în lumea lăutarilor români. Văzuse Clejaniul în poze, dar nimic nu se compară cu faptul că e acolo. Pentru el, faptul că acum poate vedea în gând locul de unde provine muzica pe care o cântă face diferența în interpretare. Călătorii similare de documentare în Tunisia, Macedonia de Nord sau Franța au oferit o altă dimensiune muzicii lui și l-au ajutat să își diversifice repertoriul cu influențe din toată lumea.
„E atât de modest”, mi-l descrie Stephanos pe Caliu. „Le oferă altora spațiu să cânte, e un adevărat profesor care nu vrea să se dea mare și care împărtășește muzica, nu o ține doar pentru el.”
Însă, oricum ai privi, chiar dacă există un interes renăscut pentru muzica lăutarilor, epoca lor de aur s-a stins. Piața actuală nu e atât de mare, explică Larisa. Când jonglezi cu mai mulți lăutari și nu investești în unul singur, în imagine, în producții video și poze, nu poți aduce mult public.
„Trebuie o muncă continuă și noi ne susținem din profit exclusiv. Nu avem subvenții, nu avem nimic. Ar fi mișto să fie subvenții de la stat pentru partea culturală și să fie rezidențe creative care să păstreze tradiția”, explică Larisa.
În afară de cântat pe bani, lăutarii nu au avut un privilegiu astfel încât să cânte doar de dragul artei. De asta impresara crede că lăutarii „nici nu știu cât de speciali sunt”.
Cu toate astea, e împăcată că a înregistrat albumul și că mai poate organiza evenimente speciale ca cel de la Caliu din curte, unde sentimentul ăla adevărat și nepoluat continuă să existe. Larisa mi-a spus că e deschisă să lucreze cu oricine care vrea să susțină mișcarea și să se alăture efortului de a prezerva tradiția. Problema principală este și dispariția vieții la țară, crede Rona. Asta, crede actrița, e ceea ce conferea simplitatea neșlefuită caracteristică lăutarilor și invită copiii, oamenii în vârstă, romii, majoritarii și femeile care își manifestă sexualitatea să se distreze la un loc, creând ceva unic.
Spre sfârșitul serii, când focul de tabără a început să scânteieze cerul și sticlele de vin s-au golit, era clar că ziua a fost un succes. O parte din invitați s-au întors la București. Ceilalți au rămas la Caliu, unde petrecerea a continuat - cum, de altfel, speră el să continue și tradiția muzicii.
„N-am avut publicul ăsta înainte. Acum mă mir, sunt foarte emoționat că am publicul român și tânăr aici, datorită Larisei”, îmi zice Caliu.
Fotografiile au fost realizate de autorul reportajului.
