Până pe 1 noiembrie, puteți vedea la Muzeul Național de Artă Contemporană din București expoziția Young Connections 2020, în care sunt prezenți zece artiști tineri din România și din alte țări, dar legați într-un fel de spațiul .ro. Foarte diferiți ca background, practici, medii, întrebări care-i animă și căi prin care caută răspunsurile, ei se întâlnesc însă pe teritoriile unor teme generoase - identitatea, memoria, îndoiala & alte unelte filosofice.
Dincolo de legăturile subtile dintre lucrările lor, cei zece împărtășesc faptul că se află la începuturile drumurilor artistice într-un context global cu atât mai tulbure, cu cât pandemia a accentuat probleme care trenau în lumile artelor. De la școlile de artă, care nu-i pregătesc întotdeauna pe elevi și studenți pentru viața de după (și despre care am vorbit pe larg în seria Artists in Progress), până la instabilitatea financiară și regulile care dictează mișcările pieței de artă, ori reticența muzeelor & galeriilor față de artiștii foarte tineri, lista impedimentelor pentru artiștii tineri foarte stufoasă.
Tocmai de aceea, galeria Switch Lab din București, care a organizat selecția lucrărilor din Young Connections 2020, le oferă artiștilor invitați nu doar o expoziție, ci și sesiuni de discuții aplicate cu directori de muzee și galerii.
Dincolo de susținerea școlilor și a altor instituții, artiștii au nevoie de public. Chiar dacă regulile de siguranță pe timp de pandemie continuă să afecteze circuitul artelor, muzeele rămân, din fericire, deschise. Puteți vizita Young Connections 2020 fără grija distanțării sociale, atâta vreme cât Muzeul Național de Artă Contemporană funcționează într-un spațiu uriaș, gândit pentru un dictator și întreg poporul lui.
Ca punct de pornire, i-am rugat pe cei zece artiști să ne ghideze prin expoziție pornind de la una dintre lucrările pe care le expun și să ne împărtășească cele mai complicate probleme de care se lovesc, după părerea lor, artiștii tineri din lumea lui 2020.
În cadrul expoziției Y.A.C. 20 urmează sunt prezentate două proiecte ale mele, 2017 și 2018. Entire Place. Ambele proiecte au la bază gestionarea propriei intimități și confruntarea cu recunoașterea curiozității legate de identitate. 2018. Entire Place este un proiect realizat într-o perioada de patru luni la Leipzig, în Germania. Este o notare în timp. De data aceasta, proiectul este bazat pe conștientizarea modificărilor de ordin fizic și psihic trăite în aceea perioadă și influența unui anumit spațiu, respectiv pădurea aflată de o parte și de alta a râului Elsterbecken. Acest proiect este o radiografie a pădurii, urmărită și analizată într-un mod obsesiv ca metodă de descifrare a propriilor trăiri emoționale.
Nu știu exact care este cea mai importantă problema cu care ne confruntăm ca artiști tineri, poate lipsa vizibilității sau poate faptul că este destul de greu să te susții financiar doar din artă. Cred că este bine să fim cât mai versatili și cât mai relaxați, prin experiență cred că se rezolvă toate.
Andreea Badea are 22 de ani, e din București și a studiat la departamentul Fotografie și Imagine Dinamică din cadrul Universității Naționale de Arte București, unde a beneficiat de o bursă Erasmus la Hochschule für Grafik und Buchkunst Leipzig. Practica ei artistică pendulează între video art și fotografie, analizând subiecte ce țin de intimitate, ritual și spațiu. O parte din lucrările artistei au fost expuse în România în galerii precum: Mobius Gallery, SwitchLab, Halucinarium, Salonul de Proiecte etc. Despre lucrarea ei de licență, am povestit aici, în cadrul seriei Artists in Progress.
Lucrarea Breathing Room I face parte dintr-un proiect mai amplu, intitulat I Want to Become a Plant (2019-ongoing). Cum este prezentat și în titlu, ideea din spatele instalației este aceea de a renunța la statutul de ființă umană și de a îmbrățișa virtuțile vegetale, motivul fiind că m-am plictisit și am obosit să mai fiu om. În încercarea mea de a deveni o plantă, am propus diferite experimente prin care să dobândesc statutul de plantă. Unul dintre acestea a fost crearea unei întreprinderi unde oamenii produc oxigen, printr-o estetică speculativă. Breathing Room I prezintă una dintre etapele de convertire a oxigenului, având ca intermediar omul. Întregul parcurs de dezvoltare al proiectului s-a bazat pe ideea de a încerca și de a da greș. Experimentele, deși nerealizabile pe plan real, au fost doar un punct de explorare al ideii de a deveni plantă și au fost menite încă de la început să dea greș.
Consider că un impediment în creația artistică actuală este reprezentată de felul rapid în care se mișcă lucrurile. Am impresia că nu pot să absorb o expoziție, pentru că vine alta și alta și alta. Parcă totul se mișcă prea repede. Ca tânără artistă la început de carieră, din dorința de a-mi face cât mai multe conexiuni și de a expune cât mai mult, am fost atrasă într-un vortex de open call-uri și rezidențe, uitând într-un fel ciudat de arta mea. Sunt recunoscătoare că trăiesc într-o perioada mai emancipată ca acum câțiva zeci de ani și că oportunitățile pentru tinerii artiști sunt mult mai numeroase și de cele mai multe ori plătite și financiar, nu doar cu expunere, dar cred că uneori din dorința de a arăta că merităm să fim văzuți pe scena artei, creăm la foc continuu și intrăm într-o rutină care uneori ajunge să ne limiteze bucuria de a crea doar de dragul de a crea, neținând cont dacă lucrarea respectivă va fi expusă sau nu.
Alexandra Boaru are 23 de ani, e din Timișoara și a a absolvit universitatea Portsmouth din Anglia. Este o artistă multidisciplinară, lucrările sale incluzând fotografie, performance și video. Întrebările filozofice stau la baza practicii sale, provocând conceptul de „om” și impactul său asupra exteriorului, a altora sau a propriului eu. Una dintre temele principale ale proiectelor sale este explorarea granițelor dintre a fi om și a deveni altceva, folosindu-și corpul ca un manechin și obiectivându-se de bună voie.
„Viața e greu și nu mulți poate da cu un program reușește”. Mă, ne...reprezintă. Prea în orice împrejurare și îngrijorător de în orice domeniu. Azi, ieri, oricând. Până când? Până atunci, ne ascundem în spatele pereților de autoironii amare, nesiguranța, neliniștea, frica. Fugim haotic de oameni, de evenimente, de realitate. Dăm disperat din mâini într-o mare de îndoieli. Un chin. Rechini! Și totuși există speranța, binele, scăparea. Asta vrea să transmită „Maturitatea”. Un spațiu închis, dar nemărginit și, celălalt contrast, dorința unei stări de bine la exterior, în ciuda zbuciumului firesc și necontrolabil din interior.
Cât despre problemele artiștilor, „Numărul indivizilor imbecili în viață este mereu și în mod inevitabil subestimat de toată lumea,” afirmă Carlos M. Cipolla în Legile fundamentale ale imbecilității umane. Soluția ar fi să duci până la capăt tot ce ți-ai propus sau ai promis.
Elizabeth Brolla are 24 de ani, s-a născut în Statele Unite, dar a copilărit în București. A terminat liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza și Facultatea de Arte Plastice, specializarea Grafică, continuând cu un Master în Arte Grafice la U.N.A.R.T.E. În afară de interesul pentru desen, descoperit încă din copilărie, mai este preocupată de animație, tehnici de legătorie și ilustrație de carte.
Mirela Cerbu
Conceptul lucrărilor din seria „muscă de casă” are ca subiect generic funcția vitală a elementului simbolic reprezentat, „musca”, acela de urmărire neîncetată, și în mod paradoxal nu exprimă ceva „plictisitor, bâzâitor”. Printr-o repetiție, întreg spațiul vizual al compoziției este dominat de acest element care vrea să descrie un context intim ce dobândește noi valențe vizuale.
Probleme în domeniul artei, după mine, sunt strâns legate de problemele sociale, politice, filosofice, religioase... din zona în care trăim și din timpurile noastre, ba chiar influența nocivă a multor idei de factură socialistă. Predilecția societății pentru lucruri perisabile, de consum, determină mulți artiști să lucreze industrial. Cred că societatea ar avea nevoie de o educație culturală, iar artiștii ar trebui să-și găsească o identitate a unor principii pe care totodată le pot exprima prin artă.
Mirela-Mădălina Cerbu are 23 de ani, e din Arad și este absolventă a Facultății de Arte și Design din Timișoara, fiind licențiată în grafică și în prezent urmează cursurile de master ale aceleiași facultăți. În perioada anilor de studii a participat în tabere și expoziții de grup, dar a fost și premiată: 1st prize, Campaña de animacíon a la lectura, Spain, 1st prize, „Ea și jungla” – National Creativity Competition – „Pasaje”, Timișoara.
Lucrarea se numește Donald Judd x Monster Energy, realizată în 2018. Ideea a pornit după ce am participat la rezidența de artă și știință Scientifica în Trieste, Italia, unde am vizitat un mic accelerator de particule. M-a fascinat ideea de a „lovi” două particule opuse pentru a crea materie nouă, în cazul de față, o particulă esențială a istoriei artei și una a culturii contemporane.
Din punct de vedere educațional, există problema unei aplicabilități a ceea ce s-a învățat în decursul școlii. E nevoie de cursuri care ajută nevoile reale ale unui artist tânăr, de la cum să își vândă lucrările, cum să își facă un portofoliu sau să aplice la concursuri. Mulți artiști se vor îndrepta spre metode mai rapide pentru a-și primi validarea, pierzându-și interesul de a mai deschide „porțile” din lumea artei. Trebuie început de la a nu se mai ține secrete metodele prin care alții „au reușit”. Vina nu este a artistului tânăr, ci a contextului. Artistul trebuie să nu-și găsească scuze și să-și păstreze energia pe care o avea și la 16 ani.
Tudor Ciurescu are 24 de ani, e din Craiova și în prezent este masterand la Ecole Cantonale D’Art Lausanne, Elveția. Practica lui este răspândită pe diferite medii, experimentând mereu noi tehnici de redare a imaginii. Subiectul principal al lucrărilor este între imagine și obiect în cultura internetului, de la memes la Bitcoin, toate văzute printr-un mod absurd și comic. Pe lângă practica artistică, în 2016 a co-fondat studioul de creație Moxa20 și în 2019 galeria de artă Goodbuy, în București.
Lucrarea este Botched sau neobișnuitul surprins în obișnuit de către Ella Costache. Am ales să mă transpun într-o postură obiectivă, ubicuă, din care pot observa perspectiva largă a realității, dar și micile detalii, precum culorile și texturile, realizând astfel un mostrar tactil pe care fiecare vizitator îl va putea analiza în cadrul expoziției de la MNAC. În momentele în care societatea își construiește existența în jurul monotoniei cotidiene, iar densitatea informației din mass media se impune agresiv, am decis să propun un moment de respiro și prezență într-o realitate familiară, dar, în ciuda aparențelor, ignorată, compusă din particule ale normalului și fragmente mai puțin remarcate ale societății.
Nu știu dacă aș numi-o neapărat cea mai importantă, dar probabil cea mai frecventă problemă, cel puțin în cazul meu, ca artist, este lipsa spațiilor expoziționale doritoare sa colaboreze cu artiști neconsacrați. De multe ori am simțit asta în București, faptul că există momente în care nu ești luat în considerare din cauza lipsei de experiență, implicit a lipsei unui portofoliu amplu, însă numai apariția oportunităților poate schimba acest aspect. Cred că o bună rezolvare este crearea unor spații private sau alternative, unde artiștii să fie invitați să expună, sau apariția mai multor call-uri precum acesta de la Switch, create special pentru promovarea tinerilor artiști. O alta variantă în favoarea expunerii ca artist tânăr ar fi implicarea lor și în alte zone, să spunem mai comerciale, unde arta lor poate interacționa cu alte industrii.
Ella Costache are 23 de ani și e din București, unde a absolvit facultatea de foto-video din cadrul UNARTE, urmând să înceapă un master în fashion photography la Universitatea de Arte din Londra. Se consideră reporter și artist vizual, a cărei operă se extinde de la fotografia de modă la experiment și artă materială. Este interesată de teme precum dezrădăcinare, ocurență și instantaneitate și își propune să chestioneze în mod critic percepțiile generale despre frumusețe și ideologia corpului. Practica ei artistică implică tehnici vizuale precum contrastele puternice, puzzle-uri de detalii și culori reprezentative roșu și verde.
În general, atunci când lucrezi în mediile în care lucrez eu, nu ai foarte multe de spus când vine vorba de lucrări sau de povestea din spatele lor. Poveștile pictorilor sunt de cele mai multe ori foarte asemănătoare – mie așa mi se pare – și nici eu nu fac excepție când vine vorba de asta. Probabil că lucrurile stau altfel când lucrezi cu video sau instalație, despre ele încă mai poți spune lucruri interesante. Atunci când cineva, un privitor, are foarte multe de spus despre o lucrare, cel mai probabil nu-i place. Poate că lucrul ăsta e valabil și invers: dacă vă povestesc despre lucrările mele, ar părea că încerc să vă conving de ceva, așa că mai bine nu vă spun nimic.
Aș spune că problema pentru artiști tineri a rămas aceeași dintotdeauna, mai exact, cum să faci lucrări bune. Iar de unde ar trebui pornit în rezolvarea ei, asta n-aș ști să vă spun, pentru că e diferit pentru fiecare, dar sunt destul de convinsă că trebuie să lucrezi, să te gândești la asta mai tot timpul și să citești. Și bineînțeles, mai există problemele practice, dar astea sunt problemele tuturor, artiști sau neartiști, cu mici diferențe. Aici mă refer la bani pentru chiria atelierului, pentru materiale, și mai e problema vizibilității, pentru că tuturor ne-ar plăcea să mai vindem câte o lucrare sau să mai participăm la vreo expoziție. Dar, dacă mă uit în jur la foștii mei colegi, îmi dau seama că nu cunosc niciunul care să nu fi participat la vreo expoziție, că majoritatea și-au găsit ateliere, joburi part-time care le oferă suficient timp pentru lucru sau, dacă nu, s-au băgat la doctorat, care din nou are unele avantaje, atelier, cămin. Deci din punctul ăsta de vedere, situația nu e atât de deplorabilă sau poate că încă mai suntem suficient de tineri să nu ne fi ajuns problemele astea din urmă.
Natalia Lazurca are 25 de ani, e din Timișoara și a studiat pictura și ceramica la Cluj-Napoca, unde trăiește în continuare. În prezent lucrează în ambele medii, obiectele ceramice regăsindu-se adeseori în picturi sub forma unor naturi statice. A expus solo la galeria Baril în 2018 (Well, Well, believe it or not/ She covered every last inch of the entire sidewalk), și a participat și la expoziții de grup, precum: Diploma 2019, The Institute (București), 2019, Stepping under the mirror, Matca Art Space (Cluj-Napoca), 2017, Media Art Festival, edițiile a 3-a – DA, DA, DA, și a 5-a - De rerum natura, Arad, 2016, respectiv 2018, 89plusplus #1, non+ultra (Cluj-Napoca), 2016, I am what I am, Baril (Cluj-Napoca), 2015.
Povestea lucrării One-armed Race against Memory începe cu amintiri din perioada timpurie a existenței mele, a unei mașini Dacia 1300 albastră condusă de către bunica mea, care a fost oferită mai apoi părinților în dar. Acum doi ani, când am conceput proiectul, procesul de creație a fost bazat pe afectul personal vizavi de obiectul care a marcat o bună parte din copilăria mea și care este pe cale de dispariție, luptând contra uitării ca parte din „arhiva” popular-națională. Mini-proiecția video de pe oglinda retrovizoare a unei portiere albe de Dacia 1300 aduce o retrospectivă asupra trecutului într-un ton ludic, personal, în montajul filmului. Imagini de la Revoluție sunt îmbinate dinamic cu reprezentația Nadiei Comăneci din 1976, o filmare a unor fructe ca o natură statică face paralela către destructurarea și dematerializarea memoriei în timp, iar fotografiile din arhiva personală a familiei creează un traseu asupra întâmplărilor membrilor arborelui genealogic în perioada comunistă. Se poate spune că vizitatorul este integrat în această privire recapitulativă a întâmplărilor colective, dar și familiale.
Artiștii se confruntă momentan cu lipsa de suport și susținere sistematizată din partea instituțiilor. Cred că există pericolul ca potențialul artiștilor, deși abundent, sa nu poată fi atins din cauza lipsei de orientare și mentorat în lumea cultural-artistică, și a fondurilor limitate alocate către aducerea în prim-plan a proiectelor și eforturilor lor. Artiștii care absolvă universități de artă se confruntă cu probleme legate de trai, astfel încât arta devine secundară acestora pe piramida nevoilor. Un sistem de suport optim pentru artiști care să ofere mentorat, patronaj și acces la posibilități atât financiare, cât și artistice pentru dezvoltare și orientare, consider că ar fi o variantă care ar acorda o sanșă dezvoltării culturale românești. Desigur, această organizație este preferabil să aibă o activitate constantă și pe o arie cât mai largă la nivel național, astfel încât să poată ajunge și la comunitățile mici.
Mălina Moncea are 25 de ani, e din Iași, unde a studiat la Universitatea Națională de Arte George Enescu, Facultatea de Arte Vizuale și Design, secția Foto-Video. A beneficiat de o bursă de studiu in Paris, la Université Paris 1 Panthéon Sorbonne și lucrează în mediul artelor vizuale și multimedia, domenii specifice de interes fiind instalația, asamblajul, fotografia, video și sunet. Printre ultimele expoziții și proiecte se numără: Artisti Împreună, TIFF, Cluj-Napoca, Muzeul de Artă, 2020, Indicative Correlation, Galeria Theodor Pallady, Iași, 2020, Artsafari: Young Blood, Pavilionul Supercontemporan, București, Palatul Oscar Maugsch, 2019, Domestic Dissidence, Galeria Victoria, Iași, 2019, Narațiuni post-fotografice, Working Artspace and Production, București, 2019.
Lucrarea se numește ones final home. Sub o temă mai generală, „Legătura dintre pământ și oameni”, am participat la cercetări de teren în jurul mai multor obiceiuri și festivaluri din diferite regiuni ale țării, pentru a verifica metoda „înrădăcinării în pământul natal”. În timpul unei sesiuni de teren în Vietnam, din primăvara și vara trecute, am dat peste un mormânt al unui bărbat japonez, care a murit într-o țară străină în timpul perioadei Edo. Mormântul era orientat cu fața la zece grade spre nord-est, în direcția Japoniei. Era amplasat într-un câmp larg de orez și înconjurat de natură sălbatică. Întâlnirea asta mi-a făcut să mă întreb „Unde își îngroapă oamenii oasele?”. Întrebarea reflectă mai multe lucruri adânc înfipte în mințile oamenilor, cum ar fi simțul apartenenței. În ultimii ani, m-am tot gândit că recunoașterea obiectivă a culturii și a unui simț comun al propriei comunități este o cheie importantă pentru atenuarea fricțiunilor care se petrec între comunități. În această expoziție, am vrea să explorăm o perspectivă nouă, concentrându-ne pe un „simț al apartenenței”, aflat în fiecare dintre noi.
În acest moment, traversăm o pandemie. De la frica invizibilă, până la discriminare și probleme generate de diferențele sociale dintre bogați și săraci, mișcări care construiesc ziduri și alte forme de divizare, toate devin mai vizibile ca niciodată. Ele nu sunt valabile doar pentru artiștii tineri și e timpul să ne oprim și să ne gândim. În prezent, în timp ce încercăm să depășim aceste dificultăți, putem împărtăși o bucurie comună, dincolo de disensiunile și interesele concurnte care apar între țări și comunități. Din moment ce libertatea de mișcare a scăzut, oamenii din zona artelor se află într-o situație dificilă. Cred că e important pentru tinerii artiști să aprofundeze lucrurile și să se confrunte cu problemele actuale, care au mari șanse să determine și viitorul.
Ana Scripcariu-Ochiai are 28 de ani și s-a născut în Japonia. E absolventă a Universității de Arte din Tokyo - specializarea pictură în ulei, a finalizat cursurile de Global Art Practice la aceeași universitate unde în prezent este înscrisă la doctorat.
O interesează tema „conexiunii între pământ și oameni”, în special pentru că ea însăși încearcă să dezvolte rădăcini atât în România, cât și Japonia. Cercetările sale culturale și antropologice au condus-o la festivaluri indigene și comunități tradiționale din jurul lumii. În ultimii ani s-a ocupat de domeniul primatologiei, ce a reprezentat inspirația pentru lucrările sale multimedia (instalații, fotografii, video, pictură) ce ilustrează „acel moment în care lucrurile sunt conectate indiferent de timp, distanță, teren și etnicitate”.
Ana Țaran
Am filmat Kompas în satul Hotkovtsi din vestul Ucrainei, locul de origine al familiei mele. Lipsisem de acolo de mulți ani, iar ultimele mele amintiri datau din copilărie. Cumva, satul acesta (în care au copilărit străbunica, apoi bunica, apoi mama) a avut întotdeauna o valoare magică pentru mine. Nu m-am dus întâmplător tocmai acolo.
Din 2014, de când a izbucnit războiul în Donbas, se fisurase ceva în mine. Încercam să răspund la întrebarea De ce? La mine acasă? Am pornit în sat, iarna, atunci când peisajul acoperit în alb devine vulnerabil, păstrează doar esența proprie. Țineam să captez asta. În timpul periplului meu, am cunoscut un soldat care fusese pe frontul din estul țării și locuise acolo în orașul Bucuria; ce ironie. Am călătorit zilnic cu un autobuz galben până la școala din sat, m-am împrietenit cu copii cu care am încercat să medităm asupra războiului invizibil, cel aciuat în gânduri și planuri de viitor. Am vrut ca satul copilăriei mele să se contopească cu cel al străbunicii și cu cel al prezentului. Am constatat că fisurile pe care le ascundeam eu, le avea și satul, ca în orice geografie personală, intimă.
Cred că problema cu care se confruntă tinerii artiști este cumva însuși amalgamul de lucrări care se produc zilnic, lunar, anual. În prezent, avem, paradoxal, totul și/sau nimic în artă. Devine tot mai greu să devii un deschizător de drumuri și tot mai periculos să cazi în convențional. Cumva trăim într-o epocă unde totul pare la îndemână, nu ne mai concentrăm suficient, milioane de imagini ne înconjoară și ne înghit. Cred că tinerii artiști trebuie să se străduiască să-și regăsească rădăcinile, să nu facă alegeri ușoare, să fie autentici oricât de greu ar fi drumul pe care pășesc. Până la urmă contează lucrările care rămân, în timp.
Ana Țaran are 28 de ani și e din Chișinău, Republica Moldova. Absolventă de master la departamentul de Fotografie și Imagine Dinamică a Facultății de Arte Plastice de la UNARTE, a urmat apoi studii la Departamentul de Cinema de la Geneva University of Art and Design. Pasionată de multiplele forme ale artei, a căutat să reunească în creațiile sale diferite limbaje artistice, îmbinând fotografia cu arta video și cinematografia. În ultimii ani a participat la expoziții colective de fotografie: STORY TELLING - Lucrări video din România și de la Videonale Bonn, eveniment găzduit de Rezidența BRD Scena 9 (2018); LANDSHAFT – Fotogalerie Viena, Austria în colaborare cu Galeria Posibilă din București (2018); DADA ROOTS – Contemporary Art Center, Torun, Polonia (2016), și festivaluri de film: Festivalul Cinéma du Réel, Paris (2020), Festival dei Popoli, Florența (2019), Festivalul Cinéhaiku, Gordes (2017), ZOOM – ZBLIŻENIA Film Festival, Jelenia Gora, Polonia (2017).
