Exploratori / Artiști

Tu cum te-ai uita la Pământ din spațiu? O conversație cu artistul japonez Masahito Ono

De Ioana Cîrlig

Publicat pe 12 octombrie 2022

Am stat de vorbă la festivalul Unfinished de anul ăsta cu artistul japonez Masahito Ono, care folosește instalații, film și fotografie ca să ne facă să ne gândim la efemeritatea vieții și a naturii, dar și a rolului nostru în rețeaua de viață care ocupă Pământul. 


Înainte de deschiderea festivalului, ne-am așezat pe un covoraș în sala în care urmau să înceapă conferințele și am vorbit despre univers, despre inspirație și industria artei, despre ce înseamnă să fii artist conceptual și ce începe să însemne, pe măsură ce ne îndreptăm către viitor și arta ajunge și în spațiu, unde poți fi mai liber decât la Bienala de la Veneția. Pe geam se auzea cum muzicienii își făceau testele de sunet și primii oameni începeau să apară în grădina Casei Universitarilor, iar Masahito îmi explica, mișcându-și mâinile și capul, cum se mișcă o mică bucată de artă într-un spațiu fără gravitație. 

Masahito Ono e unul dintre cei 9 artiști din proiectul spațial Sojourner, inițiat de Universitatea MIT (Institutul de Tehnologie din Massachusetts). În 2019, Inițiativa de Explorare Spațială a lansat un open call pentru artiști - să trimită propuneri de lucrări pe care să le lanseze într-o tură prin spațiu timp de 30 de zile. Lucrarea lui Masahito a călătorit  de două ori până acum, și urmează să meargă pe Lună.

Pentru proiectul pe care l-a trimis să dea ture prin spațiu a primit inspirație de la nepotul lui- când a creat lucrarea pentru Sojourner, venea pe lume o nouă generație a familiei lui. A trimis în univers un obiect care conține cele două forțe care animă omul, către acasă și către noi orizonturi- un magnet care tinde în același timp spre cosmos și spre Pământ.

După ce a fost cameraman de știri prin toată Asia timp de 10 ani, Masahito a început să-și dorească să spună povești altfel, ca răspuns la tot ce a observat în industria media în timpul ăsta. S-a întors la școală, a făcut un master de fotografie și media în New York, și a devenit artist conceptual, ca să ne invite să ne gândim la ce-i în jurul nostru,  împreună cu el.

Lucrezi cu medii foarte diferite de expresie - instalații, fotografie, film. Cum alegi ce e potrivit pentru mesajul pe care vrei să-l transmiți cu o lucrare sau alta? Cum arată procesul tău creativ?

Nu cred că aleg, e mai mult o căutare. Am o idee și trebuie să găsesc mediul prin care să o comunic. Nu am un răspuns clar, pentru că de fiecare dată e diferit. Totul e o idee care crește în interiorul meu, ăla e miezul, care nu se schimbă, și apoi voi folosi orice poate comunica ideea aia - instalație, fotografie, chiar poate fi orice. 

Oricând faci artă faci și multă cercetare înainte; dar în același timp, când merg pe stradă sau vorbesc cu cineva, când mă uit la lucruri noi, tot cercetare e - totul se adună și generează idei. Conștient sau inconștient, așa aduni ideile în interiorul tău. Iar la un moment dat, totul începe să prindă contur. De îndată ce are sens, sunt gata să transfer conceptul într-o lucrare. Mai ales pentru instalații găsesc inspirație peste tot. Dacă o cauți nu știu dacă o găsești. E ca atunci când spui vreau să mă îndrăgostesc. Cauți să întâlnești pe cineva, și nu se întâmplă. Dar când nu cauți, apare. 

Spune-mi despre lucrarea pe care ai adus-o aici la Unfinished? E o lucrare mai politică.

Când intri în spațiu vezi ora și ziua în calendar. De la 6 dimineața până la 6 seara, când ceasul arată ora Bucureștiului, lumina e albă, pentru că e zi. De la 6 seara până la 6 dimineața, lumina e albastră, pentru că e seară. Când se trece la alte fusuri orare din lume, la zone în care sunt războaie și conflicte civile, din zone despre care media nu prea vorbește, lumina se face roșie. 

M-am inspirat dintr-un poster Deutsche Bahn din Germania de vest, care spunea Toți vorbesc despre vreme. Noi nu. Voiau să spună că nu contează, că sunt atât de buni. Dar sensul cred că e altul- că ei aveau alte lucruri pe cap, probleme mari. Lumina se schimbă pentru că în România e pace, avem vreme frumoasă, vedem cerul, simțim timpul, vedem când vine noaptea. În țările cu război, nu cred că contează pentru oameni prea mult dacă e zi sau noapte, deci culoarea nu e albă sau albastră, e roșie. Iar ceasul: ceasurile obișnuiau să facă sunete, la fiecare secundă. Așa că am ales un ceas din ăsta vechi, nu un ceas digital, prin care poți avea experiența timpului, să auzi fiecare secundă- tic-tic. Am avut instalația pe un afișaj dintr-un aeroport în Statele Unite, de pe care am scos toate literele și am lăsat doar cifrele. Am eliminat alfabetul, abilitatea de a comunica prin text, cuvinte, și am păstrat numerele. Oriunde ai fi, înțelegi conceptul de timp, calendarul, orele- e aproape universal. 

Povestește-mi despre Nothing, Something, Everything, proiectul trimis în spațiu. Nici nu știu cu ce întrebare să încep, mi se pare așa cool că ți-ai trimis ideile prin Univers. 

Până acum, explorările spațiale erau doar știință - cercetare în spațiu. Iar MIT vrea să ducă și aspectul cultural în spațiu. Așa că au invitat oameni din industria creativă să le trimită propunerile lor pentru un proiect în Spațiu. În 2019 au selectat 9 artiști, eu am fost unul dintre ei. 

E interesant la lucrarea asta că oamenii mă întreabă: pot să văd poza? ai trimis o pictură în spațiu? Și nu prea are sens să le-o arăt. Unii înțeleg, alții nu. Unul din proiectele pe care le-am trimis în spațiu nu era o lucrare de artă pe Pământ. Când era aici, în cutia lui, era doar un obiect, dar fiindcă a călătorit în spațiu a devenit o lucrare de artă. Asta a fost ideea proiectului meu: actul de a călători prin spațiu încarcă obiectul cu o idee. Una din lucrări e un simplu magnet în formă de cilindru. Stația spațială e la 400 de kilometri deasupra nivelului mării. Chiar dacă e un mediu fără gravitație, cu oameni care plutesc, obiectul e atras de câmpul magnetic al Pământului. Iar în mediul cu microgravitație de pe nava spațială, fiindcă e un magnet una din părți e îndreptată mereu către Pământ, și, datorită formei, cealaltă parte e îndreptată în cealaltă direcție, spre spațiu. 

Pe de-o parte, aparținem Pământului, dar pe cealaltă parte avem impulsul de a explora spațiul cosmic. Așa că proiectul trebuia să părăsească Pământul ca să spună povestea asta. În martie 2020 a fost pe Stația Spațială Internațională, s-a întors. Apoi în februarie anul ăsta a călătorit din nou spre Stația Spațială și se întoarce în decembrie. Într-un an-doi, când se va călători din nou spre Lună, lucrarea mea va zbura într-acolo. Dar distanța e foarte mare, iar Luna nu are câmp magnetic ca Pământul, așa că magnetul va rămâne static, mort. Cât de departe suntem de Lună? În loc să auzim că-s aproximativ 238,900 de mile până acolo, în curând vom auzi „pregătiți-vă pentru aterizare, în scurt timp vom atinge suprafața Lunii”.

Capsulele Sojourner 2020 care conțin lucrările artiștilor. Credit foto: Xin Liu, MIT Media Lab Space Exploration Initiative

Îmi place proiectul ăsta, și sper să mai lucrez în spațiu de acum încolo, pentru că îmi permite să ignor complet ce e arta, ce spune piața de artă că ar trebui să fie arta. Am făcut fix ce am simțit. 

Când lucram la proiect soția fratelui meu era însărcinată, deci știam că vine pe lumea asta o nouă generație a familiei mele. Mă gândeam la lucrare și mă gândeam la el, la nepotul meu. Ce fel de viitor va avea? Ce îmi doresc pentru el? Deci totul a început într-un mod foarte personal. Nu prea m-am gândit ce vor crede oamenii despre proiect, mă gândeam mai mult la el. Ce pot crea ca să îi dedic acestui nou născut? Asta a fost inspirația mea, asta m-a ajutat. Practic, e o colaborare cu nepotul meu. Nu am făcut lucrarea pentru el, ca să se bucure mai încolo de ea, ci a prins viață odată cu el. 

Mulți astronauți ai NASA și ai Agenției Spațiale Europene merg în spațiu și când se întorc pe Pământ sunt rugați să comunice cu publicul despre experiența lor. Și cred că le e greu, pentru că nu știu cum poți explica ce simți în spațiu oamenilor care au simțit doar pe Pământ. Cumva, și eu mă simt așa, pentru că vreau să comunic oamenilor despre proiectul ăsta, dar nu știu exact cum să o fac.

Nu vreau să mă opresc aici, vreau să continui, deci voi încerca să mai particip în proiecte spațiale. Cred că proiectele spațiale sunt un lucru frumos, pentru că ne extind gândirea în afara a tot ce cunoaștem deja. E impulsul ăsta al nostru, al oamenilor, să vrem să vedem ce e dincolo de ce știm. În același timp, cred că suntem atât de atenți la ele pentru că ne pasă de umanitate, de noi, credem că e important să ne continuăm viețile, chiar dacă planeta pe care trăim o să devină greu de locuit. Știu că nu e un răspuns deloc bun, dar nu știu dacă simt că e neapărat așa.  De ce să nu dispărem? 

Ne putem gândi la viitor fără să ne gândim la spațiu?

Cum te-ai uita la Pământ din spațiu? Cum te gândești la tine și la noi? Practic s-a schimbat perspectiva, nu?

Lucrarea mea poate fi criticată - sunt atâtea probleme pe Pământ. Dar m-am gândit: de ce să trimit  un comentariu social în spațiu, la ce bun? Are și o latură politică proiectul meu, dar nu e partea cea mai importantă. E o lucrare personală, și mă bucur că am reușit să nu-mi pese de piața de artă și de pretențiile ei. 

E un proces greu, nu? Să te eliberezi de ce vrea industria de la tine, de așteptările lumii artei? Dacă proiectul va pluti prin spațiu poți fi mai liber, poți să scapi de structurile de aici?

Eu simt că sunt mereu în spațiul cosmic, cumva. Sunt introvertit, mă gândesc mereu la ceva, nu-mi place să merg la petreceri. De când eram mic am funcționat așa - încerc să înțeleg ce am în jur, așa că simt că mi-am găsit ocupația în care să mă potrivesc bine. Mă fascinează când cineva îmi înțelege un proiect. Unul din motivele pentru care fac artă e că nu pot comunica ideea cu exactitate prin cuvinte, pentru că sunt toate nuanțele pe care știu să le exprim doar așa. E foarte important pentru mine că oamenii pot citi lucrarea în felul lor, dacă explic eu totul, oamenii vor primi o informație limitată, și nu asta îmi doresc. Dacă mă întreabă, le explic cât pot de bine ce am gândit, dar prefer să fie liberi să interpreteze. 

Uneori îi invidiez pe oamenii care pot să facă asta. Dacă ești fotograf sau pictor, chiar dacă nu ai inspirație poți lucra, îți poți îmbunătăți tehnica. Dar fiindcă eu lucrez în mai multe medii, când mă împotmolesc cu ideea, nu mai pot face nimic, nu-mi pot exersa tehnica. Cred că asta e partea cea mai grea pentru genul ăsta de artist.

Oamenii mă întreabă - pot să-ți văd studioul? Dar eu n-am studio, am un apartament și totul e în capul meu. Dacă vrei să-mi vizitezi studioul tot ce trebuie să faci e să vorbești cu mine. 
 

Care e rolul artei în viitorul pe care-l construim? Care e responsabilitatea ei politică în societatea noastră? Crezi în forța ei de schimbare, de a-i face pe oameni să se gândească mai bine la problemele care ne înconjoară?

Cred că exact asta ar trebui să fie arta, însă din păcate piața de artă controlează arta. Asta e partea dificilă - și motivul pentru care mă bucur de atâta libertate - nu mă prea gândesc să îmi vând lucrările. Dacă vrei să vinzi, trebuie să creezi lucrări care să le placă oamenilor, un produs într-un sistem de consum. 

Eu fac ce mă interesează, fără să-mi fac griji despre cum să transform ideile în venituri, asta mă ajută mult. Mai ales când lucrările sunt conceptuale, e complicat, nu sunt mulți oameni care au disponibilitatea să înțeleagă, să se gândească. Dar cred că asta e din vina noastră, a artiștilor, pentru că nu am fost în stare să comunicăm bine cu publicul, să facem treaba asta mai accesibilă. E o bulă mică, conversația se poartă doar în industria artei, și cred că ar trebui să comunicăm și cu oameni din afară despre ce facem, să existe un schimb mai bun de idei. Uneori nici părinții mei nu-mi înțeleg lucrările. 

Tot ce am spus până acum despre artă sună destul de pesimist. Dar motivul pentru care am vrut să devin artist e că cineva m-a făcut să cred în artă, și am văzut lucrări care mi-au schimbat viața. Deci știu că astfel de lucrări și astfel de artiști există, și așa îmi doresc să fiu și eu. Îmi plac On Kawara, Felix Gonzales-Torres, am învățat atât de multe de la ei. Poți avea prieteni cu care petreci timp în persoană, dar și prieteni care nu mai sunt în viață, nu? Pentru că merg la muzeu, mă uit la lucrările lor, și încep să mă întreb: Hei, On Kawara, la ce te gândeai aici? Pentru mine, prin artă te poți conecta și cu trecutul, și cu viitorul. Cred că așa continuă totul, și cred că arta poate fi mult mai mult decât e în lumea noastră. Dar nu știu, câți oameni pot face o lucrare care să schimbe viața cuiva? Sunt puține astfel de lucrări, dar există posibilitatea asta, și mă motivează. 

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK