Min Mann Pyae are 19 ani și s-a născut în Myanmar (Birmania). Se prezintă „Hillary” — „e numele meu de Starbucks”, glumește ea — ca să le fie mai ușor oamenilor din Timișoara să o strige pe nume. S-a mutat acolo după ce în țara ei a izbucnit un război civil și acum locuiește cu partenerul ei român.
Înainte să se mute în Timișoara, a stat într-un sat de lângă oraș, unde singurele atracții erau două fast food-uri cu pleșcăviță. În rest, nu era nimic de făcut acolo. „Era apogeul singurătății”, spune ea. N-avea mașină, iar autobuzele spre oraș circulau rar. Acum poate să se miște în voie într-un oraș pe care-l consideră plin de viață. Pentru Hillary, singurătatea nu e legată însă de locuri, ci mai mult de un sentiment constant de outsider.
Când e tristă sau se simte singură și neînțeleasă, o voce interioară îi spune că n-are dreptul să se simtă așa, pentru că mulți oameni din Myanmar nu au șansa pe care o are ea. Pentru a dilua aceste gânduri, se refugiază pe net, desenează, scrie în jurnal și încearcă să vorbească mai deschis cu iubitul ei. Își spune mereu că trebuie să meargă mai departe: să învețe română, să muncească și să obțină cetățenie. În toamnă, va începe facultatea de agricultură; vrea să fie conectată la una dintre marile ei pasiuni: mâncarea.
Am transcris interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
Acest articol face parte din seria Atlasul Singurătății @GenZ.
„Nu prea mai există vreun viitor pentru oamenii de-acolo”
M-am născut în Yangon, cel mai mare oraș din Myanmar. Are cinci milioane de locuitori. E foarte aglomerat. Locuiam într-un apartament mic, la fel ca cel în care stau acum în Timișoara, dar clădirile erau mult mai apropiate decât aici. Yangon nu este nici cel mai curat loc, nici cel mai sigur, mai ales pentru o fată. Poți să fii răpită. Nu ieșeam niciodată din casă neînsoțită.
Cu toate astea, îmi era bine. Mâncam chestii foarte bune și mă întâlneam des cu prietenii mei. Dar mă simțeam singură. Când eram mică, pe la șase-șapte ani, familia mea n-o ducea bine financiar, iar asta aducea mult stres. Mă simțeam singură pentru că mama și tata munceau mereu. Veneau acasă târziu. Aveam o bonă care avea grijă de mine, dar nu era același lucru. Stăteam mai mult cu mine. Îmi găseam alinare pe internet, în desen, muzică și conversații cu prietenii. Apoi au apărut neînțelegeri în familie și ai meu s-au despărțit. Asta m-a făcut din nou să mă simt singură.
Tatăl meu vitreg e român. A lucrat pentru o companie de telecomunicații în Yangon. E din Timișoara, de asta am venit aici. Am plecat din Myanmar acum patru ani, când a izbucnit un război civil acolo. A început la 1 februarie 2021. Nu prea mai există vreun viitor pentru oamenii de-acolo.
Am fost tristă când am plecat din țara mea. Părăseam singurul cămin pe care-l știam și mi-am dat seama că n-o să mă întorc acolo prea curând. Dar mă gândeam și că e o mare oportunitate. Nu mulți oameni din Myanmar reușesc să ajungă în Europa. România e o țară din Uniunea Europeană, iar asta e o șansă uriașă. Eram entuziasmată pentru ce avea să urmeze.
„Deseori simt că nu sunt eu însămi”
Mai fusesem în Timișoara, așa că știam zona. Am continuat să învăț aici, la British School. Nu știu română și era singurul liceu în engleză. Oamenii de aici sunt foarte calzi și prietenoși. Se bucură și dacă știi un cuvânt, două în română. Dar de când am venit aici, am simțit c-o să fiu mereu o străină.
La școală, copiii vorbeau engleză doar la ore. În rest, vorbeau în română, ceea ce e normal. Nu era un atac la adresa mea. Nu m-am simțit jignită, dar nu m-a ajutat. M-a făcut să mă simt singură. Stăteam mai mult cu mine. Chiar dac-aș ști română la perfecție, n-aș prinde toate referințele sau nuanțele pe care le au oamenii care-au crescut aici. Ce mâncau când erau mici. Filmele pe care le-au văzut cu toții. Reclamele de la televizor din copilărie. N-o să înțeleg niciodată lucruri de genul ăsta. O să fiu mereu exclusă într-un fel sau altul, chiar dacă oamenii n-o fac cu intenție.
Deseori simt că nu sunt eu însămi, de parcă aș sta într-un cinema și-aș privi viața altcuiva. Vorbesc mereu în engleză și e ca și cum lipsește jumătate din personalitatea mea. Sunt de zece ori mai amuzantă în limba maternă, dar nimeni n-o să știe asta. Nu sunt cu adevărat eu nici în prezența mamei. Avem o relație ciudată. Când eram mică, ea muncea mereu și era foarte stresată. Acum e la fel: muncește mult și e tot stresată, doar că în alt loc. Chiar și când vorbesc cu ea în birmaneză, e ca și cum aș vorbi în engleză.
Nu pot să fiu pe deplin eu cu nimeni — nici măcar cu iubitul meu. Îl iubesc mult și sunt cea mai relaxată, cea mai sinceră cu el, dar din moment ce îi lipsește jumătate din personalitatea mea, nici cu el nu sunt pe deplin acolo. Cred că singurul moment în care mă simt eu însămi e când devin foarte anxioasă. Când trebuie să iau decizii grele și sunt foarte anxioasă, atunci simt că sunt eu, pentru că mă întorc la realitate și nu mă mai uit la un film.
„Nu-mi permit să fiu tristă”
E oribil că nu pot să-mi văd tatăl biologic. Mi-e dor de el în fiecare zi. Îi scriu și-l sun din când în când, dar nu e același lucru. Îmi lipsește și mâncarea de-acasă. Când sunt frustrată sau tristă, pentru că mi-e dor de casă sau pentru că mă simt ca o outsider, am impresia că sentimentele astea nu sunt valide. O voce îmi spune că am scăpat dintr-o țară măcinată de război și că trăiesc în Europa, ceva la care puțini oameni din Myanmar pot visa, așa că nu-mi permit să fiu tristă sau deprimată. Când mă simt așa, îmi zic că sunt o nesuferită, nerecunoscătoare, că nu merit să fiu fericită. Deseori simt că nu muncesc îndeajuns pentru șansa pe care o am și că n-o merit.
Gândurile astea mă bântuie, dar le reprim. Nu e bine să-ți reprimi emoțiile, dar nu prea am de ales. Cineva ca mine nu poate decât să privească înainte. Trebuie să muncesc foarte mult, să iau note bune, să-mi găsesc un job și să fac toate lucrurile alea normale de adult pe care eu nu le știu încă. Nu pot să mă relaxez pe deplin. Chiar dacă sunt foarte fericită aici, încă nu sunt așezată. Încerc să învăț româna și trebuie să locuiesc aici cel puțin opt ani ca să obțin cetățenia. Abia apoi o să pot să merg să-mi vizitez țara.
„Vreau doar să fiu ca un plancton în mare”
Există câteva tipuri de singurătate. E cea în care ești de unul singur și care poate fi bună sau rea, depinde dacă ți-o dorești sau nu. Deseori, când sunt de una singură, sunt bine: stau pe YouTube, dau doomscroll pe Instagram sau desenez. E și acea singurătate când n-ai pe nimeni lângă tine și n-ai unde să-ți descarci emoțiile. Le gestionez greu când sunt de una singură. E foarte bine când am pe cineva acolo care să-mi spună, chiar dacă știu logic, că e omenește să te simți rău. Dacă n-ai unde să te descarci, gândurile escaladează și poți ajunge într-o stare constantă de goliciune.
Când mă simt singură sau anxioasă, o simt în piept sau în stomac. Mă doare pieptul și-mi măsor mereu pulsul. De multe ori, sunt 100 de bătăi pe minut, uneori chiar 131. Aproape ca un atac de panică. Mă simt balonată, mă strânge stomacul, e ca și cum s-ar face ghem, ca o hârtie mototolită.
Când sunt singură și am gânduri negre, fac ceva ca să mă distrag de la ele. E și un lucru specific Generației Z – nevoia de a fi constant stimulat, dar o fac și pentru că nu vreau să mai gândesc. Vreau doar să fiu ca un plancton în mare. E greu mai ales noaptea, când gândurile astea mă țin trează.
Chiar dacă mă pun în poziția mea cea mai confortabilă – „Superman”, nu pot să adorm. Orice lucru devine incomod. Mi-e prea cald când sunt sub pătură, prea frig când mă dezvelesc. Mă mănâncă tălpile. Capul. Mă mănâncă ceva, deși nu e real. E doar o chestie compulsivă. Pieptul mi se strânge de la gândurile astea negre și tot ce pot să fac ca să mă simt mai bine e să mă uit la niște videoclipuri, până devin prea obosită și „leșin”.
„A fost prima dată când am fost cu adevărat sinceră cu cineva”
Un alt tip de singurătate e când te afli printre oameni și tot ești singur. Când ies în grup cu prietenii mei români, iar ei vorbesc în română, n-am ce să fac. Nu pot să le pretind să vorbească într-o altă limbă doar pentru mine. Ar fi egoist. Dar mă simt pe dinafară. Știu un pic de română, mai prind lucruri ici și colo, dar nu suficient cât să înțeleg pe deplin. Așa că e foarte frustrant.
E o melodie, Home, de la Westlife. Spune că și dacă e o zi însorită și ești înconjurat de oameni, te poți simți singur. Mă regăsesc în asta, mai ales când nu înțeleg ce se vorbește lângă mine. E ca și cum aș fi într-o cameră mare, cu un tavan de 60 de metri și eu aș fi ceva foarte mic pe podea.
Mai e o formă de singurătate, similară cu cea de mai sus, pe care o simțeam înainte să-l cunosc pe iubitul meu. Aveam prieteni care mă plăceau și care vorbeau în engleză cu mine, chiar și în grup. Dar era sentimentul de outsider: ei n-o să mă înțeleagă niciodată. N-o să înțeleagă cum mi-am trăit viața. Lucrurile prin care am trecut. Nu mă simt confortabil să vorbesc despre chestiile astea cu prietenii mei. Simt c-o să-i deranjez.
Știi cum zic oamenii: Nu-ți fie frică să-ți așezi capul pe umărul meu când vrei să plângi sau nu-ți fie frică să-ți împărtășești sentimentele. Am impresia că n-o spun pe bune. Nimeni nu vrea să fie trist. Și nu vreau să-i întristez pe ceilalți cu problemele mele. Nu vreau să le dau povara asta. Nu mă consider atât de importantă ca ei să știe lucrurile astea despre mine.
Dacă mă întreabă ei, atunci vorbesc cu plăcere despre asta. Ar fi frumos să știe toți cât de puternică sunt sau prin ce-am trecut, dar nu vorbesc despre asta dacă nu mi se cere. Sunt două variante: ori îți reprimi sentimentele, ori le dai afară ascultând muzică hardcore sau desenând prostioare emo.
Abia recent am fost foarte sinceră cu iubitul meu despre cât de rele pot fi gândurile astea și cât de mult pot escalada. Nu mi-a plăcut niciodată de mine și abia de curând am căpătat un pic de încredere și am început să mă simt un pic mai bine în pielea mea. Am scris tot ce gândeam și simțeam pe niște hârtii dintr-un carnețel. E greu să le spui cu voce tare. I le-am arătat iubitului meu și a fost prima dată când am fost cu adevărat sinceră cu cineva, în mod direct. Nu am mai îngropat în mine toate chestiile astea.
„Conexiunea dintre oameni s-a schimbat clar din cauza Internetului”
În ceea ce privește singurătatea la Generația Z, social media sunt unul dintre principalii factori. Oamenii postează mai ales ce e bun în viața lor. Dacă tu treci printr-o perioadă grea și vezi doar că ceilalți se descurcă mai bine și sunt mai fericiți, asta nu te ajută. O să te simți mai singur, chiar dacă știi, logic, că persoana care a postat are și ea, probabil, problemele ei.
Videoclipurile scurte de pe TikTok nu ajută nici ele. Dai doomscroll ca să combați singurătatea – te uiți la 500 de videoclipuri într-o oră. E o soluție pe termen scurt: nu vorbești cu nimeni, doar primești shot-uri de dopamină. Am și eu boala asta. Iar dacă faci texting cu cineva, nu-i vezi fața și nu-i auzi tonul vocii. E greu să-ți dai seama dacă ce vrea să zică e pe bune.
E foarte ușor să trimiți un mesaj fără niciun fel de emoție. În zilele noastre, oamenii nu sunt chiar sinceri legat de cine sunt. Mereu ascund ceva. N-o să se prezinte cu totul unei persoane noi. Cred că pur și simplu nu vor să fie judecați sau nu se simt confortabil să vorbească despre anumite lucruri.
Conexiunea dintre oameni s-a schimbat clar din cauza internetului. Unii devin mai anxioși când alții nu stau pe telefon sau nu răspund. Se pot simți ignorați, iar asta le poate afecta relațiile. Dar texting-ul și social media pot fi și foarte faine: te poți conecta foarte ușor cu alții. Am cunoscut online oameni pe care nu i-aș fi întâlnit altfel. Pe o prietenă foarte bună am cunoscut-o prin live-ul cuiva de pe Instagram. E foarte ușor să-ți faci prieteni ocazionali pe internet, dar e mai greu să găsești oameni care să rămână în viața ta și să fie importanți pentru tine.
Bed rotting-ul poate fi un alt factor pentru singurătatea la Gen Z. Stai în pat, te uiți la filme și te distragi de la tot. Dacă ai nevoie de ceva, e deja asigurat. Nu e nevoie să ieși nici pentru cumpărături, pentru că ți se livrează. Nu mai ieși să faci lucruri. Suntem ființe sociale, trebuie să ne întâlnim cu cineva la un moment dat. Dar oamenii se obișnuiesc cu o stare de confort și de energie scăzută și le e foarte greu să iasă din zona de confort. Nu vor să facă ceva cu care nu sunt obișnuiți. E frica de necunoscut. De inconfortabil.
Interviul face parte din proiectul “Atlasul Singurătății @Genz:TM”, finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte. Acesta explorează singurătatea la Generația Z şi nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte din Timișoara. Instituția nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
