Salon

Ana Kun știe ce-i în sufletul lui Liviu (da, acel Liviu)

de Ioana Pelehatăi, ilustrații de Ana Kun

Ana Kun desenează povești, râde mult și are nume de personaj fantastic. Așa îmi imaginez eu.

Ana Kun „s‑a născut într‑o iarnă rece foarte, cândva, pe la prânz. A așteptat cuminte până când a putut merge la Liceul de Arte Plastice în clasa a V‑a, hotărâtă să se facă grafician cât mai repede cu putință.” Așa zice ea pe site. Ana e din Timișoara, a terminat secția de Grafică de Șevalet la Arte Plastice și un master de scriere creativă.

Ana Kun lucrează la Balamuc. Are corn cu iaurt. Se întreabă ce e în sufletul lui Liviu (da, da, acel Liviu). A inventat odată un Porc Absolut, iar altă dată monștri în flanele. Ana a fost la proteste și protestează și acum, pe hârtie, împreună cu colegii de la „locul de joacă ș-altele”, ilustratorii Livia Coloji și Răzvan Cornici. Dacă dai o tură pe la ei pe Facebook (sau offline), mai prinzi și câte-o vorbă bănățeană precum givăneli (cred că înseamnă „discuții”), dar observi și că nu le scapă nicio mișcare: de la #șîeu la referendum și 10 august.

Nu o cunosc pe Ana Kun, dar când mi-au picat în mână și sub ochi două dintre fanzinele ei, Ce-i în sufletul lui Liviu, respectiv Și iar fu D-zeu fericit, m-am întrebat dacă nu mă cunoaște ea pe mine. (Un fanzin e o publicație independentă, în ediție limitată și regie proprie, de cele mai multe ori subversivă.) În ilustrațiile Anei se amestecă stelele, gurile, roboții și grădinile în câte o tornadă mică și ludică, de fiecare dată cu tâlc, care te ia pe sus și te aterizează în ochiul înțelept al furtunii. Ca să mai ies un pic, fie și virtual, din artele Bucureștiului, dar și că să aflu cum de știe o ilustratoare ce se ascunde într-un suflet de politician, am întrebat-o pe Ana ce și cum. Și pentru că Ana ilustrează adeseori cu imagini + cuvinte, mi-a răspuns și-n scris și desenat.

Scena9: Cum de-ai ajuns să te întrebi ce e în sufletul lui Liviu Dragnea?

Ana Kun: Am făcut pneumonie anul trecut, ceea ce înseamnă că m-am preocupat o vreme cu respiratul și cam atât. Eram încă în convalescență, citeam pe net ce-a mai făcut numitul și mă lovea damblaua. Așa că m-am pus ușurel să-i fac câte un portret azi, mâine, poimâine, până am umplut un caiețel. Undeva pe la mijloc m-am hotărât la titlu, pentru că atunci m-am gândit la explorarea asta un pic mai metodic: deci avem copilăria, când visează omul să fie descurcăreț, că nu știa să zică corupt, timpul prezent cu insomnii cu tot (...se face dimineață și eu tot cu gândul la Soros. Ce-o fi cu mine, ce-o fi cu el, oare el se gândește la mine?), viitorul apropiat (ai mei or să mă sape … tot ei săracii) plus alte momente și schițe intermediare. I-am zis „Liviu” pentru că ăsta e tonul întregului fanzin, e scris la persoana întâi pentru că el se întreabă ce-i în propriul suflet. Plus că nu pretind să știu cu adevărat ce e și ce nu e, dacă e. E un personaj, până la urmă, și cel din fanzin, și cel de pe ecrane. Mă frapează la Dragnea zâmbetul pe care nu-l ascunde mustața, și care apare imediat ce minte, parcă zice, Ah, v-am făcut. Își privește propriul joc. Nu s-a scandalizat nimeni până acum, nici nu văd de ce ar face-o, e un fanzin scris și desenat (mâzgălit) cu duhul blândeții. Iar pe coperta 4, unde e un text explicativ, am scris: Nu e el Răul, nimeni nu e. Ce-i în sufletul lui Liviu e și-n al altora; el e în acest moment un fel de Iliescu de acum două’j de ani, și desene despre înaintașul lui au fost multe. Destule? Nu suntem vindecați de Iliescu, nu putem fi până nu e condamnat, până și asta au ei doi în comun. Deci nu m-am jenat să-i zic pe nume lui Nelu și nu s-a întâmplat nimic. Nimic rău. În schimb mi-au spus oamenii că s-au simțit mai bine - asta am vrut, în primă fază.

S-ar putea întreba lumea ce rost are să umanizăm personaje precum cel de mai sus. Și de ce să râdem, în contexte relativ sumbre?

Pentru că n-o facem pentru ei, ci pentru noi. În anii ‘90 toată lumea râdea de Iliescu, e și asta o formă de rezistență, acum nu mai râdem. Dar nici nu mai suntem copleșiți de prezența lui, de brutalitatea lui, de uneltirile lui, de furtul revoluției și monstruozitatea mineriadelor. De zâmbetul lui fățarnic, cică sărac și cinstit. Încă mai facem desene cu Iliescu, mai puține, despre condamnări și din astea. Dragnea e Iliescul acestei perioade, într-un fel. E Trump al nostru, sau Putin. Caricatura lui Putin rujat pe un fundal de curcubeu îi provoacă ăstuia coșmaruri. Nimeni nu mai doarme bine în Rusia, nici Putin, nici Snowden, nici Pussy Riot. Pe scurt: râs nervos sau nu, eu simt că m-ajută.

Banii din vânzarea fanzinului Ce-i în sufletul lui Liviu se duc în proiectul teleormăneanului Relu Voicu, cel care vrea să-și umple județul de biblioteci. În ce stadiu se mai află proiectul lui?

În arta activistă tot timpul se discută despre cine profită de cine. Când i-am făcut lui Liviu portretul am profitat și de faima lui pentru a face vizibil fanzinul ăsta și pe Relu Voicu din comuna Scrioaștea, județul Teleorman, județul pe care l-a pustiit Dragnea înaintea tuturor celorlalte, oamenii de care a profitat el în primul rând și de care fac mișto oamenii frumoși alături de care am protestat și noi și ei. Fanzinul a fost publicat în toamnă la Mad(e) in Romania, de Asociația Culturală Contrasens, și primești unul dacă îi donezi lui Relu măcar două’j de lei pentru proiectul lui, Cu Cărțile pe Uliță. Planul lui când am început această colaborare era să facă din biblioteca lui de pe marginea șanțului, o rețea de mini biblioteci ambulante după un model britanic. Între timp s-a sucit Relu, pentru că lumea e sucită, și acum planul este să facă un centru cultural în Scrioaștea, unde să se citească, facă teme și teatru și mai știu eu ce. Și planul ăsta-mi place. Stadiul actual e că a terminat de văruit camera băiatului lui, și acolo ține cărțile, că o editură i-a adus rafturi și scaune și mese, așa că, până una-alta, a mutat lucrul din șanț sub propriul acoperiș. Ce e mai important e că prin efortul lui susținut, mai mulți copii merg la școală și citesc. Pe contul lui de facebook e o dare de seamă.

Într-un alt fanzin, Și iar fu D-zeu fericit există o iubire neîmpărtășită între D-zeu și Sfântul Duh. Primul se tot străduiește să-i facă celui de-al doilea pe plac cu creația divină, dar Sfântul Duh nimic. Pe mine m-a dus cu gândul la dezechilibrul de efort care duce la majoritatea relațiilor eșuate, dar care-i faza, de fapt?

Ah. Fanzinul ăsta e cel mai controversat lucru pe care l-am făcut, dar nu cine știe ce. Am început lucrul la el în Rezidența de Comics a Editurii Jumătatea Plină, organizată de Artoteca la conacul Otetelișanu. Cred că-i corect gândul tău, dar n-aș zice chiar că e o relație eșuată. Mie întotdeauna mi-a plăcut și m-a intrigat Sfântul Duh, care e trimis de colo-colo de D-zeu să facă și să dreagă, ca o manifestare a dorinței Lui, fără glas propriu. E numai dorință, impuls. Și mi-a plăcut și că hălăduiește liniștit pe deasupra apelor. Complicată treaba cu dragostea lor, că într-un fel sunt două entități distincte, într-un fel e numai una. D-zeu suferă de singurătate, Sfântul Duh e ocupat să savureze toată Creația ce se întâmplă mai mult sau mai puțin accidental, din răcnete și vărsare de sămânță. D-zeu mai face câte o meschinărie (dă sistem digestiv tuturor creaturilor care până atunci se pupau, plus o foame mare) și apoi trage cu ochiul să vadă ce reacție are Sfântul Duh, dar ăsta, vorba aia, sufletu’. D-zeu e fericit când doarme cu Duhu-n brațe, nefericit când ăsta își vede de hălăduială. În a șasea zi, bum, nucleara! Se trezește D-zeu super deprimat, și în disperare de cauză, scurge durerea și plămădește din ea chipuri, până se simte mai bine. Când le întreabă cine-i cel mai fain din lume ele șuieră tuuuuuu. D-zeu e la maxim de fericire, că despre asta-i vorba. Nu mai e altul responsabil de fericirea lui, că și-a făcut tulnicele astea cu fețe umane care să-i susure adorație cât îi ziua de mare. În a șaptea zi se făcea rezumatul într-o limbă de circulație.

Pentru aceia dintre noi care nu scot nasul din viața culturală a propriului oraș, povestește-ne un pic despre ce se întâmplă la Balamuc.

Balamucul ăsta este un loc fizic în Timișoara dar și un grup de 3 artiști, defalcat vine Livia Coloji, Răzvan Cornici și eu. În atelier, e ca la balamuc: fiecare absorbit de propriile preocupări, dar împreună la masă, la cheltuielile de întreținere și într-un proiect numit Norma, un desen la zi/scoate radical din pi (one drawing today/keeps the doctor away), unde inițial desenam/postam zilnic (atunci ziceam un desen pe zi...) iar după ce am trecut de 700 de zile/desene și am scos o carte de un kil jumate (editura Brumar, colecția Point), ne-am culcat pe lauri și acum desenăm și postăm mai la subiect, adică la zi. Ce e mișto la Balamuc este că invităm și pe alții, fie să bage la Normă, fie să participe la proiectele noastre: în primul an în atelier, 2014, am chemat artiști care ne plac să participe la Micul Dejun al Supereroilor (parafrază după Kurt Vonnegut) cu propriile interpretări ale supereroului/eroinei/eroilor etc. În 2015, în cadrul primei ediții a bienalei ArtEncounters, am găzduit Dan Perjovschi’s Zines. 1992-2015, o retrospectivă de fanzine plus un fanzin colaborativ făcut de noi și el. În 2016, am făcut Norma d’Lux, cartea despre care ziceam mai sus, cu un capitol dedicat artiștilor invitați la Norma, în 2017 a fost În Linii Mari // Caiete de Schițe (bibliotecă temporară de caiete de schițe și notițe aparținând celor 44 de artiști invitați), ca spațiu independent invitat în cadrul ArtEncounters, și anul trecut am participat la Mad(e) in Romania, un festival de artă politică, unde am rostogolit Norma Globulară și am lansat Ce-i în sufletu’ lu’ Liviu? Unul pe an, nici mai mult nici mai puțin.

Ce e Norma Globulară și ce-i cu ea?

Norma Globulară, concret, este o sferă de 150 cm diametru pe care sunt lipite desene de la Normă, adică aia ce se poate consulta online. Balamucul a fost invitat la Beton, un festival de street art, și acolo am făcut-o, apoi am strămutat-o la Timișoara, am adus-o la zi cu desene prrrroaspete și politice pentru Mad(e) in Romania și am rostogolit-o până pe scena Casei Artelor, unde stă și în ziua de azi. E o altă formă de Normă, atâta tot.

Lucrezi mult în colaborări. Cum diferă experiența asta de lucru față de cea la proiectele solo?

Transpir mai mult și bat câmpii mai puțin, cred. Colaborările sunt foarte mișto, mai ales că are lumea încredere să fac ce știu. Plus mă documentez destul de mult, ceea ce e o plăcere în sine. E fain și când se fac legături între proiecte, de exemplu am ajutat cu niște ilustrații oamenii de bine de la Forum Apulum, pentru un ghid despre comunismul românesc, apoi cu o ilustrație despre Mugur Călinescu, cel ce scria cu cretă mesaje anticomuniste și anti-austeritate în ‘82. Apoi m-a invitat Tur de Arhitectură să scriu despre patrimoniul Timișoarei, și am ales urmele revoluției române (gloanțe și graffiti), și cu ocazia asta am inventariat și mesajele în cretă de la Timișoara, șterse de ploaia din 18 decembrie 1989. În centrul Timișoarei mai sunt vizibile acum urme de gloanțe, chiar foarte aproape de celebrul balcon al Operei, dar și trei cruci desenate cu vopsea neagră, făcute în 17 sau 18 decembrie, ce marchează unul din locurile unde s-a tras și s-a murit. Sper să intre sub protecție și să nu dispară ca celelalte, la renovare.

Când îmi văd de treaba mea, cam tot despre din astea desenez, plus altele, multe, toate la un loc, fără separații. De exemplu, am făcut o mâzgăleală de 10 metri pătrați, mi-a luat un an jumate și este despre tot ce mi-a dat prin cap, fără un filtru prea fin. Unele proiecte devin colaborative, de exemplu am scris în 2017 cu aur pe două farfurii Corupția îmi taie pofta, ideea fiind că stai la masă cu cineva, vorbiți politică și vi se apleacă. Fiecare are pe câte cineva cu care vorbește politică până i se apleacă. Am vrut să le dau împreună, dar dintr-o neînțelegere, una s-a vândut și una a rămas. Apoi Oana Paula Vainer, o artistă germană de origine română venită într-o rezidență la Timișoara, a văzut-o și i-a plăcut și a vrut și ea, două, așa cum fusese vorba de la început. Așa că am mai desenat două, bilingv, cu textul în germană un pic schimbat, înlocuind, la sugestia Oanei, corupția cu populismul. Observația ei, pe care mi-am confirmat-o și eu citind mai multă presă internațională, este că se titrează mai rar corupție când e vorba de probleme germane și mai des când e politică internațională. Mi-a plăcut toată discuția dintre noi, care a dus la textul în forma de acum. N-aveam de gând să le expun, dar de 1 decembrie 2018 Diaspora Civică Berlin m-a invitat să particip la o expoziție de o zi despre artiștii români la centenar și n-am putut să rezist. Zilele astea, la București, alte două farfurii, desenate pentru un duo de artiști din Iași, Anticamera, vor fi expuse la MNAC, într-un pop-up curatoriat de Mihai Zgondoiu, pe partea ailaltă de Parlament și cantină, de unde se vede catedrala. El a vrut doar una, i-am explicat ce și cum, așa că vor fi amândouă. Am mai făcut două, pentru Suzana Dan (păi, cum s-o refuz pe Suzi), adăugând la final cuvântul discret. N-au fost expuse decât la ea în bucătărie. Acum desenez două pentru Levente Kozma (numai artiști până acum), în română și maghiară. Deci așa merge cu colaborările.

Ce este acela un artist activist?

Eu nu mă văd artist activist, am făcut și eu câteva desene colo și dincolo, din inițiativă proprie, dar mai ales la rugămintea altora. Nu am convingeri foarte categorice, nu dau cu pumnul în masă și nu răcnesc, chiar dacă recunosc virtuțile abordării ferme și fără echivoc, eu fac ciudățenii de genul Ce-i în sufletu’ lu’ Liviu?. Să explic. Uniți salvăm Roșia Montană este protestul meu favorit, ca să zic așa, ca-n caietul de amintiri. Pentru că jur că am simțit unitatea aia și pentru că nu s-a ajuns ca la #rezist să se vorbească de oameni frumoși versus oameni săraci, ceea ce e o mare porcărie. Și cu toată porcăria asta, eu mă duc la proteste cu o pancartă mare pe care scrie Tăt ni-s freș. Pe urmă, #șîeu cu autostrăzile mi se pare că suferă de miopie, din două motive principale: că e pus în ziua protestului global #climatestrike care climat ne privește pe toți, și că se referă strict la autostrăzi, ignorând rețeaua de căi ferate care este singura soluție pentru transport de mărfuri (și nu numai) cu un impact de mediu redus, adică transportul viitorului, nu mașina mică, fie ea și electrică, nu avionul. Dar m-am/ne-am oprit din lucru, cu mențiunea #șicăiferate. Pentru că nu cred în partidul ireproșabil, soluții ideale și ce-o mai fi. Pentru că eu văd lucrurile nuanțat, ambiguu, cred că stabilitatea e un caz special și atunci și ceea ce fac eu reflectă asta. Plus că n-am răbdare, și un activist are.

Într-un alt interviu spui că totul e politică. Unii zic și că tot ce e personal e și politic. Tu ce părere ai?

Când am zis că totul e politică mă refeream la promovare, adică ce siglă vine unde, cât dă unul, cât dă altul, cum își spală fața un brand nasol dând bani la ceva frumos, de-am ajuns să facem acțiuni ecologice cu sponsor principal Continental Anvelope, râsul curcilor. Dar să nu mă fofilez. Uneori și ce e personal e politic, pentru că tu poți uita cine ești (gen, etnie etc.) dar nu te lasă ceilalți să uiți. Rolurile pe care vrei să le joci versus rolurile pe care vor alții să le joci. Corpul nostru e politic, ca s-o parafrazez pe Barbara Kruger cu Your body is a battleground. Când am scris o povestire despre niște soldați din ‘76, a trebuit să dau socoteală despre cum de-mi permit să scriu despre o experiență profund masculină. Și apoi încă mi se solicită să zâmbesc. Și să mă dovedesc. Și să-mi știu rolul (locul). Și de fiecare dată-mi pică falca. Tot mai rar însă. Când alegi să cumperi haine de la SH e politic, când ești sărac, dintr-o minoritate, în mediul rural, când n-ai domiciliu (și n-ai buletin și copiii tăi nu au certificat de naștere) atunci ești cel mai politic dintre toate, fie ca știi sau nu, pentru că știu alții și pentru tine.

text de

  • Ioana PelehatăiIoana Pelehatăi

    Reporter. O hipsteriță. 

    Mai multe despre Ioana, aici. O găsiți la ioana@scena9.ro.

ilustrații de

  • Ana KunAna Kun

    Artist vizual, mâzgălitoare profesionistă.

20 March 2019 ora 10:00


Tag-uri


X Revista Scena9