„Stăteam aproape de graniță. Mă uitam cum zboară păsările și trec granița, știi? Îmi ziceam: măi, frate, măi, ai ajuns mai rău ca o pasăre. O pasăre poate să treacă și tu stai aici, ca prostu'.” Mărturisirea sasului Richard Schmidt, „frontierist” care a evadat din România lui Ceaușescu în 1987, e corolarul textului de mai jos, despre plecări și căutări de mai bine.
Pentru Scena9 pe hârtie #2, Venera Dimulescu a întrebat șapte emigranți, din anii ‘70 și până acum cum s-au schimbat în ultima jumătate de secol căile prin care românii au plecat din țară, de la înotatul între hotare, în bătaia armelor, până la zborul low cost spre orice colț al lumii.
În 2019, peste o mie de emigranți și refugiați s-au înecat în adâncurile Mării Mediterane. Poveștile în cifre ale morților, înroșite în presa internațională, sunt și mai cumplite când le privești detaliile: o femeie a fost înghițită de apă cu brațele făcute scut în jurul copilului său, un băiat a fost sfârtecat cu cuțitul, iar o mamă a murit într-un incendiu în Moria, lagărul pentru refugiați din Grecia. În timpul ăsta, conducătorii statelor-gazde sunt din ce în ce mai puțin dispuși să-i ajute pe cetățenii lumii care caută un loc în care să se adăpostească de haosul violent de acasă. Președintele SUA, de pildă, a scurtat la jumătate numărul maxim de refugiați admiși între granițele pe care le administrează. Zilnic, citim știri despre emigranții altora și ne speriem, fără să ne gândim că istoria ne-a pus și pe noi în postura străinului care încearcă să-și refacă viața în altă parte, de multe ori, cu prețul propriei vieți. Evenimentele de acum sunt reacții la crize economice și politice care s-au tot repetat în trecutul nostru colectiv.
După cel De-al Doilea Război Mondial a venit comunismul, iar granițele României s-au transformat în niște fortărețe păzite cu kalașnikovul. Din 1952, sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cei care erau prinși părăsind Republica Populară Română erau considerați prin lege „dușmani de clasă” și erau trimiși la închisoare pe o perioadă cuprinsă între trei și zece ani, după ce plăteau o amendă care pornea de la 4 000 și putea ajunge până la 40 000 de lei. După ce a preluat puterea, Ceaușescu a continuat să-i bage la închisoare. Pedeapsa pentru trecerea sau tentativa de trecere frauduloasă a frontierei îi trimitea după gratii până la trei ani.
Puține se știu despre frontieriști, așa cum au rămas în mitologia colectivă românii care își riscau viețile încercând să fugă din țară. Cifrele și evenimentele de la limitele geografice ale României sunt îngropate în arhivele Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și sunt cercetate, încă, prea puțin. Dar au rămas fragmentele de istorie orală culese de la supraviețuitori, care povestesc cum au fost umiliți, bătuți sau chiar împușcați de grăniceri.
Asta nu a oprit zeci de mii de români să-și riște viața pe fâșie, bucata de teren care protejează frontiera. Cei mai mulți au plecat după 1965, în timpul lui Ceaușescu. Jurnalista Marina Constantinoiu, unul dintre puținii oameni de la noi care au studiat fenomenul, spune că în perioada 1969-1989 aproape o sută de mii de români au primit azil politic în Occident. Numai în 1989 au fost înregistrate 50 000 de tentative de fugă. Mulți își făceau relații și dădeau bani unor călăuze care aveau, la rândul lor, pile la miliție și Securitate în Iugoslavia, și le asigurau drumul pe acolo. Alții fugeau singuri și își lăsau în urmă familiile, în speranța că le vor putea aduce cu ei, cândva, peste hotare.
Pentru mulți dintre cei care reușeau să treacă dincolo, destinația era, mai întâi, pușcăria de la Padinska Skela, din Belgrad, care avea și rolul de lagăr, un cămin temporar pentru refugiați și azilanți. Acolo era un birou al Națiunilor Unite, care îi proteja prin lege pe fugarii persecutați politic în țările lor. Frontieriștii erau considerați refugiați și primeau azil numai dacă puteau să demonstreze, la un interviu, că sunt persecutați religios, etnic, rasial sau politic. Nu era de-ajuns că vii dintr-un stat totalitar. Nu era de-ajuns că ți-ai riscat viața. Nicu Covaci, liderul formației Phoenix, și-a scos pe ascuns din țară colegii de trupă, Sirineta Borz a trecut granița însărcinată, Andrei Mikla a ajuns la sârbi cu trei gloanțe-n burtă, Fane Garboni a înotat în sacou până în Iugoslavia.
Apoi a venit Revoluția. În Europa de Est, dictaturile comuniste au început să cadă una câte una, iar schimbarea de regim a adus cu ea și mult visata libertate de circulație. După iarna lui 1989, românii nu s-au mai oprit din plecat. Era pentru prima oară în 50 de ani când aveau libertatea de-a ieși din țară fără aprobarea Securității. Însă unele țări occidentale s-au speriat de valul mare de emigranți din fostul bloc comunist și au construit bariere noi. Austria, de pildă, a reintrodus vizele în martie 1990 special pentru cetățenii români. Cu o zi înainte, aproape 7000 de români s-au strâns într-un șir lung de un kilometru și jumătate la granița dintre Austria și Ungaria ca să prindă ultimele ore fără viză, în timp ce politicienii austrieci vociferau că problemele altor state nu sunt responsabilitatea lor.
Fotograful Remus Țiplea a încercat să emigreze de șapte ori după Revoluție. Auzise de la vecini că poți să-ți cumperi un apartament cu salariul din Germania. Acolo n-a mai ajuns, dar în 1993 a reușit să plece nevăzut de grăniceri la Paris.
În timp ce țările europene sortau emigranții la intrare, Statele Unite ale Americii au transformat Visul American într-un joc de noroc. Loteria vizelor pentru un permis permanent de muncă și ședere în SUA a început în 1995 și continuă și astăzi să premieze în fiecare an 50 000 de cetățeni din lumea întreagă. Familia Ioanei Cojocaru a câștigat loteria asta când ea avea 12 ani, în 2000. Cu un an înainte, vizele eliberate atinseseră numărul maxim admis pentru o țară, adică 3 500. Anul ăsta, au mai plecat cu loteria vizelor doar 311 români.
În 2007, am intrat în Uniunea Europeană și am început să simțim că aparținem unui spațiu mai larg decât propria noastră curte din Estul continentului. Când au primit dreptul de a călători fără viză în celelalte state ale Uniunii, peste jumătate de milion de români au emigrat temporar în acel an pentru un salariu mai bun. Cei mai mulți au ales Spania și Italia, iar două mii dintre ei și-au încercat norocul în Marea Britanie. Printre ei a fost și Alexandru Fechete, un bărbat rom care a plecat la muncă în Londra de două ori, în 2007 și în 2015. Prima dată, britanicii așteptau apocalipsa hoților români. Apoi, frica de imigranți străini a pregătit încet-încet terenul pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană.
Acum, România e mai mică cu 3,6 milioane de cetățeni. Istoria plecărilor de-acum și din anii comunismului pune în ramă propria noastră libertate: libertatea de a pleca și de a ne întoarce, libertatea de a ocupa, cu corpurile și mințile noastre, un spațiu potrivit nevoilor și viselor pe care le avem. Cu cât privim mai atent în urmă și realizăm ce am riscat pentru ea, cu atât înțelegem că puterea de a ne mișca în lume decide nu numai cine suntem, ci mai ales cine putem deveni.
„Formația Phoenix, rock’n roll, Germania, trebuie să cântăm”
Nicu Covaci, chitarist, 72 de ani
Prima plecare a fost a mea. Voiau să mă bage la pușcărie, vreo două săptămâni m-au frecat la poliție. Noi, fiind interziși, spărgeam stadioanele, iar ei nu știau ce să ne mai facă să ne oprească. Asta a fost în octombrie 1976. M-am dus acasă, am pus mâna pe telefon, aveam o gagică în Amsterdam. I-am spus să vină în România. A venit, ne-am căsătorit imediat, am luat un avion și am plecat. Am primit un pașaport mic, roz, pe el scria: valabil 30 de zile. Pentru că eram căsătorit, am primit permis de ședere. Am stat în Amsterdam jumătate de an. În ianuarie 1977 am cunoscut un neamț care voia să cânte la keyboard, la noi. Îmi tot zicea: „Hai în Germania, hai în Germania”. Cu el am pregătit fuga. Aveam bani la vremea aia. Noi câștigam bani și nu știam ce să facem cu ei. Am cumpărat un camion, l-am încărcat cu ajutoare pentru sinistrați, saltele, haine, și am venit înapoi în țară. El a stat la volan cât timp s-a petrecut tot circul. Avea hârtii de neamț, n-avea nimeni treabă cu el. În România venise cutremurul. M-am dus la Timișoara, i-am luat pe băieți, am organizat un turneu cu șase-șapte concerte. Le-am zis să vină să le dau banii pentru turneu, că plec cu instalația de sunet, care era a mea. Singurul om care a știut ce aveam de gând a fost săraca maică-mea. Fiind croitoreasă, mi-a dat pânză neagră să pun în spatele boxelor, unde scoți difuzoarele, dacă bagi lanterna, să nu se vadă că lipsesc. În ultima zi, am scos difuzoarele din boxă, ca să fie loc. Boxele Marshall aveau vreo 40 de cm lățime, un metru pe un metru. Eu am făcut yoga pe vremuri și știam o poziție în care reziști o vreme.
Băieții au venit a doua zi dimineața. Bem un pahar, două, trei, chefuim. Eu am calculat cât timp îmi trebuie până la cel mai păzit punct de graniță românesc: barajul de la Dunăre, la Orșova. Vreo trei ore. Trebuia să trecem dincolo, la sârbi. Eu voiam să trec noaptea, la miezul nopții, când nimeni nu și-ar imagina că îndrăznești să faci așa o chestie. Unii au propus să ieșim la Continental, să ne îmbătăm mai tare. Eram eu, Erland Krauser, Joseph Kappl și Ovidiu Lipan Țăndărică. Baniciu nu venise. M-am uitat la ceas: „Bun. Ieșim acum ori niciodată! Așa cum sunteți”, le-am spus. Au înlemnit ăștia. Să-i spun lu’ mama să-mi facă valiza! a sărit Krauser. Am rupt telefonul din perete. Instrumentele erau în mașină. Altceva nu ne trebuia. Le-am arătat poziția de yoga, cum să încapi în 40 de cm lățime: genunchii sus, o mână ridicată cu palma spre exterior, una ridicată cu palma spre propriul corp. La vecini, la mama, era o femeie gravidă în luna a opta, care plângea și zbiera: „Eu nu nasc în România, eu nu nasc în România!” Voia s-o taie, dar nu putea. „Vrei să naști în Germania?”, m-am dus la ea și i-am spus. „Hai cu mine!” Am ascuns-o pe gagica aia în boxa lui Baniciu.
Ajungem la Dunăre. Noaptea, se vedea jos barajul. Am început să-i înșurubez în boxe. Aveam gaură în palmă de la șurubelniță, că erau 28 de șuruburi lungi la fiecare boxă. La graniță, s-au dus ăștia cu kalashnikov, au deschis ușa la camion, au văzut boxe până sus. În față am pus un coș cu franzele proaspete, care miroseau frumos, și unul cu cârnați de Banat care fac poc când îi rupi. Au rupt un cârnat și au început să mănânce. Și am tăiat-o peste baraj. Dincolo, la sârbi: beznă. Nici măcar un kalashnikov. M-am dat jos, am început să bat în geamuri. Zic: „Formația Phoenix, rock’n roll, Germania, trebuie să cântăm”. Mi-au dat un vraf de formulare să le completez. Am stat acolo o oră și jumătate și am scris. Mi-au ștampilat formularele și am plecat. Se făcuse dimineața, începuse ușor să se lumineze, dar era o ceață de nu vedeai la trei metri. Pe malul celălalt al Dunării sunt niște munți în zigzag. Am mers, am mers și la un moment dat ieșim pe un vârf de munte, imaginează-ți, trei brazi și până la orizont numai nori albi. Primele raze aurii ale dimineții. „Trebuie să-i scot p-ăia”, mi-am zis. I-am scos afară. „Unde suntem, unde suntem?”, m-au întrebat. „În Rai”, le zic.
Apoi, mai opream la benzinării, mai discret așa, mai într-o parte. Îi lăsam pe băieți să meargă la toaletă. În spatele camionului mâncam cârnați, salam, pită. La granița cu Austria, mi-au cerut vamă pe instalație. „Zic, eu am plătit vamă când am cumpărat instalația, am toate hârtiile”. «Dacă treci pe aici, nu se știe, poate vrei s-o vinzi. Când ieși din țară, îți dăm banii înapoi». 24 000 de mărci! De unde să scot atâția? 30 de ore am stat acolo, în parcare. I-am scos pe băieți prin pădure și am așteptat până a venit o mașină din Germania și mi-a adus banii. Nu i-am mai primit înapoi. „Dacă ăsta e prețul pe care trebuie să-l plătesc, ăsta să fie”, mi-am zis. Am ajuns în aproape trei zile în Germania.
Există un moment în care decizi să faci ceva și nu mai simți frica. Este o stare de concentrare imensă, ești ca o stâncă. Dacă ai luat o decizie de genul ăsta, atunci mergi până la capăt.
„Am intrat în apă ușor, să nu clipocim”
Fane (zis și Steve) Garboni, pensionar, 66 de ani
Când am început să ies în lume, ca băiat tânăr, niciodată nu am simțit că aș aparține locului. Noi am fost o familie de baptiști. La școală, asta era crucea mea în fiecare zi. Copiii își băteau joc de mine, îmi ziceau că sunt pocăit. Am fost izolat. Eu sunt din Bocșa, Caraș Severin. Când eram mic, în anii ‘60, pe strada mea aveam o vecină cu un frate în RFG, care avea cinci copii. În fiecare an, veneau în vacanță la mătușa lor. M-am împrietenit cu ei, mi-au adus din Germania haine, ilustrate cu artiști. Simțeam că sunt ca ei. Am trăit bine la tata și la mama din punct de vedere material, dar voiam să știu și să văd mai multe.
Aveam 26 de ani, în 1979, când am început să mă gândesc să plec. Ascultam mult Europa Liberă. Am scris o scrisoare la postul de radio Deutsche Welle, era un concurs să câștigi o bicicletă. Aș fi vrut să am o bicicletă frumoasă, din Germania. Și mi-a prins securitatea scrisoarea, m-a chemat securistul de la uzina de construcții metalice din Bocșa, unde eram angajat. Ofițerul de la Securitate era boxer, la clubul de box al uzinei. Mi-a tras câțiva pumni și m-a împins într-o masă, de mi-a intrat colțul în ficat. Atunci am început să mă gândesc că nu mai e de stat în țara asta. Am vrut să mă duc în Elveția. Aveam acolo o familie de penticostali, prieteni cu părinții mei. Voiau să mă ajute.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la mama și la tata și să le spun că mă mut în Moldova Nouă, unde începe clisura Dunării. Moldova Nouă a fost un centru minier în perioada comunistă. Am avut un verișor care a fost mare șef acolo. Am vorbit cu el și i-am spus: „Gigi, te rog frumos, aranjează-mi și mie un loc de muncă acolo, un apartament unde să mă mut”. În câteva săptămâni m-am mutat. Apartamentul meu era chiar pe malul Dunării. Mă duceam și pescuiam. Au plecat o grămadă de acolo. Special veneau în zonă. De mine, nimeni n-a știut că vreau să fug. M-am împrietenit cu d-ăștia care mai ciripeau și îmi spuneau pe unde nu e de trecut, unde e păzită, unde sunt curenții. Mai aveam doi prieteni cu care am plănuit fuga: un șofer care ducea oamenii din sate la schimburile de la mină și un șofer care transporta minereu. Șoferul de autobuz a botezat fetița unui grănicer de acolo doar ca să-l tragă de limbă. Locul așa l-am găsit, între localitățile Divici și Baziaș. Am jucat ca la loterie: din discuții m-au făcut să am încredere în ei și le-am spus: „Băieți, uite care-i treaba, nu mai putem sta mult”. Atunci am hotărât să plecăm împreună.
Pe data de 16 aprilie 1982, la ora unu după miezul nopții, am plecat cu autobuzul spre locul ales. Copiii dormeau. I-am luat în brațe, i-am pupat, mi-am luat rămas bun de la soție și am plecat. Mi-am păstrat timbrele într-o pungă de nylon pe care am sigilat-o foarte bine, să nu intre apă la timbrele mele. Acolo am avut și buletinul și certificatul de naștere. Le-am pus în sân, sub cămașă. Aveam maiou, cămașă și un sacou, pantofi textili, nu din piele. M-am rugat la Dumnezeu să fie cu mine, să nu mi se întâmple nimic rău. Eu cu Ion ne-am băgat sub scaune și Nicolae conducea autobuzul. Erau vreo șapte km până acolo. A tras autobuzul pe stânga și a pus faza lungă de lumini, în caz că vine cineva să nu ne vadă că intrăm în Dunăre și fugim. Am intrat în apă ușor, să nu clipocim. Am început să înotăm până pe partea cealaltă a Dunării. Nu știu cât a durat. Am pierdut noțiunea timpului. Era un frig de groază! M-am tăiat sub bărbie cu o trestie. Atâta m-a usturat!
Când am ajuns pe malul celălalt al Dunării, cerul era fantastic. Atâtea stele, atât de senin. M-am pus în genunchi și i-am mulțumit lui Dumnezeu că am pus piciorul pe pământ sârbesc. Am traversat un câmp. Era așa de frig că ne-am băgat în snopii ăia de porumb să ne încălzim. Am stat acolo până a răsărit soarele. Când am ieșit de acolo, hainele de pe mine erau înghețate.
Orașul în care am ajuns era Veliko Gradište, la 2 km de câmp. Acolo trebuia să ajungem, că ne aștepta cineva să ne ajute să traversăm Iugoslavia. Un fost coleg de serviciu din Moldova Veche, fierar de meserie. El avea permis temporar, mergea lunar în Iugoslavia. Avea un unchi, la care ne-a dus. Trebuia să ne întâlnim cu el la piață. Noi am avut bani la noi: lei, dinari, mărci. Țiganul care ne-a așteptat ne-a luat toți banii. Ne-a dus la un bar, acolo. Ne-a dat să bem, să ne încălzim. În trei minute mi-a pus sângele în mișcare și am simțit căldură interioară. Nu mai mâncasem de la ultima cină în familie. Ne-a luat țiganul ăsta și ne-a dus la unchiul lui, în Požarevac. Am petrecut noaptea următoare acolo. Voiam să plecăm spre Maribor, spre granița cu Austria. Țiganul la care am stat mi-a zis: „Dacă te prind, te dau înapoi”. Un prieten de-al lui, un maior de la poliția secretă din Iugoslavia, ne-a urcat în mașina lui și ne-a dus la pușcărie, la Požarevac. Două săptămâni am stat acolo. Pușcăria era plină de băieți români. Maiorul a vorbit ceva cu polițiștii de acolo, ne-a pus o vorbă bună. Ce viață am dus noi trei! Stăteam toată ziua afară, pe butuci, la soare. Nu mai știam ce să facem. Le-am spălat mașinile la toți polițaii de acolo. Au trecut zilele alea extraordinar de fain. După două săptămâni ne-au dus la Belgrad, la Padinska Skela. Era un birou ONU și ne-au înregistrat să avem protecție și să nu fim dați înapoi. O lună de zile am stat acolo.
În Elveția n-am mai ajuns. După o lună, de la Padinska ne-a luat un autobuz să ne ducă în lagăr, în Italia. Aia era destinația finală. Eu n-am știut ce fac ei. Când am ajuns în Slovenia, la Maribor, ne-au dat jos. Am stat o noapte la pușcărie. A doua zi au venit doi tipi în civil, de la poliția secretă din Slovenia, și ne-au dus cu microbuzul într-o pădure. Eram la granița cu Austria. Ne-au zis pe unde să o luăm, au dat mâna cu noi, ne-au urat drum bun și au plecat. După două ore de mers pe jos am ajuns în localitatea Bad Radkersburg. Tare frig ne-a fost în seara aia, eram și obosiți. Am intrat într-o magazie a unui fermier. Am dormit acolo până dimineață. De acolo ne-a dus un nene cu mașina la Graz, la pușcărie. Ne-au trimis cu autobuzul la Viena, în lagăr. După cinci zile am ieșit. Eu am găsit niște băieți de la mine din oraș, din Bocșa, m-au luat cu ei la lucru, în agricultură. Numai la negru se muncea acolo. Rar dădea Austria azil politic. În 19 ianuarie 1983, am emigrat din Austria în America. Aveam un prieten cu care am copilărit, în Portland, Oregon. A vorbit cu cineva să mă sponsorizeze. Mi-a dat statul asistență socială. Am primit bani să-mi plătesc o chirie, am primit bonuri de masă, am făcut școală de limbă engleză. Am avut statutul de refugiat un an de zile.
Între timp, soția mea și-a găsit pe altcineva. Pe copii i-am văzut după 15 ani. În 2003 am cunoscut-o pe soția mea actuală, tot româncă. Am ieșit acum la pensie și ne-am întors în România, la Oradea. Timpurile nu mai sunt cum erau în anii ‘80. Acuma pot să ies pe balcon și să urlu că-mi bag picioarele în PSD-ul lor și nu-mi face nimeni nimic. America nu-i țara mea. Aici am toate rudele, aici îmi place mâncarea, îmi plac obiceiurile. În America am administrat un azil de bătrâni timp de 11 ani. Și acolo am văzut oameni care au murit singuri, pe care nu i-a căutat nimeni ani de zile. Americanul nu-și pierde timpul să aibă grijă de tac-su și de mă-sa că-s bătrâni. Am zis: „Hai snbmbnă vindem tot ce avem și să ne întoarcem în țara noastră”.
„Un an de zile am plâns și am suferit ca un câine după băiatul meu”
Sirineta Borz, patroană firmă de îngrijiri a bătrânilor, 52 de ani
Pot să scriu un roman cu viața mea. Prima oară, am încercat să trec frontiera la 16 ani. Eram îndrăgostită de prietenul meu pe vremea aceea, care între timp a devenit soțul meu, și voiam să-l urmez. Am vrut să plecăm din România unde ne duceau ochii și picioarele. Nu m-am gândit la consecințe. Dacă mă prindeau sârbii, mă dădeau înapoi, că aveam doar 16 ani. El avea 19 și era a doua oară când încerca. Prima oară, în ‘82, l-au prins sârbii. A făcut un an de pușcărie. În august ‘83 am încercat împreună. În seara aia a venit pe la șapte și mi-a spus: „Eu plec. Vrei să vii cu mine?” Pregătise el terenul înainte, vorbise cu ceilalți (doi sași: un contabil și un economist din Banat) numai eu n-am știut. Cred că aveau și mărci la ei pe vremuri, dacă ajungeam în Iugoslavia, să avem bani de drum. Mie atâta mi-a trebuit. La opt am plecat de acasă. Ce bagaj! Doar hainele de pe noi am luat! Am avut niște pantaloni roz, nu fuste sau rochii, pentru că trebuia să fugi pe fâșie repede, repede.
Am trecut pe la Teremia Mare, eram chiar din zonă, știam locul. Până-n Serbia mai erau trei kilometri. Am mers pe jos până acolo. Dar ne-au prins pe fâșie. Eram cinci persoane. Erau puse sârme cu alarmă, așa își dădeau grănicerii seama dacă a trecut cineva frontiera și le-a scăpat. Când am atins sârma, a fost un zgomot foarte puternic. Soldații au început să alerge spre noi cu câinii, care ne-au simțit. Mi-a stat inima-n loc. Apoi au început să tragă și noi ne-am pus pe burtă. Ne-au prins imediat. Ei ne-au bătut, câinii ne-au mușcat. Am pe tot corpul semne de mușcătură de câine. Eu eram slabă și micuță pe vremea aia, iar prietenul meu m-a protejat, s-a pus peste mine să nu mă muște și mai tare. Unul a reușit să treacă în timp ce pe noi ne-au prins soldații și ne-au bătut. Pe mine și pe prietenul meu ne-au dus la Sânicolau la spital, să ne curețe rănile și să ne coasă. Ne-au ținut o noapte și-o zi la batalion, dimineața ne-au dus la procuratură în Timișoara. Țin minte că am fost o dată la toaletă și, când am ieșit, un soldat mi-a dat una și mi-a rupt maxilarul. De atunci am maxilarul sărit. Fiind minoră, mi-au dat drumul acasă. La școală, au făcut careu și m-au dat afară din Uniunea Tineretului Comunist. Ar fi vrut să mă și exmatriculeze, dar aveam un unchi în poliție și s-a băgat el pentru mine. Eram singura fată de 16 ani de care s-a auzit că a încercat să treacă frontiera. După asta, timp de un an, mă chemau la batalion să dau declarații o dată pe lună, despre ce am de gând să fac în viitorul apropiat. Pe el l-au băgat iarăși în pușcărie.
Băiatul nostru avea trei ani când ne-am hotărât să trecem din nou. Cu al doilea eram însărcinată. Eu m-am făcut tehnician agronom, iar prietenul meu lucra în construcții. El era văzut oricum rău în societate, nu putea să-și găsească un post ca lumea, mergea mereu să dea declarații la poliție. N-am vrut să-mi las băiatul mare acasă și, în prima seară, am vrut să trecem cu el. Era iulie. Au început câinii să latre și mi-a fost teamă că se va repeta experiența, așa că ne-am întors. Am lăsat copilul la mama. Nici nu vreau să-mi amintesc despărțirea de el. Știind că îmi las copilul în România și fiind însărcinată, mi-a fost greu să trec. Nu puteam să mănânc de durerea aia din suflet. Corpul îmi cerea, eram în a patra lună. Sârbii ne-au prins după-amiază, după ce am trecut. Până ce ne-au luat toate datele s-a făcut seara și n-am mai primit mâncare, n-am mâncat nici în ziua aceea. Am rămas fără energie și când ne-au dat hainele în baie, să facem duș, în aburii și în căldura aia am leșinat. M-am trezit în curte, pe iarbă. Am făcut pușcărie 21 de zile, pentru trecerea frauduloasă a frontierei.
După 21 de zile ne-au dus la Belgrad, la un lagăr de tranzit, Padinska Skela. Acolo ți se hotăra soarta: pleci mai departe sau te dau sârbii înapoi. Am dat un interviu la ONU să vadă dacă într-adevăr avem motive să plecăm, dacă suntem urmăriți pe motive politice. Voiam să mergem în Germania, fratele meu era acolo. Din 20 dacă alegeau 3 care mergeau mai departe. Au hotărât că da, putem merge mai departe, și ne-au trimis la un hotel, finanțat de organizație. Îți dădea o legitimație de refugiat și te puteai plimba prin oraș cu ea. Primeam mâncare de trei ori pe zi, aveam camera noastră ca pereche. Tot ei îți dădeau și biletul de avion, nu te lăsau să pleci până nu era totul organizat. Te protejau până tu aveai de muncă. Germania nu era țară pentru imigranți pe vremea aia. Nemții luau numai persoanele de origine germană. Noi trebuia să ajungem iarăși fraudulos în Austria sau Germania să cerem azil politic.
Doi ani de zile am stat în lagăr pentru imigranți. În octombrie, înainte de Revoluție, l-am adus pe băiatul meu cu Crucea Roșie. Un an de zile am plâns și am suferit ca un câine după băiatul meu. Mergeam la poștă să vorbim. Pe timpul ăla, trebuia să programezi apelul. Așteptai o oră până primeai legătura. Pe celălalt băiat l-am născut în lagăr și trăiam cu toții acolo, într-o singură cameră. Ne dădeau pachete cu mâncare de două ori pe săptămână: miercurea și vinerea, și 40 de mărci de persoană pe lună. Sunt și acuma în același oraș în care am venit de prima dată, Trostberg. Nu stau departe de lagărul în care am fost repartizată când am ajuns în Germania. Soțul meu a găsit de lucru aici, pe șantier. Aici am făcut școală, aici mi-am luat cetățenia, aici am o firmă de îngrijire a bătrânilor la domiciliu. În România, dacă rămâneam, nu aveam posibilitatea să fiu unde sunt acuma.
„La judecată, am văzut cât de mulți frontieriști eram: două autocare pline, legați toți cu lanțuri la mâini și la picioare, câte doi.”
Andrei Mikla, zidar, 57 de ani
Prima mea încercare a fost pe șase noiembrie ‘86. Și m-au prins. Aveam 24 de ani, eram proaspăt căsătorit, copilașul era nou-născut. Voiam să ies pe la Jimbolia, pe unde m-am născut. Eram îmbrăcat în negru, adidașii tot negri erau. Nu mi-am dat seama că talpa lor e albă. Îi vedeam pe grăniceri că-s departe, m-am târât, și am rămas culcat. Dar ei mi-au văzut tălpile albe. „Acolo e ceva!”, l-am auzit pe unul. Și-a luat arma de pe umăr, a încărcat-o și a venit spre mine. Mi-a zis să stau. „Nu vezi că stau?” i-am zis. M-au legat cu niște sârmă, cu mâinile la spate. Au mai apărut și alții, erau vreo cinci-șase, și m-au bătut. Apoi m-au dus la unitate, pentru interogatoriu. Dar unul dintre subofițerii de acolo locuia în bloc cu un unchi de-al meu. De atunci, nu s-au mai atins de mine. Am avut un noroc. Ud cum eram, m-au băgat într-o celulă, un metru pe un metru. De dimineață, procurorul m-a băgat în biroul lui și m-a întrebat unde voiam să mă duc. „Dar ce voiai să-ți iei din Germania, Mercedes?” mi-a zis. O săptămână am stat cu mai mulți frontieriști într-o celulă, la miliția județeană. Dormeam cu schimbul, iar mâncare ne dădeau pe fugă. Primeam numai arpacaș și varză. Varza conținea nisip, iar arpacașul puțea. Ne-au dus apoi la pușcărie, la Popa Șapcă. După o lună m-au judecat. M-au trimis la pușcăria Rahova, la București, de acolo la Slobozia, de unde m-am și eliberat, după opt luni. La judecată, am văzut cât de mulți frontieriști eram: două autocare pline, legați toți cu lanțuri la mâini și la picioare, câte doi. Ne ziceau trădători de țară, dar nu văd cu ce-am trădat.
Când am ieșit din închisoare, am plecat peste graniță iar, n-am mai stat. Era 10 ianuarie 1988. A doua zi, trebuia să mă duc la Casa lui Ceaușescu. Fiind zidar specialist, am avut ordin de concentrare să merg la București. N-am mai ajuns. În noaptea aia, am vrut să o bag pe fetiță în rucsac și s-o iau cu mine. Am pupat-o pe frunte și am lăsat-o în pătucul ei să doarmă, că era târziu și dormea frumos. Nevastă-mea lucra noaptea la spital, era la serviciu. Dacă îi ziceam, nici nu pleca la lucru. A aflat dimineața, când a văzut că patul era neatins.
La graniță, la Jimbolia, erau două canale luminate foarte puternic, de vedeai și țânțarul. Înainte de canale, era un gard din sârmă ghimpată, 40-50 cm înălțime, care avea o alarmă pusă. Dacă treceai de gard, aveai 50% șanse de reușită. Am mers târâș să caut sârma foarte subțire. Dacă o atingeai, se declanșa o mitralieră prinsă de niște stâlpi sau zburau rachete care luminau ca ziua, depinde în ce zonă nimereai. Am reușit să trec pe sub ea. Apoi am trecut prin canal. Apa nu era adâncă, dar era noroi până la genunchi. Acolo mi-am pierdut teneșii. Când ieșeai din canal, mai era o sârmă pentru rachete și pușcă, știam din auzite. Am găsit-o și pe aia și am trecut de ea. Când am trecut m-au împușcat, dar nu mai era mult până la graniță, 50 de metri. Am reușit să fug dincolo. M-am predat singur în Iugoslavia, că nu puteam merge așa, cu trei gloanțe-n burtă. Am ajuns în primul sat în patru labe și am bătut în primul geam pe care l-am văzut. Ăla, când m-a văzut plin de noroi, s-a speriat. „Nu te speria, omule. Cheamă, te rog, o salvare”, i-am spus. Noroc că știam un pic de sârbește. Opt zile am stat în spital, apoi 21 de zile în pușcărie, pentru trecere frauduloasă a frontierei de stat, în Zrenjanin. În România se pedepsea cu 3 ani sau mai mult, în Iugoslavia erau 21 de zile. Apoi m-au dus la Belgrad, în lagăr, la Padinska Skela. Față de pușcăriile din România, era lux acolo. Deja aveau televizor color. M-am dus unde m-au trimis ei, la Ambasada Germană în Belgrad. M-au înregistrat și m-au întrebat în ce oraș vreau să merg. Le-am zis că vreau în Augsburg. Nevasta mea avea o prietenă acolo, care venea în vizită pe la noi cu soțul ei. I-am spus că vreau să fug și el mi-a lăsat numărul de telefon, mi-a zis să-l sun când ajung, că mă ajută. Mi-au pus viza de intrare pentru Germania. M-au trimis la Ambasada Austriacă, ca să primesc viză și de la ei, că treceam pe acolo cu trenul. Nu am plătit nimic, totul a fost aranjat de Ambasada Germană. Tot ei mi-au dat 200 de mărci. Eram socotit ca refugiat, a plătit statul.
Eu nu am plecat pentru că nu mi-am iubit țara, o iubesc și-n ziua de azi. Nu am plecat din cauză că n-am avut una, alta. Am avut de toate, pe cuvânt. Mie mi-a lipsit libertatea și mi s-a pus pata pe sistem. Am vrut să plec cu orice risc.
„Mă tocau gândurile și singurătatea”
Remus Țiplea, economist și fotograf, 47 de ani
15 septembrie 1993. Asta e ultima dată când am plecat. Deja era a șaptea oară din 1991 când încercam să plec și tot ne prindeau și ne dădeau acasă. Atunci era cu ștampile pe care scria interdicție, nu aveai nimic altceva. Veneai acasă, îți schimbai pașaportul, ziceai că l-ai deteriorat. A doua zi aveai pașaport nou și puteai să treci iar, că nu erai înregistrat nicăieri.
După ‘90, de la noi, din Negrești, foarte mulți plecau în Austria. Fiecare și-a dorit să aibă o situație, cât de cât. Începeau să vină acasă cu mașini. Să vezi cum se strângea tot orașul pe lângă mașină și se uita. Dacă stăteai afară un an de zile, banii pe care-i făceai atunci în România valorau, pfoai, mamă, câți bani! Un apartament cu trei camere aici, în oraș, era 3000 de mărci. Un prieten de-al meu, plecat în Germania din ‘90, a lucrat două luni și și-a cumpărat apartament. Nu-mi venea să cred! Dar era foarte greu de ajuns.
Erau oameni pe aici care știau pe unde poți să treci granița dintre Ungaria și Austria. Auzisem eu de ceva barcă cu niște băieți și unu’ care îi trece drumu’. Trebuia să-i dai bani. I-am dat un lănțișor de aur și i-am spus să meargă la părinții mei, să-i dea cât trebuie pentru drum. Alor mei le-am zis că mă duc să dau iar la facultate, la Politehnică, în Timișoara. Aveam 21 de ani. Pe vremea aia, mama când tăia porcul, punea carnea într-un borcan plin de untură. Mi-a pus un borcan la mine și o pâine. Ne-am dus la ăla, eram nouă inși în microbuz, cu destinația Viena. Am trecut pe la Petea, legal, frumos. Microbuzul ne-a lăsat undeva, la granița dintre Ungaria și Austria. De acolo am mers pe jos o noapte, până am ieșit din zonele controlate de grăniceri, apoi ne-am urcat în alt microbuz care ne-a dus până-n Viena. Ne-a abandonat într-un parc, la intrare în oraș. Unul dintre tipii cu care am fost cunoștea pe nu-știu-cine, care a venit să ne închidă sub tren, unde sunt niște țevi cu o platformă. Am stat trei zile în parc să-l așteptăm. Era un frig noaptea, mamă, ce frig era. Deja eram rupt de foame, mâncasem tot borcanul. A apărut tipul, ne-a închis între țevile alea. Era o tablă groasă. Nu puteai să stai întins pe spate de tot, că erau niște țevi transversale, și-ți intrau alea ori în șolduri, ori în spate. Mergeai la toaletă în pungi, în sticle. Eu am nimerit chiar la scară și vedeam pantofii oamenilor cum urcă, cum coboară. Am stat 24 de ore sub trenul ăla, din Viena până la Paris. S-a oprit trenul. Am stat așa o oră, ne-am temut să ieșim afară. Se făcuse o liniște totală. Am urcat în tren să ne spălăm. Aveam albul ochilor, în rest eram negru tăciune. Toată pilitura de la frânele de tren îți intra în față, în ochi. Ce băi aveau trenurile alea! Am rămas super impresionat. După ce-am ieșit, m-am trezit singur în gară, fără niciun ban la mine, rupt de foame. Dar aveam la cine să mă duc. Aveam un prieten în Paris și m-am dus să-l caut. Am umblat pe străduțe. Mi-am scos cartea de Eminescu din geantă, m-am pus să citesc poezii. Francezii aruncau câte-un bănuț. Am dat până la urmă și de prietenul ăla al meu. Am stat într-o casă abandonată, a fost groaznic. Era scandal, erau bătăi, bețivănii.
Pe atunci nu erau condiții să muncești legal. Trebuia să te duci la Crucea Roșie și să ceri azil politic. Primeai ședere provizorie și un ajutor social. Nouă luni am vândut ziare la un magazin alimentar. Era un ziar făcut anume pentru oamenii fără adăpost, ca să câștige niște bani. Cumpăram câte o mie de exemplare și mergeam și le vindeam. Francezii dădeau câte 15-20 de franci, voiau să te ajute. Dar aveam atâta timp să mă gândesc, când vindeam ziarele alea. Mă tocau gândurile și singurătatea. După nouă luni, m-am întors la Negrești. M-am angajat aici, mi-am făcut familie și n-am mai plecat.
„E ca și cum ți-ar spune: ok, te lăsăm să pleci dacă ne demonstrezi că poți să te descurci”
Ioana Cojocaru, profesoară de fizică, 31 de ani
Am plecat când aveam 12 ani, în noiembrie, anul 2000. Mama a câștigat loteria vizelor, cum a câștigat sora lui tata, în 1998. După ce au plecat ei în America, a început și mama să joace. Părinții mei aveau bani, o duceau destul de bine. Dar mama a zis să facem asta pentru mine, că nu am un viitor în România. Pentru loterie, ne duceam la fotograf, ne făceam poze, și completam formularele: ce lucrezi, unde ai casă, la ce școală merge copilul tău, trebuia să scrii tot despre tine. Apoi se trăgea la sorți. La TV dădeau câți câștigători au fost în anul ăla.
În același an, în iunie, am primit pachetul acasă cum că am câștigat și ce pași trebuie făcuți. Țin minte și acum momentul. Mă duceam la magazin și m-am întâlnit pe drum cu nea Marinică, poștașul nostru. Mi-a zis: Ioana, am un plic pentru tine. Era un plic galben, pe care scria USA. Am fugit la mama: Ți-a venit ceva din America! Ți-a venit ceva din America! Hai, deschide! Ca să mă facă să tac, a deschis plicul. Scria felicitări în engleză și restul pașilor pe care trebuie să-i urmăm. Mamă, noi facem tot posibilul să ajungem în America, i-am spus.
La mine în casă, toată lumea vorbea de America: acolo poți să faci ce vrei cu viața ta, pleci de la sărăcie, pleci de la țigani. Acolo totul e un vis, iar toată lumea este nice. Mi se părea că așa e în filme, unde toată lumea avea ce voia: bicicletă, mașini mai frumoase.
Eu eram cea mai fericită din lume. Cine dracu mai pleca în America?? Am început, cu gura mea spartă, să spun la toată lumea că plec, inclusiv profesoarei de înot. Nici acum nu pot să uit. I-am zis: Domnișoara Ioana, să știți că eu am câștigat loteria vizelor și plec în America. Ea mi-a zis: ehe, să crezi tu că pleci în America. Știi câți câștigă la loterie și nu ajung să plece, pentru că sunt atât de mulți pași de făcut? Stai tu liniștită că nu pleci nicăieri.
Era greu. A trebuit să facem multe analize medicale, injecții, trebuia să arăți că ai unde să stai, că cineva te sprijină acolo. Mătușa a zis trei luni. După trei luni, trebuia să ne găsim un apartament și să fim pe picioarele noastre. Drumul ni l-a plătit unchiul din America. Era mai ieftin dacă le luai de acolo. Practic, tu nu câștigi nimic. Câștigi că te trimit în America, dar nu-ți dau altceva. E ca și cum ți-ar spune: ok, te lăsăm să pleci dacă ne demonstrezi că poți să te descurci. Am avut voie trei geamantane de persoană: două de cală și unul de mână. Mama mea și-a luat vase yena, vas de sarmale, tacâmuri, farfurii, ca să aibă ceva de suflet. Eu mi-am luat haine, poze cu prieteni. Ce-am lăsat în urmă? Casa, bunicii din partea tatălui, bunica din partea mamei. Mașina am vândut-o. La aeroport a venit toată familia, cred că eram vreo 40 de persoane. Toată lumea plângea. Țin minte că a fost zbor direct și că se fuma în avion.
La mătușă-mea am stat în Edison, un orășel mic în New Jersey, unde locuiește mama mea acum. Ne-a ținut șase luni, dar părinții mei au început să lucreze după 2-3 săptămâni. Au primit drept de muncă, green card. Mama a lucrat la o cafenea, iar tata cu unchiul meu, la o fabrică de geamuri. L-a ajutat să găsească de lucru la compania unde lucra el. Mama și-a găsit prin verișoara mea. Nu era plătită foarte bine. Îi era rușine să vorbească, că engleza ei nu era bună. Amândoi stăteau foarte prost cu engleza. Mamei nu i-a plăcut deloc în America, la început, și nici mie. Eu intrasem într-a șasea, cu engleza ca first language. La școală la mine, copiii deja se cunoșteau unul cu altul. N-am avut prieteni de la început. Vorbeam tot cu cei din România. Și eu și mama plângeam în fiecare zi și îl întrebam pe tata: când plecăm acasă? Ați înnebunit la cap, ne zicea el. După ce m-ați pus să vin aici, vreți să plecăm acasă așa, ca proștii? Hai să facem un ban și după aia plecăm acasă.
După șase luni ne-am mutat în Highland Park, care e la cinci minute de Edison. Acolo ne-am mutat în mai 2001. Intrând clasa a șaptea de la început, copiii nu se cunoșteau toți, mi-a fost mai ușor aici să-mi fac prieteni. Dar accentul tot mi l-am păstrat și copiii tot nu mă plăceau. Am fost bătută de trei ori în clasa a șaptea pentru că am venit din altă țară. Au făcut același lucru cu o indiancă. Mi-a fost apoi frică să merg la școală.
Acum predau la o școală privată de fete, în New York. M-am făcut profesoară de fizică pentru clasele de-a șaptea până la a doișpea. Locuiesc în New Jersey și fac naveta cu trenul, cam o oră. Copiilor le spun că am venit din România la 12 ani. Le spun și ce mi s-a întâmplat în școala americană, să știe și ei că nu e bine să fii așa închis la minte și rău. Eu am avut două vise când eram mică: să fiu vânzătoare la pâine și profesoară. Pe al doilea l-am obținut. Nu aș schimba nimic. Mereu mă întreb: ce-aș fi făcut eu în România, dacă rămâneam?
„Cu mine am luat doar haine și niște bunătăți de-acasă: slănină, cârnați afumați, d-astea, ce duce românu’ de obicei”
Alexandru Fechete, facilitator comunitar în zone marginalizate, 35 de ani
Eu de mic am avut o afinitate pentru Anglia, visam că merg acolo. Cred că aveam vreo 23 de ani și îmi plăcea foarte mult fotbalul, iar Anglia avea niște echipe mega blană. Mai era cultura lor, Mr. Bean și cașcavalul, că lira era cea mai puternică. Mi-am zis că dacă câștig o sută de lire pe zi, sunt campion. Vai, dar ce speranțe aveam! Cel mai fraier om de pe pământ am fost eu! Zic: mă duc în Anglia, tată, că fac treabă acolo! Acuma suntem cetățeni europeni, putem munci peste tot, avem drepturi.
Să plec, nu mi-a fost ușor. Aveam 22 sau 23 de ani. Era fix perioada de dinainte de criză, salariul era la noi 500 de lei pe lună, era groaznic. Munca era sclavie curată, cum lucrează românii de obicei. Nu-mi mai ajungeau banii în casă de nimic. Cu mine am luat doar haine și niște bunătăți de-acasă: slănină, cârnați afumați, d-astea, ce duce românu’ de obicei. Biletul de avion n-a fost mai mult de o sută de euro.
Am plecat din Cluj în februarie 2007, cu promisiunea unui prieten din copilărie, care-mi spunea că are casă și serviciu acolo. Am tot vorbit cu el o lună de zile înainte, deci nu m-am aruncat ca fraieru’. Mi-a promis că o să lucrez în construcții, în Londra, cu 80 sau 100 de lire pe zi. Când am ajuns acolo, mi-a dat țeapă, n-a mai venit băiatu’ la aeroport. Eram disperat. Cum stăteam eu acolo și tot înjuram România, a trecut pe lângă mine un băiețaș mai grăsuț. Era rom. Zice: Frate, care-i baiul? I-am spus ce-am pățit și s-a oferit să mă ajute pentru câteva zile. Mi-a spus: stai la mine până faci bani de bilet să te întorci. M-a dus la el acasă, băiețașul ăsta. În casă mai stăteau vreo zece români. Oamenii plăteau chirie și ăsta îi ajuta cu una, cu alta. Tot vorbind cu el, am aflat că nevastă-sa mi-e verișoară de gradul trei. Ca să vezi ce mică e lumea. Am stat vreo două luni. Muncă la negru pe la greci și albanezi cu 40 de lire pe zi. Am prins și-un român care-ți dădea doar 25 de lire și el lua o sută din profit. Mi-a fost greu să strâng, trebuia să cumpăr și eu mâncare, să mai dau un ban acolo, în casă, mi-era rușine. La întoarcere, mi-a făcut un român bilet nașpa. Erau băieți care mai făceau un buletin, un permis. Și mi-a făcut și mie un bilet online. Am zburat cu Lufthansa, la clasa întâi, mi-am întins picioarele ca boierii. M-am întors după două luni. Nu mă așteptam să mă simt așa de prost. Toată lumea din România așteaptă bani, nu se gândește că e greu acolo. Am fost dezamăgit de mine, că n-am reușit să-mi găsesc un job legal, să fac bani.
Am zis să mai încerc și-n 2015, când au dat voie la muncă. Pe atunci locuiam în Pata Rât, fusesem evacuați din Cluj în decembrie 2010. În Londra, mi-am căutat singur de lucru, pe jos, ca pe vremuri. Am umblat vreo două zile, am stricat vreo 40 de lire pe metrou. Mi-am găsit într-un cartier plin de indieni, la un gagiu care avea un service. 50 de lire pe zi. Am stat maxim trei luni. Metroul era 8 lire până la serviciu, iar o porție de aripioare cu cartofi prăjiți era trei lire, deci zece lire se duceau pe zi numai pe transport și o masă. Mai și fumam atunci și rămâneam cu mai puțin de jumătate din banii pe o zi de lucru. Am văzut că nu reușesc să strâng bani și nici serviciu cum îmi doream eu. M-am întors acasă. Am venit cu o mie și ceva de lire, am cumpărat haine la copii, deci am putut să vin acasă cu cadouri, cum vin românii de obicei. Atunci am fost mai fericit.
