„Oi fi eu Generația Z, dar partea asta cu tehnologia non-stop I cannot”, spune Cătălina Bogdan, o arhitectă de 28 de ani din Timișoara. Aflată la granița cu generația din spate, se simte undeva între două lumi. E prinsă, pe de-o parte, în ritmul alert al Generației Z, care-a crescut cu precădere în fața ecranelor – a văzut asta la fratele ei cu cinci ani mai mic. Pe de alta, are o nostalgie milenialistă pentru conexiuni profunde și ideea de „împreună”.
A crescut într-un mediu în care i s-a spus că trebuie să poată orice, oricând, singură. Să demonstreze. Să fie „productivă”, altfel nu are valoare. După ce a studiat arhitectura în Stuttgart și a trăit acolo „apogeul singurătății”, a ales să se întoarcă în Timișoara, un oraș care „potențează singurătatea, dar nu pe aia macabră, rece, ci pe aia romantică.” Și care-o lasă să fie așa cum are nevoie: ba singură, ba înconjurată de oameni, ba agitată, ba liniștită.
Cătălina vede singurătatea ca pe o sabie cu două tăișuri: e împinsă din exterior, dar ne-o provocăm și singuri, ca să ne protejăm. E alimentată de ritmul economic, de comparațiile constante, de filtrele sociale și de modul în care tehnologia ne oferă iluzia conexiunii. Pentru ea, conectarea cu ceilalți pornește de la întoarcerea la sine. Are nevoie de locuri în care poate simți, respira, construi. Și de oameni care o înțeleg fără prea multe cuvinte.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
Acest articol face parte din seria Atlasul Singurătății @GenZ.
„În Germania a fost apogeul singurătății”
De pe la 15 ani am tot vrut s-o tai de-acasă, să stau singură. Asta s-a întâmplat abia după ce-am intrat la facultate. Am făcut un an în Timișoara, la Politehnică, apoi m-am mutat la Facultatea de Arhitectură din Stuttgart. Acolo, am locuit vreo doi ani cu tatăl meu, apoi am stat singură. M-am mutat de trei ori în Stuttgart, din cauza distanțelor mari și a costurilor.
Când m-am mutat singură prima oară în Germania, m-a pușcat efectiv singurătatea. După șapte-opt ore de lucru, veneam acasă și aveam senzația că apartamentul era părăsit. Mă uitam foarte mult la „Friends” și la „Gilmore Girls”. Dacă nu auzeam muzică afară, de la turci, mă puneam cu o pizza în fața unui serial, ca să nu mă mai simt atât de singură. În Stuttgart se face mult naveta. Nu stai aproape de prieteni, uneori mergi și o oră cu trenul ca să te întâlnești cu cineva. Așa că acolo a fost apogeul singurătății.
E un univers complet diferit. Oamenii nu sunt atât de deschiși și spontani. Ești acceptat destul de greu. E o diferență de creștere și atitudine. Noi suntem învățați aici să ne conectăm ușor. Ei au mai multe filtre. Prind mai greu încredere în oameni. E un fel de old money culture. Stau mai mult acasă și au activități destul de fancy, cu familia și prietenii. Fac în așa fel încât să și le permită. Dacă e să iasă undeva, de obicei își pun în calendar. Din cauza orarului încărcat, a distanțelor mari, dar și pentru că sunt comozi.
În plus, sunt pe cluster-e: arhitecții cu arhitecții, designer-ii cu designer-ii, oamenii din finanțe cu oamenii din finanțe. Nu prea se intersectează. Poate pentru că le conferă o zonă de confort. Eu sunt foarte diversă și spontană. Am nevoie să pot să fac mai multe și să mă pot conecta cu oameni din branșe variate. Așa că mă plictiseam, iar dacă eu mă plictisesc, e grav.
Aici trebuie să dau mai mult din coate ca să câștig OK, dar dacă sun cinci oameni la 12 noaptea, doi sau trei vin la o bere. Dacă vreau să merg la o expoziție, la un party de techno, la un picnic, am cu cine. Am oamenii potriviți pentru orice activitate. Mă pot înconjura de o diversitate mai vastă.
„Eram în plop și plopul în aer”
Un alt aspect era umorul. Eu am învățat germana în școală, dar germana literară. Acolo, fiecare land are alt accent și alte glume. Dacă nu ești mereu în mediul lor, e greu să le prinzi. Asta îți afectează și viața romantică. Eu iubesc umorul nostru negru, de acasă, și mă gândeam că dacă trebuie să-i traduc cuiva glumele mele, o să-mi iau câmpii. Am văzut cum e la cuplurile internaționale și mi-am zis că nu pot așa. Dacă îți spun că te ador sau mă enervez pe tine, trebuie să înțelegi și să simți din suflet, altfel nu merge.
Apoi, în Germania, în arhitectură, e foarte multă muncă. E și extraordinar de fain, lucrezi la niște proiecte de-ți pică plombele, doar că ești ostenit. Viața ta înseamnă efectiv lucru. Așa e la mulți de-acolo. În weekend, se întâmplă să nici nu-ți răspundă la telefon. Vor efectiv să-și dea shutdown la creier.
Acolo mă simțeam după vorba aia: „în plop și plopul în aer.” Blocată. Fără sens. Ca o furnicuță care trebuie să facă lucruri, dar nu are voie să simtă. Aveam zilnic senzația că mai moare o parte din mine. Eram tot mai obosită și mă simțeam din ce în ce mai singură. Oricât încercam să fiu optimistă și recunoscătoare că am șansa să fiu acolo, nu reușeam. Îmi era imposibil, pentru că lucrurile care îmi aduceau plăcere se întâmplau extrem de rar.
Jobul îmi plăcea mult, dar după două luni de muncă nonstop, ajungeam în burnout. Eram secătuită pe interior. Singurul lucru care mă ținea in the going era responsabilitatea, faptul că trebuia să-mi fac treaba. Partea de artist din mine, care are nevoie de conexiune, de povești, de viață efectiv, parcă se îngropa pe zi ce trecea. Mă simțeam părăsită. Deznădăjduită. Fără soluție. Am avut nevoie să mă întorc la rădăcini. Încă țin minte când am sunat-o pe maică-mea, într-o seară, și i-am zis că vin acasă, că nu mai puteam.
„Singurătatea apare când simt că nu sunt înțeleasă”
Cum aș descrie singurătatea? E ca și cum ai fi doar tu pe o pajiște, dimineața, după ploaie, cu ceață și vânt. Ești conectat cu tine, știi că ești acolo și că te ai, dar parcă scutul nu-ți mai funcționează. Ești doar tu într-un spațiu anost. E un spațiu cunoscut, știi cum să-l parcurgi, dar nu vrei, pentru că e neplăcut. Nu poți să stai liniștit. Nu știi ce urmează, nu știi când o să treacă ceața și frigul. Ai nevoie de ceva care să-ți dea senzația de speranță. Că vezi o pasăre sau o rază de soare, că mai trece un om și zice bună ziua.
Singurătatea apare, de exemplu, când simt că nu sunt cu adevărat cuprinsă și înțeleasă. Sunt o fire foarte analitică și în același timp visătoare. Partea de visător refuză să privească realitatea neplăcută – cu taxe, discuții pe contracte, întârzieri de plăți etc. Încerc să fug de ea prin artă, muzică, prin planuri pe care mi le fac. Prefer să mă uit la ce e mai frumos și mai plăcut. Doar că din asta se naște o senzație constantă că sunt „ca nuca în perete”.
În plus, sunt o persoană directă, asumată. Dacă am o problemă, ți-o zic și o discutăm. Mulți nu sunt obișnuiți să fii foarte franc și o iau personal. De aici vin dificultăți în a lega prietenii de durată. Dacă nu se face click de la început, dacă nu pot să fiu eu, nu mă bag. Toți avem măști, dar nu vreau să le folosesc, pe cât posibil, mai ales în cercul apropiat. M-am înconjurat de oameni cu care mă asemăn ca visare, gândire antreprenorială, unfitting.
Singurătatea vine și din presiunea că trebuie să prestăm constant, să demonstrăm mereu că putem. Că trebuie să ne descurcăm singuri, când de fapt noi nu suntem făcuți pentru așa ceva. Nu suntem făcuți să fim conquerers tot timpul. Suntem făcuți să ne bucurăm de viață. Foarte multă lume nu se mai bucură de viață pentru că vin toți factorii ăștia externi. Și se conectează greu pentru că e multă presiune și sunt multe lucruri de făcut.
„Din școală suntem educați să fim buni muncitori”
În creșterea noastră, s-a pus mult accent pe ce facem și cât de bine facem. Am crescut cu comparații și critici constante. Când ești copil, nu-ți dai seama dacă ele sunt menite să te încurajeze sau doar să-ți arate că nu ești îndeajuns de bun. Așa poți ajunge să crezi despre tine că nu ești suficient.
Când vorbesc cu alți antreprenori de vârsta mea, apare aceeași problemă: ne e greu să delegăm, vrem să controlăm tot. Nu facem față ușor criticilor și presiunii de a face multe, iar asta potențează singurătatea. Mintea ne merge repede, dar dacă ni se cer cinci-șase lucruri deodată, clacăm. Ajungi să te simți ca și cum ai fi pedepsit pentru că nu reușești să le faci pe toate. E ca atunci când mama îți spunea că nu există lene și că nu ai voie să stai.
Din școală suntem educați să fim buni muncitori, nu să gândim cu mintea noastră. Nu asta se caută. Se caută să duci task-uri la bun sfârșit, ca să fii o verigă utilă în sistem. Sistemul te vrea o furnicuță harnică. Asta te obosește și te dezorientează. Ești învățat că trebuie să lucrezi ca să ai dreptul să respiri. Muncești prea mult și ești plătit prea puțin. Și pentru orice îți trebuie bani. Ei nu sunt importanți în sine, ci pentru ce îți poți oferi tu ție prin ei. Dacă nu reușești să-ți oferi, te simți singur, deznădăjduit. Se merge mult pe individualism, iar când ai nevoie de cineva alături, ajungi să te simți vinovat.
Singurătatea poate apărea și din faptul că avem prea multe variante. Sunt prea multe surse de informație, prea multe deschideri. Într-o singură zi, acumulăm cât acumulau alții în trei săptămâni acum 20 de ani. Creierul e suprasolicitat, iar asta te distanțează de lumea reală, palpabilă din jurul tău.
Asta cu variantele se simte și în relații. Bunicii mei s-au căsătorit la șase săptămâni după ce s-au cunoscut. Astăzi, vrei mereu să vezi ce e mai bun pe piață. Piața are „n” variante de oferit. Nu mai contează omul, ci prestanța, materialul. Asta influențează mult singurătatea. Nu zic că ai mei au avut cea mai bună relație, că au și divorțat. Dar au încercat ani de zile să facă lucrurile să meargă. Astăzi, ne schimbăm repede șosetele. Ai extraordinar de multe opțiuni și te gândești mereu că meriți ceva mai bun.
„Tehnologia devine un scut, un mod de escapism”
În același timp, există și presiunea socială să ai familie și copii. Se spune că suntem „generația cu copii cu patru picioare”, că avem pisici sau câini. Dacă nu ai un partener, pe lângă faptul că te simți singur și neînțeles, apare și senzația că muncești degeaba, fără un țel mai mare. Apare gândul că „la mine nu se leagă nimic.” Abia când reușești să te așezi cu jobul și să găsești un echilibru cu tine — deși e greu, cu toate criticile care-ți spun că nu ești suficient — începe să se contureze un ecosistem sănătos. Iar atunci când apare și un partener sau o parteneră, tinzi să scapi de singurătate.
Într-o relație sănătoasă, trebuie să fii văzut și îmbrățișat pentru tot ceea ce ești. Când te simți ca nuca-n perete și vine cineva și-ți spune chill, it’s not true, ți se schimbă instalația. Mediul nu mai pare atât de anost și îl percepi mai la distanță, pentru că nu te mai simți neapreciat. Nu mai ai senzația că trebuie să faci task-uri ca să demonstrezi că meriți. Trăiesc asta acum.
Toate aceste presiuni ne împing spre izolare, dar nu pentru că nu mai vrem oameni în jur sau viață socială. Ne izolăm ca să ne protejăm: de o altă critică, de un alt eșec, de o altă despărțire, de o altă prietenie care se destramă. Și ce facem? Luăm telefonul în brațe, că ne dă pe algoritm fix ce ne trebuie. Tehnologia devine un scut, un mod de escapism. Ne ține departe de probleme, nu mai avem spațiu mental să ne gândim la ele.
Când ne mai vedem cu cineva, ajungem să vorbim despre ce am văzut, ce am citit, ce am auzit. Nu mai vorbim despre noi: eu simt asta, eu vreau asta, eu nu pot asta. Avem discuții de suprafață. Iar dacă nu e ceva de bine, nici nu mai zicem. Mulți evită discuțiile incomode, deși cred că fix alea merită cel mai mult. Ne ajută să ne detensionăm și ne aduc ideea de comunitate. Ideea asta de „împreună” ne lipsește tot mai mult și ne facem rău. Ce mă fascinează la tema singurătății este că, pe lângă faptul că este impusă de factori externi, de multe ori ne-o cauzăm și noi. E o sabie cu două tăișuri.
„Simt că va mai dura până îmi găsesc locul”
Pe de altă parte, e bine și să fii doar tu cu tine. Mie îmi place asta. Fac schițe, stau cu mâții, mă uit la un serial, conduc ore în șir cu muzica pornită. În acest context, singurătatea te învață să stai cu emoțiile tale și să le gestionezi. Te învață răbdarea. Liniștea. Te învață să asculți. Mintea ta merge non-stop și atunci ce este cel mai de iubit? Să-ți oferi tu ție timp, să stai cu tine și să te asculți. Așa înveți să-i asculți și pe alții. Singurătatea îți aduce introspecție și toleranță – ajungi să-ți dai seama că toți trecem prin anumite faze și avem anumite trăiri și nu ai de ce să judeci acțiunile altora. Niciodată nu știi prin ce au trecut oamenii și ce se întâmplă, de fapt, cu ei.
Cel mai bine e să ne întoarcem la noi. Cum am făcut eu când m-am întors acasă din Germania. Foarte mulți m-au întrebat de ce. Pentru sănătatea mea psihică m-am întors. După ce am venit înapoi, am locuit cu un fost iubit, după care am stat cu maică-mea, apoi m-am mutat cu frate-miu și pe urmă unde stau acum. De aici o să mă mut la bunici, ca să am curte.
În tot procesul ăsta de mutat și schimbat spații, singurătatea a fost mereu prezentă, dar cumva diferit. Când am locuit cu alte persoane, mă simțeam străină de ele, pentru că aveam nevoie de spațiul meu. Dacă nu pot să-mi bag nasul, să așez lucrurile cum vreau eu, mă simt ca un vizitator, iar asta aduce o formă de înstrăinare. Cu fratele meu, deși suntem apropiați ca vârstă, singurătatea se simțea mai degrabă ca o responsabilitate. Eu gestionam mai multe lucruri în casă și atunci presiunea cădea pe mine.
Acum locuiesc singură. Presiunea nu mai e aceeași, dar spațiul e prea gol. Mâții mei au apărut fix din lipsa asta. Sunt copiii pe care n-am avut cu cine să-i fac. Pe Milo l-am luat imediat după ce m-am întors din Germania, probabil ca rezultat al sentimentului de singurătate de acolo. Ceilalți doi au venit mai târziu, natural. Urmează o nouă tranziție: mă mut la bunica, într-un loc foarte cunoscut. Asta îmi liniștește sistemul nervos, pentru că acolo am crescut. Dar diferența de generație poate aduce din nou acel sentiment că sunt singura care înțelege ce trăiesc. Sunt conștientă că e doar o etapă.
Am nevoie să-mi construiesc spațiul meu, iar ca arhitect, să pot interveni în el. Dacă nu am voie să schimb nimic, mă simt încarcerată. Până îmi fac propriul spațiu, prefer să merg la bunica decât să mai stau în locuri unde nu pot să fac ce vreau eu. Simt că va mai dura ceva până îmi găsesc locul.
Interviul face parte din proiectul „Atlasul Singurătății @Genz:TM”, finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte. Acesta explorează singurătatea la Generația Z şi nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte din Timișoara. Instituția nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
