Ce s-ar întâmpla dacă nu ți-ai mai aparține ține însuți și ai fi doar un produs al corporațiilor? Dacă nu ai decât o sursă de date pentru noi și noi produse, dacă nu ai exista decât ca să muncești și să consumi. Cât costa viața noastră, romanul de debut al Liubei Rusnac, duce modul în care trăim în prezent la concluzia lui logică. E o lumea distopică și înfricoșătoare și care din păcate nu se simte atât de departe de prezentul nostru. Ca să-ți faci o idee mai bună despre carte poți citi o cronică a cărții aici.
Uite ce spun și scriitorii Adina Popescu și Cosmin Perța despre carte:
Cosmin Perța: „Liuba Rusnac construiește o distopie a interiorității în mijlocul capitalismului digital care pătrunde până în fibrele biologice ale individului. O viață structurată în jurul muncii, monitorizării și consumului, în care existența însăși devine o sumă de metri pătrați, procente, grafice și randamente; o lume în care spațiul este parcelat, timpul este monitorizat, iar fiecare milimetru pătrat din corp are o cotă de piață. Cât mai costă o viață? Un roman poetic, neliniștitor și lucid despre fragilitate și limite, povestea unei generații care a învățat să se măsoare pe sine înainte de a învăța să trăiască.”
Adina Popescu: „Liuba Rusnac ne introduce, printr-un stil confesiv, brutal de sincer, într-o lume distopică în care oamenii sunt doar angajați care trebuie să aducă profit, locul de muncă reprezintă singurul deziderat, iar Instituția e cea care controlează totul. Departamentul de Resurse Umane a devenit Forța Umană, timpul personal e un lux inutil, iar două minute de întârziere pot face diferența între a rămâne sau nu în Sistem. (Totul se petrece într-un spațiu urban arid, anonim, traversat de trenuri care duc angajații la serviciu, la ore fixe, apoi îi transportă spre locuri meschine pe care ei le numesc “acasă”. ) E o lume familiară, în care ne regăsim cei mai mulți dintre noi, dezumanizantă și conflictuală, o frescă autentică a societății de acum și de mâine, iar Liuba Rusnac demonstrează încă din romanul ei de debut că este o voce puternică a literaturii contemporane.”
Liuba Rusnac s-a născut 1985, Republica Moldova și scrie proză din 2017. A participat la numeroase ateliere și programe de scriere creativă în București și Viena. Texte ale sale au fost publicate în Dilema Veche, Revista de Povestiri, Matca Literară, Cod de Poveste, precum și în antologia de proză scurtă Kiwi (2024).
A studiat economia și a locuit mulți ani în București, iar din 2021 trăiește la Viena. În prezent studiază la Universitatea Viena, în cadrul Institutului de Romanistică. Costul vieților noastre este debutul său în proză lungă.
Spațiul, cu cele trei dimensiuni ale lui, a fost împărțit. Pământul a fost parcelat și mie mi-au revenit patruzeci și cinci de metri pătrați deasupra lui, la etajul doi, sunt mulțumită, bucătărie deschisă care e și sufragerie, coridor îngust, nu pierd mult cu coridorul. În dormitor încape doar patul și măsuța pentru machiaj, și n-am balcon, dar toate la timpul lor. Pentru o persoană ca mine, cu salariul meu și fără copii, e deajuns. O să aduc într-o zi pe lume un copil și se vor deschide și pentru mine uși spre mai mulți metri pătrați. Copilașul meu va crește, receptorii lui mici se vor deschide ca florile și păsări colibri vor veni să se hrănească din nectarul lor. Vor veni să-mi sărute copilul și voi primi și eu atunci mai mulți metri pătrați. Pentru chirie, plătesc maximumul permis de cincizeci și cinci la sută din salariul net după ce jumătate din muncă se duce din fașă la impozite și asigurări. Jumătatea asta n-o văd niciodată. Restul îmi rămâne.
Timpul a fost și el împărțit. Feliat și ciopârțit cu cuțitul de tăiat timpul, vorba cerșetorului meu. Orele care curg în lumina soarelui numi aparțin. De orele astea se îngrijește angajatorul meu. Dar de timpul ăsta s-a ocupat de când mă știu eu altcineva. De când mergeam de mână cu mama la grădiniță plângând și până azi, după patruzeci de ani, când merg la muncă, dar nu mai plâng. Cu timpul ăsta nici n-aș avea ce face. N-au decât să se folosească alții de el. Seara însă timpul se întoarce la mine. De la muncă merg la supermarket, dar și atunci nu sunt singură cu timpul meu. Cineva invizibil mă însoțește când pășesc printre rafturi, înregistrează fiecare privire pe care o arunc spre produse, dar și fiecare privire pe care n-o arunc. Singură nu sunt niciodată. Când mă așez la masă pentru cină, îmi ține companie ecranul în timp ce mănânc cu fața luminată. Și compania angajatoare e la masă cu mine, pentru că e masa la care lucrez de acasă. Noaptea este timpul în care mă odihnesc. Mi-aș dori să dorm mai bine noaptea. Mă întreb cui aparțin orele de insomnie. Am obligație în contract să dorm bine noaptea ca să fiu în formă bună a doua zi la muncă. Încalc în fiecare noapte obligația asta, dar caut soluții. Port o brățară și un inel la mână tot timpul.
Pentru că și corpul meu este cântărit și porționat. Pe pielea mea sunt trasate linii punctate cu carioca. Fiecare milimetru din corpul meu, din creștet până în vârful degetelor, este așezat în diferite poziții și adunat în diferite proporții într-o sumedenie de bilanțuri și proiecții financiare. Corpul meu are valoare. Este un activ financiar pe termen lung, cu o speranță de viață de șaptezeci și șapte de ani. O să mă pensionez la șaizeci și nouă de ani sau, sper eu, mai târziu. Cel mai bine ar fi să nu mă pensionez niciodată. Din calculele mele, productivitatea mea ar fi în total de aproximativ cincizeci de ani, cu un randament ridicat și, bineînțeles, cu riscuri reduse. Mă îngrijesc de sănătatea mea, care nu este perfectă, dar nici vreo boală gravă nu mă pândește. Este important să gândesc pozitiv. Dacă rezolv problema cu somnul și scriind în jurnalul ăsta, n-am nicio îndoială că randamentul meu va rămâne ridicat.
Cineva caută neobosit izvoare noi în corpul meu, sapă după rezerve ascunse de minereuri rare. Dopamina este resursa naturală a creierului meu conectat. Cu fața luminată de ecran, hrănesc șarpele interior cu zahăr, grăsimi și sare și creierul meu minează. Sângele meu este cotat la bursa de valori. Eu pun la dispoziție slăbiciuni. Ofer uriașul potențial de a dezvolta dependențe care nu sunt altceva decât afaceri de succes pe termen lung, ca băuturile Coca Cola sau țigările. Virusuri și bacterii noi-nouțe își fac culcuș în corpul meu. Apăsările mele sufletești sunt mană cerească pentru profeții din Silicon Valley, care îmi răspund prompt la întrebările mele existențiale în codul aplicației Biblia 2.0. Oamenii aceștia, pe care eu nu-i cunosc, dar care se gândesc obsesiv la mine, sunt exploratorii. Ei sunt vizionarii, inventatorii și investitorii. Agenții verbelor mele pasive. Ei au împărțit lumea și merită câte zece mii de metri pătrați fiecare. Pământul a fost însă de mult cartografiat. Exploratorii nu mai colonizează pământuri noi. Corpul meu este Lumea cea Nouă. Eu sunt aurul după care ei gonesc.
Dar nici mie nu-mi lipsește nimic. Vreau să gândesc pozitiv. Am totul la un click distanță. Livrarea în aceeași zi. Eu nu caut, alții caută pentru mine. Din corpul meu nu răsar tentacule care să urce la cer, uscându-se în razele soarelui în căutare de seve hrănitoare. Tentaculele mele rămân mici și moi.
Mi-am lăsat și somnul în grija exploratorilor. El este acum tărâmul lor. I-am invitat în patul meu, s-au culcat lângă mine și, căutând prin căldura așternutului, mi-au găsit mâna și mi-au prins la încheietură o brățară. Acolo, sub pielița subțire, bate pulsul meu. Locul acela moale și gata să se deschidă, ieșire de urgență, este păzit de ei douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, șapte zile din șapte. La ușa aceea veghează. Cum respir și adulmec. Cum deschid ochii șii închid la loc. Cum rostesc cuvinte și ascult cuvinte rostite de alții. Cum mănânc, beau și ating. Cum îmi spăl corpul șil înfășor în țesături, fiecare parte cu altă textură și altă culoare. Cum îmi pieptăn părul și-i tai vârfurile blonde cu foarfeca. Cum seara, după muncă, culc toate astea pe cearșafuri albe. Ferestrele ochilor mei larg deschise, portaluri în alte dimensiuni. Planete minuscule plutesc în universul vâscos al urechilor mele interne, ținândumă în echilibru. Respirația, pielea, gândurile și emoțiile, toate cer. Corpul meu tremură în aerul de afară. Tălpile mele nu ating scoarța aspră a planetei Pământ, ele plutesc mereu deasu pra. Eu nu mă ghemuiesc ca o vulpe întro scorbură. Spatele meu nu se îndoaie, vertebrele trosnesc, rigide. Divane capitonate mă așteaptă la ofertă la magazinul de mobilă pentru apartamente mici. Soarele îmi arde pielea și retina ochilor. Mă păzesc de el cu orice preț. Eu însetez, din ochi îmi curg lacrimi, pielea se usucă, crapă și sângerează. Iar din interior roade tot timpul șarpele, înfulecă din carnea mea, își înfige colții în organele mele, iar dacă nu-l hrănesc la timp, roade până când mai rămâne din mine numai o grămăjoară de oase albe bine supte.
Izvorăsc din corpul meu râuri. Sunt un pământ primăvăratic din care răsar căpșoare verzi tremurânde. Mă uit la corpul meu, mă uit la alte corpuri. Atâta potențial. Nu știai, îmi șoptesc, dar acum știi că asta ți-ai dorit dintotdeauna. Noi îți cunoaștem toate dorințele, nevoile și visurile de când te-ai născut și până în ziua în care îți vom închide ochii cu degetele noastre digitale.
După cinci nopți, primesc de la ei un mesaj. Sforăi, îmi scriu. Respiri greșit. Respirația este sora spiritului. Ce spune sforăitul despre spiritul tău? Adormi și te trezești după vreo zece minute la loc. De ce? (Vor să știe totul despre mine). În mijlocul nopții te trezești iar și rămâi așa pentru douătrei ore. Cu ce-ți umpli acest timp? O parte din noapte te răsucești în așternuturi, o altă parte nu te răsucești deloc. Visezi. Ochii tăi se zbat sub pleoape. Somnul tău adânc plutește la suprafață. Bătăile inimii tale accelerează dimineața când sună alarma. Dar nu îți face griji. Noi suntem aici pentru tine.
A doua zi, am primit un inel.
Fotografie preluată din arhiva Pexels.
