La Alice Books tocmai s-a tradus un roman clasic din literatura catalană contemporană. Publicat în 1985, Ca o piatră în cădere de Maria Barbal este o poveste despre iubire, politică și puterea de a merge înainte.
Acțiunea pornește la începutul secolului XX. Conxa, în vârstă de doar 13 ani, e nevoită să plece din satul natal din Pirinei pentru a-i ajuta pe mătușa și pe unchiul ei la muncile câmpului. După câțiva ani, se îndrăgostește de Jaume, înflăcărat de idealuri și opinii politice periculoase într-o Spanie care stă pe un butoi cu pulbere. Căsnicia lor ia sfârșit după izbucnirea Războiului Civil, iar Conxa rămâne singură cu cei trei copii.
Romanul ne poartă printr-un secol de istorie presărat cu revolte, război și doliu, dar și iubire. Avem de-a face cu o voce atemporală, deopotrivă lucidă și cuprinsă de tot felul de nuanțe contradictorii ale firii umane. E expresia oricărui om care caută să fie auzit și înțeles într-o lume în permanentă schimbare, dar care, în cele din urmă, își dă seama că s-ar putea să caute în zadar.
Maria Barbal s-a născut în 1949, în Tremp, un târgușor din provincia Lleida, comunitatea autonomă Catalonia din Spania. S-a mutat în Barcelona la 14 ani, pentru studiile liceale, considerând că această schimbare e doar o „migrațiune culturală” temporară, fără să bănuiască însă că acest oraș avea să-i devină casă. A absolvit Facultatea de Filosofie și Litere la Universitat Central (acum Universitatea din Barcelona) în 1971, apoi, în paralel cu activitatea literară, a avut o îndelungată carieră în învățământ, fiind specializată în limba și literatura catalană. A debutat cu romanul Pedra de tartera (premiile Joaquim Ruyra, 1984, și Joan Crexells, 1985), punct de referință în narațiunea catalană contemporană și tradus în nenumărate limbi. I-au urmat numeroase romane – multe dintre ele premiate –, volume de proză scurtă și o piesă de teatru. În 2022, a fost distinsă cu prestigiosul Premi d’Honor de les Lletres Catalanes, pentru întreaga activitate. Este invitată frecvent în diverse emisiuni TV dedicate literaturii și culturii, unde vorbește despre cărțile sale ori conservarea și promovarea limbii catalane.
Ca o piatră în cădere
Mama era o femeie care nu știa decât două lucruri: să muncească și să drămuiască totul. Maria povestea că atunci când venise pe lume fratele nostru mai mic, Pedro, mama era cât pe ce să moară. Asta se întâmplase într-o luni și nu trecuse nici măcar o săptămână, că vineri n-au mai reușit s-o convingă să stea în pat. Nu-mi aminteam de când mă știam ca în treisprezece ani mama să fi stat locului o clipă, cu excepția slujbei de duminică, când o vedeam aşezată în primul rând de bănci.
Când ne trezeam noi, ea muncea deja de ceva vreme sau era plecată la păşune cu tata și Josep.
Când ne duceam la culcare, ea rămânea să pregătească gustările de a doua zi sau să mai pună la punct câte ceva; obișnuită să rămână la urmă, mai spunea câteodată și rugăciunea Rozariului. Ştiu foarte sigur că se întâmpla să nu ajungă nici măcar la jumătatea misterului, că somnul o prindea ca pe o vrabie în capcană, cu toată evlavia ei.
Ne iubea mult pe toți, dar cu greu reușea să o arate. Nu avea timp pentru astfel de lucruri, pentru că, spunea ea, o așteptau multe altele, esențiale. Nu cunoştea odihna, convinsă fiind că nu i se cuvenea, și chiar și la bătrânețe, când putea să stea liniștită, tihna părea să-i scape printre degete în fiecare zi. Eu cred că ar fi ales mai curând să moară decât să se odihnească cât trăiește.
Adevărul e că nu-și vedea capul de treabă: animale, pământ și cel puțin şapte-opt persoane la masă. Toți ajutam, însă ea era cea care trăgea la jug. Femeia ține casa, spunea ea.
Tata era mai expansiv, iar uneori mai spunea grosolănii care te jigneau puțin atunci când ți le aminteai mai târziu. Dincolo de asta, adeseori ne alinta și ne aşeza pe genunchii săi, spunându-ne câte o snoavă, mai ales iarna, când, după cina cu legume și - dacă aveam - nişte jumări, ne strângeam lângă foc.
Îmi amintesc cum râdeam de pățania unui moşneag din Montenar care, într-o noapte de iarnă, luase o pereche de chiloți dintr-o casă; chiloții, puși la uscat lângă foc, pe banca pe care se aşezase omul nostru ca să se încălzească, s-au lipit de hainele sale atunci când bătrânul a dat să plece. Pe noaptea aceea geroasă, pe la jumătatea drumului spre casă, a descoperit chiloții legănându-se, prinși cum erau de haina-i. S-a oprit înmărmurit, neştiind dacă să accepte să treacă drept un hoț în fața gazdei sau să sfârșească înghețat ca o vrăbiuță dacă ar fi făcut drumul înapoi.
La țară însă, femeile sunt cele care duc greul gospodăriei și, în timp ce tata ne încânta cu poveștile lui, mama, la lumina focului, peticea în continuare șosete rupte de o sută de ori în același loc. Pe de altă parte, mătușa, femeie orgolioasă și sigură pe sine, era la fel de chibzuită cu banii și de muncitoare ca mama, dar, în plus, avea și o fire aprigă, obişnuită fiind, ca singura doamnă a casei, să dea ordine.
Fotografie preluată de pe Pexels.
