Marian*, abstinent de aproape trei ani, și fiica sa, Elena*, învață să trăiască cu tot ce a pus adicția de alcool între ei.
- Regret toți anii ăștia în care am fost absent. Regret abandonul, că într-o formă sau alta am abandonat-o și sunt conștient de lucrul ăsta. Dar n-am putut fi altfel atunci. Eram pierdut. N-am făcut-o că am vrut. Am făcut-o că pur și simplu eram pierdut în dependența mea. Și poate asta e impardonabil și n-o să mă ierte niciodată.
- Întotdeauna l-am iertat pentru asta, chiar dacă au fost perioade lungi în care n-a fost acolo. După mai multe discuții, am înțeles că alcoolismul este o boală. Dintr-un punct, nu mai e o alegere, e o boală. Dar simt că oricât m-aș chinui, eu nu pot să am o relație sănătoasă cu el.
- Pot accepta chestia asta? Sincer, când a rupt legătura cu mine, am fost foarte aproape de a bea din nou, după un an și jumătate. Mi-a creat o stare emoțională atât de devastatoare, încât trei zile n-am fost om. Am avut atacuri de panică, am avut anxietăți și știam că dacă beau ceva, totul se oprește.
- Am plâns, am fost absolut terminată. Și mi-am zis: pentru ce mă consum eu aici, până la urmă? Am suferit prea mult cât am încercat să construiesc ceva cu el de la zero. Dar asta-i povestea lui, asta-i povestea mea, asta-i situația.
E dialogul pe care-l aud în două colțuri diferite ale Bucureștiului. Primul e Marian* un bărbat de 51 de ani cu părul cărunt și perfect drept, cu ochii migdalați, care soarbe dintr-o limonadă, pentru că e abstinent de aproape trei ani, și fumează o țigară. Și încă una. Apoi este Elena*, fiica sa de 22 de ani, cu același păr drept și ochi migdalați, care nu s-a îmbătat niciodată, dar a fumat două țigări în toată viața ei. Și alte două pufuri.
Un început al poveștii este iunie 2004, într-o maternitate din București, când Marian a văzut pentru prima dată o Elena ceva mai mică, cu fața vânătă și părul de arici. Însă timpul ar trebui derulat, de fapt, până undeva prin anii ‘80, într-un apartament cu trei camere de la etajul trei din Tulcea. Acolo locuia Marian, cu mama și tatăl său vitreg, ulterior adoptiv, la doar două scări de bloc distanță de un apartament identic, unde stătea tatăl lui biologic.
Stătuse și el acolo cândva. Dar asta nu-și mai amintește. N-are nicio amintire cu părinții lui împreună, înainte de divorț. Are doar o poză în portofel cu ei amândoi, ținând în brațe un bebeluș: pe el. Nu știe nici când au divorțat sau de ce au făcut-o, deși are bănuielile lui. Dar își amintește bine codul secret pe care îl avea cu tatăl său. „Suna și, dacă răspundea mama, închidea, iar eu știam că ăsta e semnalul că vrea să mă vadă. Și mă duceam la baie, mă uitam pe geam și îl vedeam când cobora. Și coboram și eu”.
Nu ține minte să-l fi văzut vreodată beat pe tatăl său biologic, deși știa că are probleme cu alcoolul. Mama lui n-a făcut niciodată un secret din asta. Își amintește, în schimb, cum tatăl stătea ore în șir să-l privească jucând fotbal cu prietenii din cartier sau îl vizita la țară, la bunici, în timpul verii. Și nu va uita niciodată bicicleta aceea cu șa lungă, modernă, pe care și-o dorea atât de mult pe la opt ani și pe care chiar i-a cumpărat-o.
Nu și-ar fi putut imagina atunci că urma să-l urască tot restul copilăriei lui și mult după aceea. Până când avea să devină, la rândul său, alcoolic.
Tulburarea legată de consumul de alcool este definită ca o condiție medicală, care îi împiedică pe cei afectați să-și controleze consumul substanței, în ciuda consecințelor negative la nivel social, profesional sau de sănătate. Ea poate lua o formă ușoară sau severă, dar recuperarea e posibilă indiferent de asta.
România are cel mai mare consum de alcool per cap de locuitor din lume (peste 17 litri anual), conform unui raport al Organizației Mondiale pentru Sănătate din 2024. În plus, aproape 9% din decesele anuale din țară pot fi atribuite alcoolului, ceea ce înseamnă că cel puțin 13.000 de oameni mor de afecțiuni asociate consumului, mai arată raportul.
Nu există date în România despre numărul copiilor care cresc în familii cu părinți alcoolici, așa cum nu există nici măcar statistici oficiale privind persoanele care se confruntă cu tulburarea legată de consumul de alcool. Dar, dincolo de cifre, alcoolismul vine cu o moștenire transgenerațională, care începe de la o predispoziție genetică. Studiile arată că genetica contribuie cu aproximativ 40-60% la riscul de a dezvolta dependența de alcool. Asta are legătură cu niște variații genetice care influențează metabolismul și fac absorbția alcoolului în corp mai rapidă, mi-a explicat Ovidiu Alexinschi, director al Spitalului de Psihiatrie din Iași și coordonator al clinicii No Addict.
„Moștenirea genetică este destul de importantă, dar o influență covârșitoare o are fenotipul”, adică interacțiunea dintre genetică și mediul în care copilul crește, care este, de fapt, factorul decisiv în dezvoltarea unei adicții, spune Alexinschi. „Copiii învață și prin mimetism. La nivelul subconștientului, li se imprimă niște reflexe”. Cu cât sunt mai expuși la consumul de alcool, iar acesta e normalizat, cu atât cresc șansele ca și ei, la rândul lor, să aibă un consum abuziv. Modelele astea sunt învățate de la o vârstă fragedă, în primul rând din familie, dar anturajul de prieteni poate juca și el un rol ulterior, potrivit lui Alexinschi.
„Atunci a fost prima dată când nu am vorbit timp de trei luni”
Ca și tatăl ei, nici Elena nu are amintiri cu părinții ei împreună decât din poze. Dar știe că au divorțat când avea ea un an. La fel de bine precum știe, de mică, că tatăl ei se confruntă cu o adicție, deși rareori l-a văzut consumând alcool.
Din copilărie își amintește cum își petrecea weekendurile la el și cum îl punea să-i spună mereu aceeași poveste înainte de culcare. „Ne puneam în pat și mă întreba întotdeauna ce poveste vreau să aud, deși știa răspunsul: Harap-Alb”. Îi plăcea pentru că era atât de amuzant cum îi impersona pe Fomilă, Setilă sau Ochilă. „Exagera foarte tare felul lor de a fi. Îmi zicea cum Fomilă mănâncă toate animalele din pădure și scoarța de pe copaci. De cele mai multe ori, el încerca să mă facă să adorm, dar eu râdeam în ultimul hal și nu puteam”, spune încă râzând încet.
Când aude o melodie de la Holograf, gândul Elenei încă fuge la drumurile lungi pe care le făceau doar ei doi în vacanțe, cântând împreună în Fordul lui gri, înmatriculat cu numele ei. Deși nu toate amintirile cu Fordul gri sunt la fel de plăcute. În tot acest timp, Marian avea deja probleme cu alcoolul.
După o vacanță din vara când avea cam opt-nouă ani, a doua zi după ce a băut, în același Ford, Marian a dus-o pe Elena înapoi acasă, unde locuia cu mama și tatăl ei vitreg. Urma să fie o oprire scurtă, cât să-și refacă bagajul pentru următoarea plecare la țară, la Căciulați, unde mai avea el rude. „Eu când am văzut-o pe mama, am început să plâng instant, nu știu de ce, poate de dor. Și ne-am luat la vorbă și am stat mai mult”.
Când a coborât din bloc cu mama ei, o oră mai târziu, cu trolerul în formă de broscuță într-o mână, Marian era deja nervos. „E inadmisibil, mă tratați ca pe un câine, m-ați lăsat aici să aștept o oră. Nici nu m-ați invitat și pe mine să urc măcar”, își amintește tânăra că le-a spus. De acolo, tot ce mai ține minte sunt țipetele care au urmat, cum a început să plângă în timp ce mama ei, disperată, a vrut să cheme poliția și cum au ieșit vecinii din bloc să întrebe ce se întâmplă.
„Eram cumva la mijloc. Real vorbind, într-un punct, unul mă trăgea de o mână și unul de cealaltă mână, ca în filmele cu proști”, relatează ea, ușor amuzată, ca și cum umorul va atenua puțin amintirea. Face asta des cu amintirile negative, „ca să fie mai ușor de gestionat”.
„Eu nu mai voiam să merg cu el pentru că îmi era frică. Mi-am luat trolerul cu broscuță, pe care și acum mi-l amintesc perfect. Tata mă trăgea și eu îi spuneam printre hohote de plâns că mă duc acasă.” Ceea ce, într-un final, Elena a și făcut. Dar povestea a continuat, cu telefoane disperate de la tatăl ei, cu înjurături și chiar amenințări pentru mama ei. „Atunci a fost prima dată când nu am vorbit timp de trei luni”. Prima despărțire dintr-un șir lung ce avea să urmeze.
„Mi se părea că a fost cel mai bun om de pe Pământ, poate de aia l-am și urât că m-a abandonat”
Marian cunoaște prea bine cum e să fii la mijloc. Pentru că asta a simțit cel mai mult în relația cu părinții lui din copilăria timpurie. Mama sa îl folosea des ca intermediar, ca să-și verse frustrările asupra fostului soț sau chiar să-și rezolve anumite dispute materiale. „Țin minte că m-a marcat odată o ceartă de la un amărât de uscător de păr”, îmi povestește bărbatul care, 40 de ani mai târziu, lucrează la o companie privată în colaborare cu Primăria Sectorului 4 și e voluntar la Banometru, un program de educație financiară care l-a ajutat și pe el.
Era într-adevăr un uscător de păr „șmecher”, cu cască de pus pe cap, își amintește el. „Îmi tot zicea mama că are nevoie de el și că tata n-a fost în stare să i-l dea. Și mă punea să îi reproșez eu toate lucrurile astea”. Până la urmă, a obținut de la el uscătorul de păr cel „memorabil”, dar n-a mai vrut un feon după asta. Și nici nu a deținut unul vreodată.
Rolul său de intermediar n-a durat însă decât câțiva ani. Pe la nouă-zece ani, cam aceeași vârstă la care Elena se confrunta cu prima „ruptură” de tatăl ei, Marian trecuse și el prin una dintre cele mai dureroase despărțiri. Care a început, de altfel, cu o sticlă de vodcă cumpărată chiar de el.
S-a întâmplat când Marian s-a dus în vizită la tatăl său biologic, Petre. A mers însoțit de unchiul lui, care de-abia aștepta să ciocnească un pahar. „Nu, nu pot să beau, că sunt bolnav, iau niște pastile și trebuie să mă duc la București, să mă internez în spital”, i-a răspuns tatăl lui Marian.
Apoi s-a lăsat convins. „Hai că ciocnesc un pahar cu tine”, își amintește Marian că a spus, chiar înainte ca cei doi bărbați să îl trimită pe el la magazin să cumpere sticla de vodcă. „Am și acum imaginea cum am adus sticla aia și am pus-o pe masă. M-am dus cu bucurie, pentru că în ochii mei de copil făceam un lucru pentru tatăl meu.” Cei doi au băut, Petre și-a luat pastilele de inimă cu vodcă, iar într-un final, Marian și unchiul său au plecat acasă.
În seara aceea, sau dimineața următoare, tatăl lui a făcut stop cardiac. A fost găsit mort în apartament de fratele lui, abia câteva săptămâni mai târziu. Mama lui Marian nu i-a spus, inițial, nimic. A aflat de moartea tatălui de la un prieten, când deja tot cartierul știa. „I-am pus pe masă sticla care l-a ucis”, gândea el atunci. „M-am condamnat toată copilăria pentru că am cumpărat sticla aia de vodcă. Pentru mine era ca și cum eu l-am omorât”.
În timp, vina s-a transformat în ură, ca o rană care nu s-a cicatrizat niciodată. „Am urât ideea că m-a părăsit, că a ales alcoolul, că n-a rămas să aibă grijă de mine. Mi se părea că a fost cel mai bun om de pe Pământ, poate de aia l-am și urât că m-a abandonat.”
„Dacă eram un copil bun, n-ar fi vrut să lupte pentru familia lui?”
„Nu e vina ta. Nu e vina ta”, se auzea cu ani în urmă pe ecran în timp ce personajele din Good Will Hunting se îmbrățișau, iar Elena plângea pe fundal odată cu Will. Pentru că și ea, ca și Will, personajul principal, s-a simțit vinovată în relația cu tatăl ei. Iar sentimentul ăsta o urmărește și acum, la peste un an de când nu-și mai vorbesc.
Nu mai știe câți ani avea când a aflat că majoritatea cuplurilor divorțează când copilul lor are între unu și trei ani, exact ca părinții ei. Dar știe că s-a simțit vinovată, fără să-și dea seama, deși mama ei a avut grijă să-i spună întotdeauna că n-a fost vina ei. „Mă gândeam că el a plecat, a ales alcoolul în locul familiei, iar eu eram parte din acea familie, deci înseamnă că am adus și eu o bilă neagră. Dacă eram un copil bun, n-ar fi vrut să lupte pentru familia lui?” Știa și atunci că lucrurile astea nu sunt adevărate. „Dar când viața nu îți dă explicație, îți dai singur, mai ales când ești mic și nu înțelegi”.
El nu i-a spus niciodată că e vina ei. Dar nu i-a confirmat nici contrariul. „Nu e vina ta” sunt cele patru cuvinte pe care încă și-ar dori să le audă de la el. Asta pentru că, de-a lungul relației lor, a făcut-o să simtă că nu e suficientă pentru el.
Elena era un copil sensibil și ușor timid, care-ți masa lobul urechii ca să-și arate afecțiunea față de tine. Punea lucrurile ușor la suflet, mai ales reproșurile lui Marian. Că e prea sensibilă când plânge că îi este dor de mama ei. Că e prea timidă când ies cu prietenii lui. Că face numai mofturi la mâncare. Astea erau doar câteva dintre criticile lui, atunci când nu o critica pe mama sau pe tatăl ei vitreg, pe care nici nu-l cunoștea. Se certau des din cauza asta și o făcea să plângă mult. Când nu avea nimic să-i reproșeze, îi spunea că ea este singura persoană pe care o mai are, că, dacă îl părăsește, va fi complet singur. Iar vinovăția creștea în ea odată cu mila.
Vinovăția s-a transformat în ură doar în momentele când o făcea să sufere. „Odată, când eram mică, i-am spus mamei că dacă ar muri, ar fi mai ușor, pentru că nu ar trebui să mă simt vinovată că nu mai vorbesc cu el”, îmi povestește ea. „În același timp, dacă mă gândeam că ar muri, că îmi treceau din astea prin cap, îmi venea să plâng instant. Îl iubeam chiar și așa cum era el.”
De multe ori, dădea vina pe alcool. „Vorbește sticla din el”, își spunea mereu în copilărie. „Cine a inventat alcoolul, un nenorocit, că mi-a luat mie tatăl”, își amintește și începe să râdă. Voia să-i protejeze imaginea asta de tată. „Cumva încercam să îmi arăt mie că el e totuși un om bun și nu are nicio vină”. Dar nu mai face asta acum.
Vina care i-a apăsat pe Marian și pe Elena e un sentiment des întâlnit la copiii cu părinți alcoolici, îmi spune Loredana Bălan, psihologă și psihoterapeută la Clinica Aliat, care se ocupă de tratarea adicțiilor. „Copilul nu încetează să-și iubească părintele în momentul în care intră în interacțiuni violente, ci încetează să se iubească pe el însuși. Pentru că el nu are capacitatea noastră, ca adulți, de a raționa. El întoarce tot procesul cumva împotriva lui și de cele mai multe ori se întreabă «Ce-i greșit cu mine?»”. Asta se întâmplă pentru că părintele este cadrul de referință al copilului, „etalonul absolut”.
În plus, vina mai are legătură și cu resursele părinților. Dacă părintele care nu e dependent aduce un „sac de resurse” și suplinește astfel lipsurile celuilalt părinte, într-un mod blând, fără să dea vina pe el, atunci copilul are un spațiu de siguranță. E important ca el să înțeleagă că adicția este doar o parte dintr-un întreg, o boală care se manifestă ca alte boli.
„E foarte greu pentru un copil să interiorizeze această imagine a siguranței, că nu din vina lui părinții nu se înțeleg, nu din vina lui tatăl a băut, ci din propriile lor nesiguranțe, depresii, anxietăți”, explică Bălan.
„Când îi spui unui copil că dacă va face un lucru va ajunge ca părintele dependent, l-ai pus deja pe calea respectivă”
Cu mama sa, Marian a avut o relație mai mult conflictuală. Era o persoană hotărâtă, severă și cum îi plăcea lui să spună, bipolară. „Ba mă iubea, ba mă critica”. Avea această obsesie care nu-i dădea pace, să nu devină și Marian alcoolic. „M-a tocat toată adolescența să nu beau, să nu beau, că o să ajung ca taică-miu”.
Dar asta mai mult l-a înverșunat. La începutul liceului, într-o excursie la mare cu prietenii, a băut pentru prima dată până n-a mai știut de el. „Cumva am trecut în panta aia în care am zis că «Maică-ta e dusă cu capul, las-o acolo în problema ei cu alcoolul, înțeleg că a avut o istorie cu alcoolul, dar tu ești tu, tu ești stăpân, ești băiat deștept, n-ai să ajungi niciodată ca tata»”. A fost și un fel de răzvrătire a sa, pentru că n-a ținut asta ascuns, ci i-a spus mamei sale:
- Am băut. Și ce?
- O să ajungi ca taică-tu, a fost replica ei.
Asta i-a repetat-o des de-a lungul întregii adolescențe.
Totuși, n-o judecă. Știe că, pentru vremurile ei, mama lui a făcut tot ce-a știut ea mai bine. S-a recăsătorit tocmai ca să îi ofere un trai mai bun și un model masculin, chiar dacă n-a fost o alegere în favoarea ei. Iar în copilărie, tatăl său vitreg a fost cel care i-a luat apărarea în fața ei. Deși un model prea bun n-a fost nici el, căci se confrunta cu adicția jocurilor de noroc și un alcoolism ciclic, care-l făcea să bea mai rar, pentru că avea diabet. „Dispărea și câte o săptămână de acasă. Aveau cuiburile lor unde se adunau și acolo se lăsa cu jocuri, dezmăț, femei și băutură”. Când a mai crescut, Marian a devenit cel care îl „pescuia” din astfel de locuri.
Un mediu al „extremelor”, așa s-a simțit acasă pentru el, transformându-l într-un copil al extremelor, „ba timid și închis în mine, ba rebel și agresiv”.
Mediul este cel mai important în dezvoltarea adicției, au explicat atât Bălan, cât și Alexinschi. Iar asta are legătură și cu modul în care e crescut un copil, arată un studiu din 2014 despre stiluri parentale și influența asupra consumului de alcool la minori în România. Un stil autoritar, cu multe reguli, puțină comunicare și căldură părintească este asociat mai des cu consumul excesiv de alcool, iar un stil neglijent, specific mai ales părinților dependenți, este cu atât mai dăunător.
„Atunci când părintele care nu consumă alcool devine o persoană cu prea multe reguli și cu prea multe prejudecăți, poate să proiecteze o preimagine asupra copilului”, explică Daniela Bosca, directoare executivă a Federației Organizațiilor Neguvernamentale Pentru Copil și una dintre cercetătoarele studiului. „Când îi spui unui copil că dacă va face un lucru va ajunge ca părintele dependent, l-ai pus deja pe calea respectivă. Pentru că îl faci să-și imagineze asta”.
În plus, copilul va împrumuta, de cele mai multe ori inconștient, stilul unuia dintre propriii părinți atunci când ajunge să aibă copii. Poate de asta reproșurile pe care le-a auzit Marian în copilărie s-au reflectat, într-un mod diferit, asupra propriei fiice.
„Nu mai găseam sensul și rostul de a mai trăi în halul în care ajunsesem”
Ca un personaj episodic dintr-un serial cu zeci de sezoane, alcoolul a intrat în viața lui Marian treptat, până să obțină un rol principal. Dacă în liceu bea teribilist, în facultate o făcea ceva mai moderat, pentru discuțiile filosofice și lipsa anxietății sociale. A început să bea pentru prima dată zilnic la 22 de ani, după ce mama sa a murit într-o operație medicală. N-a fost atât durerea decesului care l-a împins spre alcool, deși a suferit mult, cât mai degrabă relația cu tatăl său adoptiv, care s-a schimbat atunci la 180 de grade. „Am fost și bătut ca să fiu de acord să se vândă casa și să se împartă, ca să-și vadă el de viața lui”.
Simțea că alcoolul îl calmează, îl liniștește. Dar noul lui obicei n-a ținut decât până s-a-ntors la facultate, la Iași. A terminat-o, a cunoscut-o pe Laura*, viitoarea lui soție, și s-a rezumat la a bea doar în weekend. Laura, ca și el, venea dintr-o familie cu un tată alcoolic. Și un bunic tot la fel. Fiica cea mare dintre doi copii, își amintește cum asculta certurile dintre ai ei, când tatăl său venea băut acasă, cu fratele mai mic, retrași în camera lor, și cum i se făcea inima cât un purice, gândindu-se că mama ei ar putea păți ceva. Își amintește și cum, pe la opt ani, după o scenă violentă, a implorat-o pe mama ei să divorțeze. Dar n-a făcut-o.
„Când era Elena foarte micuță și am mers la un psiholog, mi-a zis psihologul: «Tu ai atras un bărbat care să aibă probleme cu alcoolul ca să-i arăți mamei tale că așa trebuia să facă, să divorțeze»”, îmi spune ea într-o conversație. Crede că nu din cauza, ci datorită femeilor din familia ei, ca mama și bunica, a reușit să rupă ciclul de parteneri alcoolici.
A observat că Marian consuma alcool încă dinainte să se nască Elena, dar i se părea că se întâmplă doar rar, la nunți, la petreceri. „Avea și textul ăsta că «tatăl meu a avut problema asta și eu n-o să fiu alcoolic». Și îl credeam, pentru că și eu îmi doream să aud asta”. Lucrurile s-au înrăutățit când a apărut Elena. O bere în weekend s-a transformat într-o bere pe zi, iar de la asta au început reproșurile, crizele de gelozie și, în final, o palmă, deși pe asta n-o menționează decât Marian.
„Unul dintre lucrurile care m-au motivat foarte tare să divorțez a fost realizarea că nu vreau ca Elena să crească într-un mediu așa cum am crescut eu. Și m-a determinat să iau decizia mult mai repede”, mărturisește ea.
Divorțul l-a lovit pe Marian acolo unde-l durea cel mai tare — în visul unei familii. „Tot ce mi-am dorit eu a fost o familie, dar altfel decât am avut-o eu. Și am ajuns să-mi fac o astfel de familie și apoi să o pierd”, îmi spune cu o voce ușor tremurată. „Pentru mine a fost devastator și din prisma copilului interior, dar și a visului meu”. A simțit că a eșuat. Iar asta n-a fost ușor de acceptat.
În ciuda consumului ridicat de alcool per capita, România nu are și nu a avut niciodată o strategie națională care să adreseze dependența de alcool. Accesul la servicii de dezalcoolizare depinde mai ales de proximitatea de un oraș mare și de bugetul fiecăruia.
Spitalele de psihiatrie din țară oferă programe de dezintoxicare scurte, de maxim câteva săptămâni, pentru stabilizarea stării fizice a dependentului.
Totuși, România nu are niciun centru rezidențial de stat pentru recuperarea acestora pe termen lung. Astfel de servicii sunt oferite de clinici private, pentru cei care și le permit.
Persoanele dependente pot apela pentru sprijin și la Alcoolicii Anonimi, o comunitate de oameni care împărtășesc experiența lor cu dependența de alcool. Aceștia țin întâlniri săptămânale, atât fizic, în mai multe orașe din țară, cât și online.
Merita divorțul, recunoaște el. „Ideea e că pleci cu bagajul din familia ta fără să-ți dai seama și te trezești că faci exact lucrurile pe care le urai acolo.” A realizat în timp că nu era pregătit încă pentru toată presiunea unei familii, pentru că nu-și rezolvase bagajul emoțional din propria familie. Dar atunci a căzut într-o depresie normală. Și n-a știut s-o trateze decât cu alcool. Își aduce aminte cum, într-o perioadă în care a băut zi și noapte timp de două-trei săptămâni, se gândea, în timp ce se îmbrăca ca să meargă la chioșcul de la scara blocului, dacă va mai ajunge până jos sau va cădea pe scări. „Într-un astfel de moment, am vrut inclusiv să mă sinucid, pentru că nu mai găseam sensul și rostul de a mai trăi în halul în care ajunsesem”.
„Ce te-a ținut?”, îl întreb. „Elena”, îmi spune zâmbind. „Gândul la ea. Și paralela pe care am făcut-o cu tatăl meu. Mi-am zis că nu vreau să o las singură pe lumea asta cu un milion de întrebări în cap la care să nu găsească răspuns”. Pentru că așa a rămas el. „Și că, oricât de bun sau rău aș fi, vreau să-i fiu cumva alături”. Nu era credincios atunci, dar s-a rugat lui Dumnezeu. „Fă-mă om sau ia-mă”, spunea în rugăciunile lui. L-a făcut om. Nu Dumnezeu direct, ci grupul Alcoolicilor Anonimi (AA).
„Plângeam în hohote, dar nu puteam să-i închid, pentru că credeam că o să moară”
Aproape cinci ani, Marian a reușit să-și controleze adicția cu sprijinul grupului AA, deși a mai avut căderi ușoare. Atunci l-a înțeles și pe tatăl său. „Și i-am cerut iertare că l-am judecat”. După ce s-a oprit din a mai merge la întâlnirile grupului, pentru că simțea că nu-l mai ajută, și s-a angajat în publicitate, și-a reluat ușor-ușor obiceiul.
Iar relația sa cu Elena s-a transformat în convorbiri la telefon și promisiuni că se vor vedea, care nu se îndeplineau aproape niciodată. „Eu nu eram în stare să-mi fac curat în casă astfel încât să o pot primi și nu eram în stare nici măcar să mă opresc din băut. Și mă trezeam dimineața cu tremurături și trebuia să inventez ceva că nu puteam să mă duc s-o iau așa”.
S-au revăzut când a împlinit Elena 18 ani, după mai bine de un an în care o adicție și o pandemie i-au ținut la distanță de câteva cartiere. A fost prima dată după mult timp în care Marian i-a cumpărat un cadou: un lănțișor și o pereche de cercei de aur alb, cu inimioare, îmi spune el, oarecum mândru. Poartă lănțișorul și acum, când vorbim. Își duce instinctiv mâna la el când o întreb. „Cumva simt că, dacă eu nu mai pot să am o relație cu el, măcar să am ceva de la el cu mine mereu. Pentru că eu tot o să-l iubesc, orice ar fi”.
Din revedere nu-și mai amintește decât că a fost surprinsă de cadou și că au petrecut doar câteva ore într-un parc. Au fost cele două ore în care Marian s-a putut abține de la a bea, îmi spune el. Pentru el, dureroase. „Am ajuns acolo și am văzut o minunăție de copil, iar eu absentasem de acolo.” Și-a zis că trebuie să se pună pe picioare, să-i fie alături. „Dar n-am reușit atunci”.
La câteva luni, în toamna lui 2022, Marian a ajuns la prima spitalizare pentru dezalcoolizare, dintr-un șir de cinci spitalizări până în 2023 inclusiv.
„Odată, între spitalizările lui, am vorbit la telefon ore, deși el era beat mort, nici nu-și mai amintește. Plângeam în hohote, dar nu puteam să-i închid, pentru că credeam că o să moară”. I-a spus tot ce avea pe suflet. „Mă gândeam că, dacă chiar moare, măcar să fiu împăcată cu mine, cu ideea că eu chiar i-am spus tot, că am încercat să-l fac să iasă din chestia asta”.
O singură dată l-a vizitat și în spital, deși Marian n-a vrut niciodată să-l vadă așa. Dar avea nevoie de țigări. Și ea s-a bucurat să fie persoana care-l ajută cu ceva. I-a dus și o scrisoare. „Îmi vreau tatăl înapoi. Nu mai vreau să vorbesc cu alcoolul din el. Când o să se întoarcă, eu sunt aici să-l aștept”, scria Elena de 18 ani. N-a primit un răspuns. Cel puțin, nu pentru următorii trei ani.
L-a așteptat. Și au luat-o din nou de la zero în 2023. Dar abstinența lui Marian n-a însemnat neapărat o relație mai sănătoasă cu Elena. Curând, reproșurile s-au întors. De data asta, pentru că „nu petreceam suficient timp împreună”. Când nu era la facultatea ei cu dublă specializare, pe care a absolvit-o vara asta, Elena avea mereu o ocupație, fie că era teatru, scris poezii sau orice alt hobby pe care îl mai cultivă periodic. Iar pe lângă prieteni, asta îi lua aproape tot timpul. Poate și pentru că vrea ca totul să-i iasă perfect.
De asta a ajuns și la psiholog pentru burnout acum câțiva ani. Cumva, crede că workaholismul și perfecționismul său s-au născut tot din relația cu Marian. „Mereu am simțit că eu nu sunt destul pentru el, nici în timpul pe care i-l ofer, nici în felul în care mă comport, nici în nimic din ceea ce fac”. Iar asta a dus la nevoia ei de a compensa. Atât de mult, încât să joace pe scenă în fața lui a devenit mai înfricoșător decât în fața unei săli pline de necunoscuți. „Voiam să demonstrez că sunt suficientă, că merit să fiu iubită. Mă gândeam că dacă sunt cea mai bună, nu o să mă mai părăsească nimeni”.
Cu cât un copil este mai puțin expus la alcoolismul unui părinte, cu atât acesta va avea mai puține efecte negative pe termen lung. Totuși, un atașament dezorganizat, ca cel cu un părinte alcoolic, poate crea anumite tendințe indiferent de nivelul de expunere, îmi explică Bălan. „Mulți au tendințe spre partea asta de perfecționism. Se duc în tulburări anxioase, obsesiv-compulsive sau de control excesiv pentru a evita haosul în care au experimentat viața”. Ei pot ajunge să fie „people pleasers”, tocmai pentru a câștiga afecțiunea de care n-au avut parte în copilărie. „Există un risc crescut și de depresie, anxietate și dependențe proprii, dacă aceștia nu lucrează, prin terapie, cu propria persoană”.
„Eu simt că Marian, tatăl meu, așa cum îl știam când eram mică, nu mai e”
Pentru Elena, „noua” relație cu un tată abstinent s-a măsurat în reproșurile și presiunea pe care o punea asupra ei. Să iasă mai des. Să facă mai mult. Să-și petreacă sărbătorile împreună. „Eu înțeleg că el e dornic să mă cunoască și să petreacă timp cu mine, mai ales că a ratat mult din viața mea. Dar aș vrea să înțeleagă că pot să îi ofer cât timp pot eu și atât”.
I-a explicat și lui asta. Iar o perioadă părea că a înțeles. Până când a luat-o de la capăt, iar Elena a cedat. S-a întâmplat de Paște anul trecut, după o ceartă în care el s-a supărat că nu urmau să petreacă zilele de sărbătoare amândoi. Când o prietenă de-ale mamei sale a venit în vizită și i-a spus că n-a mai văzut-o niciodată atât de plânsă și de mohorâtă, a făcut clicul: „Nu mai pot să continui să-ncerc. Dacă chiar trebuie să mă aleg pe mine sau pe el, mă aleg pe mine”.
A decis că are nevoie de o pauză. „Asta e decizia mea, nu mă aștept să o înțelegi, dar să o respecți măcar”, i-a scris într-un mesaj lung. N-a înțeles. „Când o să vrei tu să reiei legătura cu mine, s-ar putea să nu mai poți. Poate până atunci mă apuc din nou de băut și mor”, își amintește că i-a spus. A fost cea mai puternică dezamăgire din relația cu el. „Frica mea cea mai mare a fost mereu că o să-l găsesc mort și că va fi prea târziu să am o relație cu el. Iar asta doar m-a urmărit și mai tare când am decis să nu mai vorbesc cu el”.
Un an mai târziu, Elena nu s-a împăcat încă cu vina care o împinge deseori să se întrebe „Cum ar fi dacă…”, dar știe că a luat decizia bună. Nu pentru el. Pentru ea. Iar Marian se zbate să găsească explicații. Pentru că ale ei nu i se par suficiente. Știe că mesajul lui a fost o „tâmpenie”, cum știe și că a pus multă presiune pe ea, dar crede că „nu poți să tratezi familia la fel ca pe oricine altcineva din viața ta”. „Atâta vreme cât nu e vorba de abuz fizic sau sexual al unui părinte față de copil, nu cred că ai dreptul să te separi de propriul părinte”.
E aprins în discuție și ține să-mi spună că ăsta e modelul pe care l-a văzut Elena la mama ei, așa cum el l-a văzut la mama lui. „Sunt multe similitudini acolo, cum a crescut ea și cum am crescut eu, cum s-a raportat mama mea la tata și cum se raportează Laura la mine”. Pune totul în oglindă. Pentru că are nevoie să dea vina pe cineva, crede Elena. „Ce-ar pierde dacă ar accepta adevărul meu? Și-a construit o realitate și asta i-ar da-o complet peste cap”.
În două colțuri ale Bucureștiului, un tată și o fiică cu același păr drept și ochi migdalați învață să trăiască separat. În realitatea lui Marian, abstinent de aproape trei ani și, recent, consilier de adicții, memoria începe să-i joace feste. Nu știe câte i-a spus sau nu i-a spus Elenei, dar știe că vrea să fie acolo pentru ea.
„Tatăl tău este acum pregătit să te asculte, să te susțină, să te iubească și să-ți fie alături. Sunt aici”, i-a scris într-un mesaj de Crăciun, un răspuns la scrisoarea ei de acum câțiva ani.
Iar ea a plâns, cum plângea și când îi auzea vocea, sau se gândea la el. „Ironia e că el n-a fost atâta timp acolo, că acum când e, eu nu mai pot fi acolo. Cel puțin, nu în condițiile lui”.
***
Și poate aici s-ar fi terminat povestea, dacă relațiile interumane n-ar fi mai complicate decât pot câteva mii de cuvinte să cuprindă. Dar, în iunie, la șase luni după ultimul nostru interviu, un telefon de la Marian de ziua Elenei a schimbat ușor lucrurile.
Proaspăt absolventă și cu gândul tot mai mult la tatăl ei, Elena a simțit atunci că-și dorește să reia cumva legătura cu el. La câteva zile după prima lor conversație în mai bine de un an, de ziua lui, i-a trimis un videoclip cântând o piesă de la Holograf, una dintre cele pe care le ascultau împreună în Ford.
„Nu știu dacă i-am zis, dar e unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit”, mi-a spus Marian. Și o dovadă că încă „însemn ceva pentru ea”. Au continuat să vorbească ocazional, fie la telefon, fie prin mesaje. Dar nu s-au revăzut, iar Elena preferă să păstreze distanța.
„O parte din mine se bucură că am reluat legătura cu el. Pe de altă parte, mi-e frică, simt că urmează să se-ntâmple ceva rău, ca într-un film horror în care stai și aștepți ca cineva să sară în fața ta”.
*Numele folosite sunt pseudonime, pentru a proteja identitatea surselor.
Realizarea acestui material a fost susținută prin programul de jurnalism pentru tineri Pagina9, organizat de Scena9 și Școala9 în octombrie 2025.
