Ne-am întâlnit cu Robert Ciobanu într-un moment de cotitură, când își făcea ordine în emoții și privea cu luciditate la tot ce se întâmpla în jurul lui. Are 26 de ani și lucrează în producție muzicală. E născut în Botoșani, dar s-a mutat în București pentru facultate și a rămas aici. Vara trecută locuia cu chirie în Drumul Sării, cartier unde urma să se mute în propriul apartament.
Pentru el, singurătatea nu înseamnă doar absența unei conexiuni, ci mai degrabă o stare subtilă – „un bâzâit constant” care se instalează chiar și atunci când e înconjurat de oameni. Vorbește cu fragilitate despre o generație bombardată constant cu informații & contradicții. Despre cum social media întrețin perfecțiunea iluzorie, pun un dop la comunicare și transformă conexiunile în raporturi superficiale, unde toți merg „pe vârfuri”.
Robert vede Generația Z prinsă între dorința de a demonstra mereu mai mult, FOMO și lipsa unui ghidaj într-o lume confuză. În acest „haos”, caută un echilibru între nevoia de apartenență și cea de a sta singur, față în față cu sinele.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
Acest articol face parte din seria Atlasul Singurătății @GenZ.
„Naufragiem fiecare pe câte o insulă”
Singurătatea e o amorțeală. O tăcere mută. Un bâzâit constant. E ca un pumn în piept care nu mai dispare. E ca și cum ai sta într-o cadă cu apă rece. La început ți-e frig, apoi corpul se obișnuiește și te păcălește că e cald. Te obișnuiești în starea aia și nu-ți mai dai seama că te simți singur. Intri într-o spirală în care crezi că e normal să fie așa. Poți să fii înconjurat de oameni și totuși să te simți singur. Poate crezi că meriți asta. Au fost persoane care voiau să mă facă să nu mă mai simt singur și nu acceptam.
Cred că ne-am transformat toți în niște insule. Am simțit de multe ori că naufragiem fiecare pe câte o insulă. Pe a mea am văzut-o deșertică sau cu un singur copac și o nucă de cocos. Parcă purtam ochelari de cal, nu-mi ziceam că poate nu e locul unde ar trebui să stau, în marea de singurătate.
Am avut o relație de patru ani și jumătate cu o fată. Când vorbesc de insulă, mă refer la ea. Eu am fost mereu așa, mai închis. M-am simțit mai confortabil să nu comunic prea mult. Prietena mea a încercat mereu să mă scoată de-acolo, dar mă simțeam speriat. Credeam că nu merit conexiunea aia. Simțeam că nu pot s-o trăiesc așa cum ar merita trăită. Eram singur împreună cu ea, dar eu generam singurătate și pentru mine, și pentru ea.
Asta înseamnă închidere în tine, lipsă de comunicare, frică de a comunica. Nu pentru că nu mă simțeam înțeles, ci pentru că îmi era frică să nu încarc persoana dragă cu problemele mele. Credeam că trebuie să le țin în mine. Trăirile sunt confuze, nu mai întinzi mâna după ajutor pentru că crezi că trebuie să fii self sufficient. Vezi pe social media că oamenii „s-au descurcat singuri” și că tu ar trebui să fii strong, să nu-i afectezi și pe alții cu problemele tale. Acolo vezi numai perfecțiune și te întrebi: „Wow, de ce nu mi se întâmplă și mie chestiile alea mișto care mi se servesc încontinuu?”.
Asta te face să te simți singur, pentru că pune un dop la comunicare. Și dacă nu există comunicare într-o relație de iubire, unde totul izvorăște din ideea de a fi sinceri unul cu celălalt, se adună, se adună și se sparge oala.
„Suntem așa de conectați, că devenim deconectați”
Parcă nu se mai vorbește sincer în general. O simt și cu prietenii mei. Toată lumea merge pe vârfuri. Am ajuns să fac și eu la fel. Cred că din frica de a fi judecați. Poate și de asta există cultura memelor: sunt o mască prin care te poți exprima liber, dar fără să fii judecat, faci lumea să râdă și apoi scroll.
Suntem așa de conectați unii cu alții încontinuu, că devenim deconectați. Social media sunt a big factor. Aflăm atât de multe lucruri de la un minut la altul, că nu mai avem timp să le procesăm și să le discutăm unii cu alții. Fiind bombardați încontinuu cu tot felul de trăiri, trecem ușor peste partea umană, de-a ne privi ochi în ochi și-a ne zice „sunt de acord sau nu cu asta.” Luăm lucrurile de-a gata și ne distragem atenția. Asta creează distanță.
Nu ne mai mulțumim cu momentele mici, în care suntem înconjurați de oameni. Vrem ceva mai mare mereu. Mi s-a întâmplat foarte des asta. Ține și de vârstă: ne credem nemuritori, ne păcălim că lucrurile astea o să dureze la nesfârșit și nu mai apreciem anumite momente. Nu le mai zicem celor de lângă noi: „Chiar îmi place de voi și n-aș mai vrea să se termine.”
Cred că mulți simțim asta, dar nu o zicem și e frustrant. Chiar și prietenii apropiați, dacă le spui așa ceva, se uită ciudat la tine, ca și cum ar fi greșit să verbalizezi chestiile astea. De ce să fie greșit să le verbalizezi? Te simți ciudat să fii tu ăla care să spună: „Bă, ascultați-mă și pe mine, vreau să vă zic ceva.” Ai senzația că numai tu ai anumite probleme și că o să zică oamenii că ești nebun dacă simți anumite lucruri, când de fapt ei trăiesc, probabil, aceeași chestie. Mi se pare că toată lumea suferă în tăcere.
Este foamea asta de a ne dovedi nouă și celorlalți că suntem mai mult decât suntem. Vrem mereu să impresionăm. Și mereu o să fim dezamăgiți când facem asta. Ajungem să nu mai apreciem ce am obținut deja. Când găsești o insulă de siguranță, o neglijezi, pentru că te uiți cu telescopul la alte arhipelaguri. Crezi că iarba e mai verde acolo, când tu, de fapt, ai deja o grădină luxuriantă. Te uiți doar în distanță și nu mai vezi ce ai aproape.
„Parcă e greșit să te simți nașpa”
E o morișcă în care trăim cu toții. Suntem mulți și individualiști. Eu chiar eram mândru la un moment dat de cât de individualist sunt eu. Acum mi se pare o tâmpenie. Te condamni la a fi singur. Ești șmecher, ești self sufficient, te descurci singur, dar te condamni la a nu mai comunica.
Nu înțeleg în continuare, la unele aspecte, de ce nu pot să ies din acea cochilie. De ce mă complac în self sufficency-ul meu și nu mă bazez pe alții. De ce tot intru într-un ciclu de autogenerare de singurătate. E o neîncredere, chiar dacă aș avea toate motivele să am încredere în ceilalți. Am prieteni, am familie, oameni care mă susțin, dar tot nu sunt mulțumit de ceva.
Asta mă face flegmatic. Mă face să trec peste nevoile mele, să zic că nu e OK să-i implic pe alții în ele și să mă autosabotez emoțional. Ajungi să nu știi altceva decât să fii închis în tine și să nu dai afară. Uneori aș vrea să țip, să elimin tot ce-am adunat în mine și tot ce-mi generează singurătate.
Parcă e greșit să te simți nașpa, să recunoști că ești deconectat. Toată lumea spune „mamă, ce zi bună am avut!”, „hai cu mine la un vlog să vezi ce bine mă distrez și ce bine mă simt eu.” Online, sunt mai multe contenturi de tipul ăsta decât lucruri cu care chiar să relaționezi, gen „bă, chiar e OK să te și simți nașpa.” Un story îți zice: „Take your time, distrează-te”, altul: „Ba nu, grind, lucrează acum, 5 ani de muncă asiduă – 30 de ani de liniște.”
Nu mai înțelegi ce să faci, pentru că trăiești zilnic cu asta. În momentele de pauză, reflexul e să dai swipe și ești bombardat cu mesaje contradictorii. Algoritmul știe să-ți dea ce ai nevoie, dar nu este neapărat ce-ți trebuie.
S-au întâmplat și foarte multe pentru generația mea în puțini ani: o pandemie, un război, o criză economică și nu mai știi de unde s-o apuci și unde s-o termini. S-au dezvoltat așa de multe lucruri în același timp și nu aveam un guideline care să ne zică măcar OK, n-o luați chiar așa, mai gândiți și voi puțin, mai interpretați lucrurile. Noi le-am înghițit fără apă.
Când ești aruncat în lumea mare, ancora pe care o aveai în familie se sparge. Apar mai multe ancore mici: mă identific cu aia, cu aia, cu aia. Ești la o vârstă la care te formezi și vrei să le încerci pe toate. La un moment dat, pare că ai prea multe ancore. Nu mai știi pe care s-o alegi. Pare logic și sănătos să alegi ceva. Dar trecând prin atât de multe stări, toate cu bune, toate cu rele, fiind așa de asaltat, nu poți să vezi că o anumită trăire a ta a avut mai multe plusuri decât minusuri pentru tine, comparativ cu altele.
„FOMO, FOMO, FOMO”
Eu m-am ars de prea multe ori încât să las telefonul ăla și să încetinesc pe partea emoțională. Să pot să rumeg mai mult. Telefonul te confuzează mai tare decât să-ți dea răspunsuri: îți oferă o direcție încolo, o direcție încolo, apoi vine un influencer care le are pe amândouă. Parcă nu-i credibil, nu poate să existe așa ceva. Dacă nu te oprești să rumegi, o iei de-a gata și zici ce nașpa sunt eu, ce vanilla sunt eu că n-am aceeași chestie.
Ni s-au dat așa de multe posibilități generației mele, ni s-a zis de atât de multe ori că putem face orice, încât a apărut o greutate pe noi că dacă nu merge bine, înseamnă că noi am făcut ceva greșit. O vezi la modul n-am muncit destul de mult, n-am ieșit destul de mult în lume, să cunosc mai mulți oameni, să mă expun la mai multe oportunități. FOMO, FOMO, FOMO.
Pare că toată lumea aleargă după chestiile astea și că nu mai ai timp să le procesezi. Când vrei să zici stop și să faci asta, te simți prost să stai singur, tu cu tine. Și chiar dacă îți găsești un cerc de oameni cu idealuri similare, nu te mai conectezi ușor. Eu, cel puțin, simt o reținere. Îmi place foarte mult să stau printre oameni. E și un coping mechanism pentru momentele de singurătate. Ai firul zilei tale, care se fragmentează în mai multe, prin trăirile celorlalți și o face mai antrenantă. Îmi place să aud perspective diferite. Mă hrănesc din asta. Dar nu le procesez la adâncimea la care poate ar merita.
Mi se pare că toată lumea e un Sims. Fac un level up aici, un level up dincolo. Treaba asta simplifică viața, care, cum ziceam, pare foarte complicată cu tot ce se întâmplă acum, dar pierzi ceva important. Pierzi adâncimea trăirii. Ne umplem viața cu cât mai multă activitate și nu mai facem pauza aia, să stăm cu noi înșine, să fim sinceri cu noi și cu ceilalți. Simți că pierzi dacă stai singur și procesezi, că fiecare zi ar trebui trăită la maxim. Nu zice nimeni: „Stai și tu acasă și vorbește cu tine.” Nu-i cool.
„E un act de curaj să stai singur”
Singurătatea are totuși efecte pozitive. Poți să te cunoști foarte mult pe tine. Ai șansa să te vezi prin oglinda proprie, nu prin oglinda celorlalți. Ai timp să vorbești cu tine, să-ți negociezi credințele și trăirile. Să procesezi ce s-a întâmplat cu tine în anul precedent, în săptămâna precedentă. Îți oferi un moment de respiro de la influențe externe, de a te simți bine cu tine, fără a mai trece prin prisma a ce cred ceilalți despre tine.
Te obligă să fii sincer cu tine. Mai ales dacă o alegi conștient, e un act de curaj să stai singur. Ești obligat să te pui față în față cu faptele împlinite și cu tine care ești atunci. Singurătatea zice: „Stop, vorbește cu mine. Tu, ăsta din interior, stai și vorbește cu mine.” Poate fi înfricoșător, dar e frumos.
Momentele de singurătate mi-au oferit momentul ăla de Evrika, că am deja o bază pe care pot să construiesc și nu mai trebuie să caut baze mai bune. Și nu mai e așa de înfricoșător. Chiar sunt mai prieten cu mine. Trebuie să fim mai prieteni noi cu noi, să ne iubim, astfel încât să iubim mai departe cu adevărat. Asta se poate face doar stând singur cu tine și a te pune în fața oglinzii tu cu tine. Nimeni n-o să poată să-ți zică cum s-o faci din exterior.
M-a ajutat și orașul în care trăiesc, Bucureștiul. M-a scos mult din găoace. Toată lumea are o misiune aici. Toată lumea se duce undeva. Toată lumea face ceva. Ai foarte multe oaze de chestii interesante, de trăiri. Nu m-am simțit niciodată apăsat de oraș. De asta am și vrut să mă întorc din Olanda. Am făcut facultatea în Amsterdam, un oraș în care multă lume zice că trăiești liber, dar pe mine mă apăsa acolo că era prea multă ordine. În București îmi place că e haosul ăsta controlat și mă surprinde în fiecare zi.
Stau de trei ani în apartamentul ăsta, pe lângă Drumul Sării. Am găsit aici o oază neașteptată de liniște. E o comunitate. Sunt așa de multe povești. Vecini care pun la radio muzică italiană. Vecinul de la casa din față, care face plajă vara. Vecina de la parter, care are vreo 20 de pisici și se ceartă cu vecina de la etajul 1, care nu suportă că vecina de la parter vorbește tare la telefon. I-a aruncat un lighean de apă în cap sau a chemat poliția. Mă simt ca într-un film. Chiar mă simt bine acasă, pare că se încetinește timpul.
În fiecare zi, dimineața, îmi place să stau în liniște. Să apreciez, pur și simplu, ziua de ieri, liniștea din acel moment și să mă calmez față de ce o să urmeze în ziua respectivă. Îmi ofer o jumătate de oră în care nu vreau să vorbesc neapărat cu cineva. Doar să stau cu mine și să respir mai greu, să închid ochii, să aud vibrația din jur și să-mi ofer un moment de repaus.
Interviul face parte din proiectul „Atlasul Singurătății @Genz:Bucureşti”, finanțat de Administrația Națională a Fondului Cultural Național (AFCN). Acesta explorează singurătatea la Generația Z şi nu reprezintă în mod necesar poziția AFCN. Instituția nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
