Am invitat mai mulți antropologi și sociologi care au studiat boala și corpul să ne vorbească despre noile experiențe formate în jurul pandemiei COVID-19, care ne transformă atât relația cu propriile organisme, cât și realitățile corpului social.
În ultima lună și jumătate ne-am regăsit izolați și, astfel, din ce în ce mai conștienți de corpurile proprii și ale altora. Privați de apropierea fizică abundentă de dinainte de pandemie, am inventat gesturi și obiceiuri care să ne protejeze corpul. Am început și să-i privim cu suspiciune pe cei din jur: tresărim când vedem oameni care se îmbrățișează prin filme; în supermarketuri, sesizăm când unii nu păstrează distanța recomandată de autorități; alții nu tușesc corect în cot; mulți nu au măști sau le poartă greșit. Merită spus că o criză de genul celei pe care o trăim acum laolaltă nu este niciodată strict corporală. Începe prin a fi de natură medicală: învățăm că numele virusului diferă de cel al bolii (SARS-CoV2 versus COVID-19), citim despre simptome, verificăm date și statistici - dar corpul e mai complex decât carcasa pe care o poartă fiecare dintre noi prin lume, cu mască sau fără. Cum s-au modificat interacțiunile între corpuri? Câți dintre noi își permit se se protejeze fizic, cu măștile și dezinfectanții care se găsesc la suprapreț în perioada asta? Are toată lumea unde să se spele pe mâini? În cele ce urmează, căutăm să înțelegem corpul în izolare, de unul singur, dar și corpul în relație cu lumile pe care le locuim.
În textele de mai jos analizăm corpul fiziologic, cu toate noile lui ritualuri provocate de izolare și pandemie, dar și corpul social - racordarea propriei individualități la o rețea mai mare de corpuri cu care intră acesta în contact. Orice grup social poate fi privit drept corp, ceea ce ne permite să reimaginăm relația dintre organismele individuale și lumea lor socială, scrie lingvista Jodie Clark. Raportarea unică a fiecăruia dintre noi la propriul organism generează nenumărate perspective din care putem analiza corpul. Izolarea, corporalitatea experiențelor domestice sau stigmatizarea anumitor corpuri sunt doar câteva astfel de abordări, pe care le explorează invitații noștri.
Contribuțiile celor cinci experți citați în articolul de față sunt completate de observații legate de corporalitate (viniete etnografice), culese din teren de studenți și studente ale masterelor de antropologie de la SNSPA și Universitatea din București, în cadrul unor cercetări exploratorii pe care le-au început odată cu carantina.
„Corpul este spațiul unei vulnerabilități”
David LeBreton (antropolog și profesor la Universitatea din Strasbourg)
Izolarea, menținerea la distanță a relațiilor cu ceilalți, transformă populația într-un arhipelag format din nenumărați indivizi. Fiecare dintre noi, în fața ecranelor sale, a corpului său aflat în poziție de inculpat, este transformat într-un hikikomori oarecare, precum tinerii japonezi care trăiesc în recluziune voluntară, menținând în același timp un contact neîncetat cu ceilalți prin rețelele sociale. Rămân uneori închiși timp de mulți ani, refuzând lumea exterioară. Datorită acestei izolări, prezența fizică a celuilalt se estompează, conversația dispare și mai mult, lăsând loc singurei comunicări posibile, fără corp, fără chip, fără contact și chiar fără voce (exceptând vocea amplificată a smartphone-ului sau a computerului). Nu mai există față în față, adică un chip în prezența altui chip. Mai departe de ecran, pe stradă sau prin alte părți, masca disimulează și mai mult chipul. Izolarea accentuează dependența de smartphone și distruge încă și mai mult conversația, adică recunoașterea deplină a celuilalt prin atenția care i se oferă.
Corpul este, de aici înainte, spațiul unei vulnerabilități, în care boala și moartea pândesc pentru a se infiltra prin cea mică breșă. Corpul este, mai mult ca oricând, spațiul unei amenințări. Se impune întărirea sa prin măsuri-barieră, denumite astfel într-un mod atît de just. „Fobia” contactului, identificată altădată de Elias Cannetti, se accentuează și mai mult. Corpul trebuie spălat, frecat, în permanență purificat, menținut în afara contactului cu un „celălalt” necunoscut, deci suspect. În distanțarea relațiilor fizice dispar multe dintre sărutările, strângerile de mână sau îmbrățișările anterioare. Dorința devine periculoasă, căci scapă oricărui control și îi expune la ceea ce poate fi mai rău pe cei care cedează. Un puritanism necesar însoțește măsurile de izolare și precauțiile ce trebuie luate pentru a nu fi atins de boală și a nu-i contamina pe ceilalți. Fiecare dintre noi devine o lume în sine care „comunică” neîncetat, fără a fi însă deranjat de prezența fizică a celuilalt.
Descoperim cu uimire prețul lucrurilor fără preț, al unor fapte simple precum o deplasare în alt cartier, o plimbare prin pădure, o întâlnire cu prietenii, o cafea băută la o terasă sau o vizită la teatru sau într-o librărie. O anume banalitate învăluia toate aceste comportamente cotidiene, care își regăsesc azi dimensiunea de caracter sacru, de valoare infinită. Criza sanitară este în acest sens un memento mori, o reamintire a incompletitudinii și fragilității noastre pe care nu încetăm să le uităm. Ea restabilește o scară de valori, banalizată de obișnuințele noastre. Doar ceea ce ne poate fi luat capătă un preț. Faptul de a ne deplasa ținea atât de mult de domeniul evidenței, încât nu mai era în nici un fel perceput ca un privilegiu.
La capătul crizei sanitare, întoarcerea la normal va fi un moment de formidabilă jubilație, de regăsire împreună cu ceilalți și restul lumii, de intensificare a plăcerii de a trăi și a sentimentului de a fi viu.
„Corpul ajunge să joace șotronul, mai virtuos sau mai șleampăt, între obiecte și spații care au devenit teritorii nesigure”
Bogdan Iancu (antropolog și profesor la SNSPA)
De la declanșarea epidemiei o serie de certitudini despre logica de funcționare, răspândire și contaminare a virusului au fost contrazise parțial sau total, aruncând o mare masă de indivizi într-un orizont neclar în care fiecare se descurcă cum poate, cu armele unui bricolaj perpetuu. Din acest motiv, înainte de respectarea unor prescripții formulate robotic, într-un orizont plin de incertitudini – sau cu o singură certitudine: propria spaimă –, indivizii improvizează o gamă largă de strategii de apărare a corpului de posibila contaminare, care nu mai au nimic din „actele triviale de rutină” locale sau naționale ale școlilor de igienă. Corpul ajunge să joace șotronul, mai virtuos sau mai șleampăt, între obiecte și spații care au devenit teritorii nesigure pentru pavăza sa epidermică. Câteva viniete etnografice ilustrează felul în care corpurile sunt angajate în viața de zi cu zi într-o coregrafie din ce în ce mai elaborată, care să permită navigarea virtuoasă a spațiului și să întârzie atingerea obiectelor-pericol.
La o săptămână după declararea stării de urgență un prieten din cartier m-a sunat să îmi paseze o jumătate dintr-o pâine pe care o scosese de la cuptor dimineața. L-am așteptat să coboare în fața blocului ca de obicei, dar el a apărut ca într-o scenă de teatru din spatele unei cortine de garaj, care s-a ridicat încet. Mi-a explicat că așa evită contactul direct cu mânerul ușii de la intrarea în bloc, care e folosită des de vecinii lui de scară. O altă prietenă povestea, într-un comentariu pe facebook, că încearcă să pună în practică o strategie de carantinare în pungi, la intrarea în casă, a încălțărilor de interior, pentru a evita corvoada spălărilor și dezinfectărilor.
De altfel, așa cum aveam să constat, în perioada asta mai toate persoanele apropiate discută despre cum au încercat să respațializeze și să semnalizeze (cu bandă adezivă, post-it-uri sau cretă) zona de la intrarea în casă, unde hainele și încălțările purtate afară pot fi depozitate și/sau carantinate, arhivate într-un fel de purgatoriu: încălțări distribuite în trei sectoare (de casă, dinspre casă spre afară, pentru afară), redescoperirea rolului vestibului care să separe cele două universuri. O amică mărturisea amuzată: „Am terorizat și copiii cu spațierea de la intrare până unde au voie sa pășească. Au ajuns să se corecteze și să se streseze unul pe altul”. Un alt prieten pune în discuție felul în care respațializarea încă nu întru totul ergonomică generează o coregrafie improvizată: „Vestibulul s-a cam decuplat de casă și a apărut preșul interior. Al doilea preș, care se udă și pe care te descalți, după care faci un pas mare până la papucii din casă. Și gata, ești înăuntru. Dar e dificil, crede-mă, mai ales că atunci când ieși îți lași papucii cu botul invers, adică spre ieșire. Și e greu să îi încalți când intri, că sunt întorși... atât de emoționat sunt că ies că mereu uit asta”. Acest balet se poate sfârși, așa cum am aflat recent, cu accidente domestice. Ele indică achiziția incompletă a gesturilor care să pună corpul în echilibrul necesar în tot acest parcurs, care seamănă cu țopăiala pe pietre de râu. Aceste gesturi, alături de multe altele, care par să izoleze corpul în mijlocul unui safari, se structurează deocamdată într-un arsenal exotic de care lumea tinde să se amuze ca de o acțiune ștrengărească ce se va va pierde odată cu maturizarea. Doar că nimic nu asigură că, pe termen lung, nu sunt – la fel cu salutul cu cotul sau gamba apărute la începutul epidemiei – bazele unei noi ergonomii sociale și spațiale.
Ritualurile de dezinfectare și distanțare, prin sentimentul de curăţenie și decontaminare pe care îl induc, ar putea avea, așa cum argumentează Adam Drazin (2001) un potențial de „reinterpretare progresivă şi treptată a trecutului, prin respingerea anumitor obiecte” şi ca rezultat, „această transformare a lumii materiale din propria locuinţă poate influenţa, la rândul ei, actorii implicaţi şi relaţiile dintre ei”.
„Izolarea ne confruntă cu propriul corp”
Gabriel Jderu (antropolog și profesor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității București)
La un moment dat mi-a fulgerat prin minte gândul să fac și eu pâine în casă. Și mi-am zis Hopa, stai puțin, când naiba am mai făcut eu pâine în casă până acum? Așa am devenit reflexiv la acest subiect. Pâinea făcută în casă e parte a discursului despre izolare, care este unul cu puternic accent de clasă.
Una dintre semnificațiile acestei pâini este legată de subzistență, de nevoia de a gestiona supraviețuirea într-un context de criză. Pâinea oamenilor nevoiași nu este vizibilă pe rețelele sociale. Pe Facebook și Instagram strălucește pâinea frumos rumenită și, mai ales, bine fotografiată. Este tele-pâinea, pâinea creativă a unei clase care în contextul telemuncii pune în practică tehnicile de dezvoltarea personală învățate. Acest univers vizual al tele-panificației este rezultatul reflexivității corporale dată de frământatul aluatului, de sinestezia coacerii, de pronunțatul cuvântului maia, de plasatul pâinii în estetica mai largă a bucătăriei. Este „valoarea de semn”, așa cum spunea sociologul francez Jean Baudrillard.
Această pâine exprimă paradoxul corpului izolat. Este un corp disciplinat de izolare, dar și un corp-resursă, o formă de capital. Pâinea coaptă în casă exprimă faptul că mediul primitor al casei, „acasă” al nostru, devine problematic pe termen lung și nu mai asigură o suficientă sursă de sens. Casa, dintr-o „clădire solidă a lumii” - cum i-ar spune sociologul Erving Goffman –, un spațiu al confortului, devine azilul, „instituția totală”. Pe cei cu resurse limitate, izolarea îi apasă mai tare, îi poate expune chiar la violență. Ei trebuie să supraviețuiască. Pe intelectuali și „creativi” îi poate orienta cu tandrețe spre confirmarea orizontului de clasă la care aspiră.
Izolarea ne confruntă cu propriul corp – căruia acum trebuie să-i facem un program. Ne comportăm ca niște gazde primitoare, care fac eforturi să-și răsfețe musafirul suprem. „Oaspetele” devine o resursă de sens importantă, parte a identității noastre sociale. Și așa ajungem să-l alintăm prin pâine și cu pâine.
„Un virus care, până acum, nu ne-a atins organic pe cei mai mulți dintre noi, ne-a afectat puternic corpul social”
Andrei Mihail (antropolog și asistent universitar la SNSPA)
Spre deosebire de epidemii discutate în trecut pentru efectele pe care le aveau asupra corpurilor noastre, dramele pe care le produceau sau, cel mult, pentru numărul sec de persoane afectate, coronavirusul este, probabil, cea mai matematizată criză medicală. Nu știu cum e la alții, dar de multe ori am simțit că mă pierd printre diferitele curbe din care ar trebui să înțeleg un singur virus, care cresc și scad în paralel pe ecranele din fața mea. Pe internet, sursele de încredere prin care încercăm să filtrăm avalanșa de informații vin mai mereu la pachet cu o scală logaritmică sau o curbă exponențială. Inclusiv una dintre cele mai populare meme care a circulat zilele astea râde de elevii care nu dădeau doi bani pe orele de matematică.
Siddhartha Mukherjee, medicul oncolog autor al unei „biografii a cancerului”, ne reamintește în cartea sa că atunci când o boală se insinuează atât de puternic în imaginația unei epoci, o face pentru că alterează o anxietate latentă în interiorul acestei imaginații. Din păcate, cifrele și graficele sunt, în mare, impotente în a ne ajuta să ne înțelegem trăirile individuale și colective. Un virus care, până acum, nu ne-a atins organic pe cei mai mulți dintre noi, ne-a afectat puternic, însă, corpul social. Într-un timp extrem de scurt, ne-a dat peste cap percepții și comportamente, ne-a obligat să ne regândim rutinele din rădăcini care păreau extrem solide în urmă cu câteva luni, dar ne-a și amplificat fracturile simbolice ale societății. Virusul este democrat, nu cruță pe nimeni indiferent de venituri, gen sau educație; nu însă și vindecarea. Capacitatea de a ne însănătoși corpurile și comunitățile depinde puternic de diferențele sociale care ne caracterizează și de direcțiile politice care le produc. Pentru a le înțelege, trebuie să (ne) privim - și pe lângă imaginile medicale sau modelele matematice care abundă zilele astea în jurul nostru.
„Toate corpurile pot deveni oricând un pericol, dar unele sunt mai periculoase decât altele”
Alex Dincovici (antropolog și profesor la Masterul de Antropologie al SNSPA)
Discursul oficial despre coronavirus este, în aceste zile, dominat de epidemiologie, care a răsărit deodată pe scena publică și este preocupată de identificarea traseelor virusului.
Nimic nefiresc până aici, și e oarecum normal ca discursurile dominante despre boală să fie dominate de medicină. Însă ce este specific în aceste zile la epidemiologie este lipsa ei de neutralitate. Neintenționată, dar reală. Epidemiologia devine, în mod involuntar, baza unor biopolitici ale discriminării, întâi geografice și abia mai apoi sociale. Specialiștii au retrasat originile bolii într-o provincie din China, după care au situat-o, mai recent și mai aproape de noi, în Italia. Și din Italia s-a extins în jur și direct către România, peste discursul epidemiologic suprapunându-se în tot acest timp și discursuri despre migrație, rasă și etnicitate.
Mai nou, închiderea granițelor a dus la căutarea și găsirea unui alt inamic, mai aproape de noi și construit de un discurs la fel de discriminatoriu si ageist, bazat pe vârstă: bătrânii. Am început astfel să urâm chinezii, am continuat cu italienii, am ajuns la migranți, care au devenit pe parcurs și romi, căpșunari sau alte categorii sociale considerate needucate și prost văzute în societate, și am ajuns să ne urâm bătrânii, care nu vor să stea în casă - sau cadrele medicale, care vor să stea în casă, în lipsa unei protecții minime adecvate în fața pandemiei.
Multă lume din zona academică reînvie în aceste vremuri opera lui Foucault. Asistăm în prim plan la o combinație neobișnuit de agresivă între disciplinarea corpurilor și administrarea lor sub forma unei gestiuni calculate a vieții, dar și a morții, pentru toți bolnavii de coronavirus care nu supraviețuiesc luptei cu boala. Străinii, italieni și chinezi, sunt pedepsiți prin închiderea granițelor (și poate ar trebui pedepsiți prin sancțiuni economice, zic unii). Migranții sunt ostracizați și corpurile lor sunt controlate încă de la graniță, ținute în carantină, numărate și măsurate. Bătrânii, pe de altă parte, sunt imobilizați juridic, în casă, cu libertate minimă de mișcare și de acces. La fel cum bătrânii fără dinți în gură erau huliți pentru anumite preferințe politice asumate, așa și bătrânii care nu pot să stea în casă sunt judecați pentru îndrăzneala de a se mișca și de a-și scoate corpurile la aer. Și implicit sancționați.
Epidemiologia permite crearea unor geografii umane ale bolii și identificarea unor noi categorii sociale și politice, în funcție de care statul este așteptat să ia măsuri. Premisele sunt simple: toate corpurile pot deveni oricând un pericol, dar unele sunt mai periculoase decât altele și trebuie urmărite. Cele care sunt bolnave trebuie să fie și sunt în primul rând izolate și mai apoi îngrijite (cel puțin la nivel de discurs și acțiune politică), cele care pot fi bolnave sunt izolate și controlate, iar celelalte se află într-o stare liminală și pot să se regăsească, la orice pas greșit, în una din celelalte.
Astfel, discursul epidemiologic ajunge involuntar să fundamenteze biopolitici ale represiunii și controlului, din păcate singurele posibile în fața evidentului eșec al statului și sistemului de sănătate care se prăbușesc la contactul cu boala.
„E mult mai greu să atingi un stat abstract, decât un corp murdar, neigienic și indisciplinat”
Raluca Răcean Gorgos (regizoare și studentă a Masterului de Studii Vizuale și Societate al SNSPA) și Maria Trifon (studentă a Masterului de Antropologie al SNSPA)
Suntem tentați deseori să credem că modul în care o persoană arată spune ceva profund moral despre ea, iar în ultima perioadă igiena corporală este folosită tot mai des ca atribut moral. În plină pandemie SARS-CoV-2, când măsurile stării de urgență și distanțarea socială reconfigurează raporturile interumane, devine tot mai important și acut să știm cât de curat este Celălalt. În încercarea de a domestici incertitudinea sistemică, divizarea mentală eu/celălalt și percepția binară sănătos-bolnav ne ajută să igienizăm în jurul nostru, construind iluzia siguranței fizice. Dar asta face ca fracturile deja existente din societatea românească să adâncească scindările teritoriale, de clasă, de vârstă sau etnie. Cazul diasporei întoarse acasă scoate la suprafață astfel de stereotipuri și tensiuni.
Mediatizarea unei avalanșe de imagini stridente cu mase de oameni zgomotoase, incontrolabile, cu un aspect fizic precar, dublată de titluri senzaționale care monitorizează numărul românilor de la graniță și „primele decese legate de întoarcerea primului val de români din statele europene grav afectate de noul coronavirus”, construiește vizual o diasporă bolnavă care „ia cu asalt frontierele”. Reprezentarea amenințării este susținută și legitimată de declarațiile oficiale ale autorităților. Nu demult, președintele Iohannis le transmitea românilor de peste hotare să rămână unde sunt: „Dragii mei, nu veniți în acest an acasă de sărbători”. Toate acestea, suprapuse pe frica și incertitudinea personală, duc la stigmatizarea frecvent întâlnită în tipurile de reacții analizate - aceea că Celălalt este un virus care umblă brownian printre noi și oricând ne poate pune viața în pericol. E mult mai greu să atingi un stat eșuat, în abstract, decât un corp murdar, neigienic și indisciplinat.
Deși pe 10 august 2018 diaspora revenită în țară la protest reprezenta elita salvatoare, curată, imună la corupție, acum ne confruntăm cu portretizarea unei diaspore neîngrijite, neglijente, needucate și, deci, contaminate. Redusă la imaginea de „lichele”, „viermi”, „jeguri” sau „păduchi”, această diasporă de „cerșetori/sclavi” funcționează ca un grup omogen, focar de infecție ce ne amenință intenționat sănătatea fizică și socială prin repatriere. Stipulând igiena precară, aceste reacții extrase din mediul online nu fac decât să reproducă prejudecățile structurale. Corpului „murdar”, degradat, care prestează muncă „la negru” i se asociază cu ușurință comportamente deviante și imoralitatea, aceste „hoituri” ale societății fiind sursele de infestare – cu COVID19, nesiguranță şi criminalitate. Categoriile sociale vulnerabile, viețile nude, în sensul filosofului Giorgio Agamben, par a fi folosite ca scut, în spatele căruia statul își ascunde eșecul guvernării, iar populația frica de necunoscut și vulnerabilitatea în fața problemelor sistemice.
„A te spăla pe mâini e un privilegiu”
Ruxandra Păduraru (studentă a Masterului de Antropologie și Dezvoltare Comunitară al Universității București) și Bogdan Oița (asistent social și student al Masterului de Antropologie al SNSPA)
Discuțiile din ultima perioadă converg, inevitabil, către igienă. Suntem invadați pe social media și la radio de mesaje hip: fredonează refrenul preferat în timp ce te speli pe mâini, în completarea recomandării date de Guvern, „Spălați-vă des pe mâini, cu apă și săpun, cel puțin 20 de secunde”. Grija față de curățenie ne re-ierarhizează prioritățile. Dar cum se descurcă o persoană care are de ales între a cumpăra o sticlă de spirt și ceva de pus pe masă?
Margareta are 39 de ani și locuiește alături de alte 9 persoane într-o casă mică, supraaglomerată, de la periferia orașului, într-o zonă cu multe locuințe fără acces la apă curentă și la alte utilități. Gospodăria este mereu îngrijită; mirosul de lemn ars în sobă, ordinea, podelele imaculate; într-un colț, sunt puse câteva soluții de curățat. Curtea betonată este spațiul în care cei 4 copii ai casei se joacă. Avem o familie care locuiește la o vilă lângă noi, amândoi cu funcții mari, dar ne amenință copiii și îi filmează când se joacă cu mingea în fața casei, spune ea.
Până la declanșarea pandemiei, Margareta făcea curățenie într-o scară de bloc: Nu a vrut să ne facă acte, da’ eu mă bucuram și așa, că aveam ce să dau la copii de mâncare. Ocazional era plătită ca menajeră la un magazin și în casa unei femei, dar acum nu prea mă mai cheamă. Concubinul ei lucra pe șantier, tot fără carte de muncă. Vulnerabilitățile familiei au crescut odată scăderea drastică a veniturilor, după ce ambii și-au pierdut locurile de muncă, fără să poată beneficia de șomaj tehnic. Ea, partenerul și cei doi copii ai lor locuiesc în aceeași cameră și trăiesc acum din alocația fetei de 13 ani, de 150 de lei pe lună: Este tot ce avem sigur acum. În rest, Dumnezeu știe. Când am vorbit la telefon cu Margareta, a ieșit din cameră să nu își deranjeze fata care își făcea temele primite pe Whatsapp pentru școală.
După primele îmbolnăviri raportate la televizor, familia s-a îngrijit să aibă câteva produse de curățenie în plus, dar s-au dus. Am luat 2-3 săpunuri, dar ce facem când se termină? S-a scumpit totul, ceapa era 2 lei, a ajuns 7 lei; acum se face bani pe spatele altora; copiii cer de mâncare, n-ai cum să le iei, o să murim de foame? Poliția este mereu prezentă în zonă, vine pe stradă, ne spune să stăm în casă; dar lumea nu mai are ce să mănânce, degeaba stăm în casă.
Zilele trecute, surorii Margaretei i s-a făcut rău și au chemat salvarea. Are gastrită și i-au fost prescrise medicamente. Când a plecat la farmacie și-a completat declarația, și-a pus mănuși și mască, dar și astea se termină; cum ieșim din casă după? Deși nu neglijează atenționările pentru o igienă sporită, odată cu reducerea bugetului familiei, grija ei pentru sănătate este dublată de teama că nu va putea să-și procure mijloacele de subzistență. Orice altă cheltuială, în afară de mâncare, a devenit imposibilă. Căci, a te spăla pe mâini și a putea face curățenie sunt un privilegiu. Un taler. Din două.
Fotografie principală din arhiva Fortepan (1976)
