Doi oameni se întâlnesc la prânz într-un restaurant din Manhattan. Ea este o actriță împlinită, în febra repetițiilor pentru o nouă piesă. El este atrăgător și tânăr – suficient de tânăr încât să-i fie fiu. Cine este el pentru ea, cine este ea pentru el? Două narațiuni concurează între ele, punând în discuție modul în care ne înțelegem rolurile pe care le jucăm zilnic și adevărurile ce se ascund dincolo de fiecare interpretare. Oare îi cunoaștem cu adevărat pe cei pe care îi iubim?
Așa sună intriga romanului Audiție, cea mai recentă carte a scriitoarei Katie Kitamura. Criticilor le-a plăcut, romanul a finalist al Booker Prize, National Book Critics Circle Award for Fiction, Joyce Carol Oates Prize și Gotham Book Prize și a fost nominalizat pentru Women’s Prize și Carol Shields Prize. Nu e prima data când Kitamura câștigă premii, romanul precedent, Intimități, a fost una dintre cele mai bune zece cărți ale anului 2021 pentru The New York Times și una dintre cărțile preferate ale lui Barack Obama din 2021. A fost nominalizat pentru National Book Award și PEN/Faulkner Award și a fost finalist la Joyce Carol Oates Prize. În Franța, a câștigat Prix Litteraire Lucien Barriere, a fost finalistă la Grand Prix de l’Heroine și a fost nominalizată pentru Prix Fragonard.
Katie Kitamura este autoarea a cinci romane, cel mai recent fiind Audiție. A scris pentru publicații precum The New York Times Book Review, Harper’s, The Guardian. Predă în cadrul programului de scriere creativă de la New York University. De aceeași autoare, la Editura Trei a apărut Intimități (2021).
Operele sale au fost traduse în 28 de limbi și sunt adaptate pentru film și televiziune. A primit o bursă Guggenheim, Rome Prize in Literature, o bursă Cullman Center, precum și burse de la fundațiile Lannan, Santa Maddalena și Jan Michalski. A scris pentru publicații precum The New York Times Book Review, Harper’s, The Guardian, BOMB, Triple Canopy și Frieze. Predă în cadrul programului de scriere creativă al Universității din New York.
Ne-am așezat la o masă pentru trei persoane, în mijlocul restaurantului, chiar sub un spot luminos. Fețele ne erau parțial umbrite, intrând și ieșind din conul de lumină în timp ce vorbeam, ne lăsam pe spate, în timp ce luam meniurile și întindeam mâinile după pahare. Era același restaurant în care mă întâlnisem cu Xavier în urmă cu câteva luni, înainte ca el să înceapă să lucreze pentru Anne, înainte de succesul piesei Rivers, deși acum eram împreună, toți trei: eu, Tomas și Xavier.
După ce am comandat, Tomas și a luat paharul de vin și a spus că vrea să toasteze în cinstea extraordinarului succes al piesei. Când a ridicat paharul, l-am privit întâi pe Tomas, apoi pe Xavier, le-am privit fețele blânde și iubitoare, scăldate de lumină, unite de aceeași expresie, fiecare un ecou al celeilalte. Era adevărat că succesul piesei întrecuse toate așteptările. Rivers se juca acum de trei ori mai des decât la început și mereu cu casa închisă, deoarece biletele se epuizau imediat ce erau puse în vânzare. Criticii aclamaseră piesa la unison, se arătaseră atât de entuziasmați, încât uneori eram chiar tentați să-i credem.
Deși Max și Anne primiseră recunoașterea pe care o meritau, laudele se concentraseră în mare parte asupra mea și a interpretării mele. Niciodată până atunci nu mai primisem o asemenea aprobare universală, niciodată munca mea nu fusese analizată și interpretată cu atâta minuțiozitate și, de ce nu, cu atâta căldură. Pe agenții mei îi cuprinsese frenezia, păreau să mă sune în fiecare zi cu noi propuneri de filme, seriale și piese de teatru, unele erau chiar interesante și pe multe le-aș fi acceptat cu încântare în urmă cu numai câteva luni.
Dar, pentru moment, trăiam în afara sferei propriilor ambiții, atât de captivă încă în lumea piesei lui Max, încât nu-mi puteam imagina cum ar fi fost s-o părăsesc. Îmi aminteam frustrarea pe care o simțisem în timpul repetițiilor, îndoielile pe care le avusesem în legătură cu piesa lui Max — toate astea erau acum imposibil de conceput și nu reușeam să înțeleg ce simțisem atunci. Era, fără îndoială, cel mai bun dramaturg cu care lucrasem vreodată, rolul și piesa fiind cele mai bune care mi se oferiseră vreodată. În Rivers, crease un rol de o profunzime aparent infinită, așa încât nicio interpretare nu era la fel cu alta. Orice rol tinde să și solidifice structura și să devină din ce în ce mai predictibil pe măsură ce e jucat, în cazul piesei Rivers n-a existat un asemenea proces de acumulare, interpretarea n-a părut să se așeze, de fiecare dată când urcam pe scenă simțeam că nu știam ce urmează să se întâmple, ce versiune a rolului și a poveștii aveam să interpretez. Simțeam că pot juca rolul de o mie de ori fără a-l epuiza, fără a atinge limitele lumii lui, simțeam că întotdeauna va rămâne ceva de explorat.
Iar scena care mă tulburase atât de profund devenise scena pe care o așteptam cu cea mai mare nerăbdare, trecerea de la prima jumătate a piesei la cea de a doua, momentul transformării — pivotul întregii piese. Imediat ce ajungeam la teatru, abia așteptam să fiu pe scenă, să aud muzica, să văd lumina revărsându-se peste scena aproape întunecată. Tânjeam după toate astea într-un mod aproape carnal. În clipa în care trăgeam aer în piept și pășeam pe scenă, nenumărate cărări păreau să se deschidă înaintea mea, intersectându-se iar și iar, așa încât eram uluită de fiecare dată de infinitatea hazardului, de multitudinea de posibilități care se așterneau dinaintea mea.
Din momentul acela, timp de aproximativ patru minute și jumătate, exploram terenul scenei. Experiența părea una cu totul intimă, în ciuda faptului că eram pe scenă. Nu că aș fi uitat de public sau de scenografie. Dar acolo se producea dispariția breșei care separa sinele meu privat de cel profesional, iar pentru o fracțiune de secundă eram un sine reunit, unic. Oare asta se întâmpla doar în cele câteva minute în care intram în scenă și niciunde altundeva? Așa se părea. Chiar dacă fiecare secundă a scenei era minuțios contorizată, simțeam că am la dispoziție un timp infinit, așa încât nu mă grăbeam deloc. Deși respectam replicile și indicațiile, fără să mă abat niciodată de la scenariul stabilit, nu controlam ceea ce se întâmpla, exista un proces alchimic prin care scena se derula și care rămânea un mister până și pentru mine și Max. În clipele acelea intram în legătură cu ceva, cu o forță mai mare decât mine și decât scopul vieții mele de zi cu zi.
Nu aș exagera dacă aș spune că nu eram niciodată sigură cine urma să fiu când aveam să cobor de pe scenă. Și, din cauza asta, în ciuda faptului că Anne și Max trecuseră deja la alte proiecte — proiecte mai vechi, dar și altele noi, astfel încât agendele lor erau pline pe ani întregi în avans, nemaiputând accepta nicio altă propunere —, eu știusem mereu că aveam să rămân alături de Rivers până la final. Xavier o urmase pe Anne, desigur, rolul lui devenind cu fiecare zi tot mai important, iar ea bazându-se pe el într-o tot mai mare măsură. Și nu doar în ceea ce privește administrarea vieții ei cotidiene — deși făcea și asta, fiind surprinzător de priceput la a rezolva mici crize, precum întâlniri, zboruri întârziate, tot felul de detalii care trebuiau puse la punct, pricepere pe care nu mi-aș fi imaginat vreodată că ar avea-o —, ci devenea mult mai mult decât un simplu asistent, începea să dețină un rol creativ, ea chiar adusese în discuție posibilitatea ca el să devină asistent de regizor în cadrul proiectului la care lucra în clipa aceea. Îmi spusese în particular că e talentat, că e sensibil — un cuvânt pe care îl folosea adesea, dar care i se potrivea foarte bine lui Xavier, căci era într-adevăr excesiv de sensibil.
La drept vorbind, eram încântată. Desigur, în sala de teatru îmi lipsea prezența lui, care ușurase povara ultimelor zile de repetiții, când încă nu era limpede dacă aveam să reușim, când nu știam încă dacă voi izbuti să pătrund cu adevărat în rol și să-mi revendic locul dinăuntrul lui, trebuia să admit că prezența sa îmi oferise stabilitate. Nu mă așteptasem la asta, crezusem că a juca în fața lui mă va face să mă simt constrânsă și mult prea conștientă de mine însămi. Dar Xavier era observatorul perfect, deopotrivă prezent și neutru, când coborai de pe scenă, nu te bombarda cu entuziasmul lui și nici nu-ți dădea indicații, spre deosebire de mulți alții, el nu simțea nevoia să completeze jocul actoricesc cu interpretări și cuvinte, el îi permitea pur și simplu să se desfășoare.
În ultimele săptămâni de repetiții, când atât Anne, cât și Max fuseseră îngrijorate și preocupate, eu mă bazasem pe Xavier, lucru care ne recalibrase relația. Timp de o lună sau două după deschiderea stagiunii, chiar și după ce Anne trecuse la următorul proiect, el continuase să vină seară de seară la teatru, uneori pentru a mă aștepta la finalul spectacolului, dar adesea pentru a-l vedea, deoarece mi-a spus că, așa cum eu nu mă săturam să-mi interpretez rolul, nici el nu se sătura să privească mutațiile fără sfârșit pe care le suporta piesa. Apoi mergeam împreună la restaurantul de după colț, unde ne întâlneam cu Tomas și luam masa împreună. Uneori ni se alăturau Josie și Clarice sau Anne, dacă se întâmpla să fie prin apropiere.
De fiecare dată când apărea și Anne, deveneam conștientă de negocierea delicată care avea loc între mine, Xavier și Anne — Anne, care era mentorul și angajatoarea lui Xavier, cineva care îl luase cât se poate de în serios, Anne, care îi deschidea uși și îi făcea cunoștință cu oameni importanți, care îl implica în luarea unor decizii privind creația artistică și care îl asculta cu atenție când vorbea, iar toată această atenție fusese una transformatoare, îi permisese lui Xavier să se vadă altfel, să-și imagineze noi posibilități — Anne, pe de o parte și eu, pe de alta, mama lui Xavier.
Sursă foto: Pexels.
