Filmmaker și fotograf. Creşte tot felul de proiecte, majoritatea în zona de vizual, film documentar şi educație cinematografică.
Luca Dragu vede viața generației sale ca un browser cu o sută de tab-uri deschise și o mie de lucruri de făcut. Competiția de la vârste fragede, presiunea constantă, smartphone-urile & social media au creat un ritm rapid, crede el, care-i îndepărtează pe oameni unii de alții, chiar și de ei înșiși.
Deși a fost mereu înconjurată de oameni, Ana-Maria Boeru a simțit din copilărie o singurătate și o furie născute din senzația că nu e ascultată și înțeleasă. Confruntarea reală cu singurătatea a venit însă când s-a mutat în București, la facultate, unde s-a simțit mică și nepregătită.
Carmen Pavel a fugit de singurătate prin pictură și productivitate, împinsă de nevoia de a se demonstra mereu în fața celor din jur.
Denis Mitrofan are 24 de ani, are propria firmă și pune muzică la evenimente. Drumul până aici a fost lung și a pornit dintr-o mare singurătate. Ea a izvorât din familie, din mutări successive, din frica de a fi judecat. Din consumul de substanțe și jocurile de noroc în care s-a refugiat.
Alberto Păduraru are 25 de ani, e poet și studiază jurnalismul. Ne povestește despre singurătatea în raport cu oameni și spații. Despre indisponibilitatea emoțională pe care o vede tot mai prezentă la Generația Z. Despre teama de abandon și relații intense care se sting brusc.
Petrișor Barbu are 22 de ani și și-a încheiat viața de copil mai devreme decât era pregătit. Spune că și-a creat o solitudine autosuficientă în care munca e principalul motor. A fost învățat că doar prin ea poate să se simtă om.
Laura Murariu trăiește „între lumi”: nu știe încă dacă vrea să rămână în țară sau să revină în străinătate, unde a studiat. Într-o generație copleșită de informații și opțiuni, pe care le consumă prea repede pentru a le putea asimila, Laura caută încetinirea, conexiunea și dialogul sincer. Crede că izolarea tinerilor vine nu doar din comoditate, ci și din teama de eșec, de judecată, de neapartenență. Dar și că poți alege să nu fii singur.
Min Mann Pyae are 19 ani și s-a născut în Myanmar. S-a mutat la Timișoara după ce în țara ei a izbucnit un război civil. Când se simte singură și neînțeleasă, o voce interioară îi spune că n-are dreptul să se simtă așa, pentru că mulți oameni din țara ei nu au șansa pe care o are ea.
Pentru Robert Ciobanu, singurătatea înseamnă mai degrabă o stare subtilă – „un bâzâit constant” care se instalează chiar și atunci când e înconjurat de oameni. Vorbește cu fragilitate despre o generație bombardată constant cu informații & contradicții.
La 23 de ani, Tudor Predescu studiază grafica în jocuri video. Crede că singurătatea nu vine atât din absența oamenilor, cât din lipsa interacțiunilor „autentice”. Am vorbit despre social media ca unealtă & capcană, despre trust issues & frica de commitment, despre traume și rădăcini.
Crescută într-o comunitate mai închisă, Felicia Olteanu a învățat de una singură să se integreze la școală și în alte cercuri. A început să lucreze de la 13 ani și simte constant presiunea productivității. Soluția ei: mai multă solitudine lucidă și o reformatare a comunicării.
Cătălina Bogdan, o arhitectă de 28 de ani din Timișoara, spune că se simte între două lumi. Pe de-o parte, e prinsă în ritmul alert al Generației Z, care-a crescut cu precădere în fața ecranelor. Pe de alta, are o nostalgie milenialistă pentru conexiuni profunde și ideea de „împreună”.
Un dialog necesar cu cercetătoarele Amelia Bonea & Irina Nastasă-Matei, despre munca din spatele volumului „Negotiating In/visibility”, pe care l-au editat. Cartea e dedicată femeilor din inginerie, medicină și alte științe, ale căror contribuții importante au fost trecute cu vederea.
Am invitat patru autoare să vorbim despre lipsa femeilor din manualele de literatură română și despre efectele acestei absențe.
Despre forța unui protest istoric, cu Pamela Hogan, producătoare și regizoare americană care a documentat în Ziua în care Islanda a stat pe loc un moment decisiv pentru drepturile femeilor din Europa.
