Există multe feluri de a-ți arăta umanitatea, fie că vorbim de lucrurile pe care le împărtășim cu străinii, fie de cum încercăm să ne prezentăm celor apropiați nouă. Oameni suntem este un volum de povestiri (nouă la număr) care se uită tocmai la asta, la cum ne mișcăm în lume și ce înseamnă să fii viu printre alți oameni vii, de care te leagă fire invizibile. Pe Dan Panaet, autorul, l-ai citit și în Scena9.
Uite ce spune și scriitorul Bogdan Răileanu, despre Oameni suntem: „În povestirile lui Dan Panaet lumea e ca un glob de cristal scăpat pe jos de un demiurg cinic. Prin fisurile acestui glob ochiul scriitorului vede un absurd strălucitor însoțit de hohote de râs, un râs care de cele mai multe ori anunță și un plâns. Ne aflăm, așadar, într-un Babilon populat cu români hăituiți de frici, dorințe, birocrație, umilințe și rușini, iar stilul amuzant și insolit în care exploatează aceste vulnerabilități pare să fie punctul forte al autorului.“
Dan Panaet s-a născut în 1984 la Buzău și este absolvent al Facultății de Filosofie, Universitatea București, unde a obținut și doctoratul în filosofie politică. Între 2011 și 2023 a fost redactor
la săptămânalul Cațavencii, iar începând cu anul 2014 a scris scenarii pentru producții TV, printre care se numără emisiunea Starea Nației și serialul Las Fierbinți. Oameni suntem este volumul său de debut. Citește un fragment aici.
Mi se păruse o idee originală pentru a doua întâlnire să mergem să vedem apartamente. Era genul de chestie pe care-o vezi în filme, când el și ea se-apucă să probeze pălării ridicole pe care nu le vor purta niciodată, amuzându-se într-un fel pe care nimeni în afară de ei nu-l înțelege. E genul de complicitate care te apropie. Numai că Sonia acceptase complicitatea doar pe jumătate. Fusese de acord să vină cu mine la vizionare, dar fără mare entuziasm, ca și cum ar fi fost doar o favoare pe care mi-o face, nu și un joc de care ne bucurăm împreună.
Și chiar era o mare favoare. Ieșisem recent dintr-o relație de șase ani, care se încheiase brusc și fără drame, ca un octogenar pe care-l găsește moartea într-o dimineață citind ziarul. Ba chiar marcaserăm despărțirea printr-un weekend la 2 Mai, în care ne-am amintit de momentele noastre bune și am participat la un karaoke de care am decis că nu vrem să ne mai amintim niciodată. După ce ne-am întors de la mare, m-am trezit singur cu un plan mai vechi. Trebuia să-mi iau apartament până când o nouă tură de scumpiri și inflația nu mi-ar fi aruncat în derizoriu economiile din bancă. Doar că momentul era prost din alte puncte de vedere. În primul rând, veneam după șase ani în care luasem toate deciziile importante consultându-mă cu cineva. Apoi, mi se părea că-s atât de dărâmat după despărțire că nu mai aveam încredere în felul în care apreciam realitatea.
Am văzut câteva apartamente și singur, dar marele meu noroc a fost că nu mi le permiteam. La vreo două săptămâni după ce m-am întors de la 2 Mai, am ieșit la un pahar de vin cu Sonia. Era o seară de vineri. Ne-am întâlnit la o terasă din centru. Am ajuns cu o jumătate de oră mai devreme, m-am așezat la o masă din colț și-am început să mă uit pe telefon. Cred că scrollam pe Facebook. Din când în când, mai ridicam privirea către terasa aproape goală. La vreo două mese de mine, o tânără femeie foarte frumoasă citea o carte în lumina dogoritoare de iulie. Nu-i vedeam fața, eram în spate-profil în raport cu ea, dar părea că frumusețea ei nu se reduce la un unghi anume. Era ceva ce venea din postură. Își ținea capul puțin pe spate, ceea ce nu era ușor în vârful unui corp longilin, iar asta îi dădea o demnitate aparte. Părul îi ajungea până la umeri și avea vârfurile ușor ridicate, ca și cum el însuși ar fi încercat un salt grațios. Purta o rochie lungă, de vară, și mi-am închipuit că e un personaj din cartea pe care o citește. După un timp, mi-am dat seama că e chiar Sonia.
Ne știam vag, mai mult de pe internet. Ne întâlniserăm în viața reală o singură dată, în timp ce lucram împreună pentru un proiect cultural. Scria e-mailuri lungi și foarte elaborate, pe care le semna jucăuș, cu formulări blazate, dar vesele, ca un gen z nevoit să funcționeze într-o corporație. Ea nu era nici corporatistă, nici gen z, dar avea un cult al tinereții pe care-l înțelegeam, pentru că și eu îmbătrânisem fără să am copii.
După ce ne-am mutat la aceeași masă, am vorbit despre lucrurile care ne leagă. Filme, prieteni comuni, locuri în care ne-am aflat amândoi în același timp fără să ne dăm seama. La fel ca mine, și ea lucrase la un film documentar abandonat între timp. M-am gândit atunci că-s bune și eșecurile — te apropie de oamenii cu care le ai în comun. I-am și spus.
— Ei, nu e chiar un eșec, a răspuns Sonia. Poate că o să-l termin într-o zi. Abia atunci o să fie un eșec, când n-o să-l ia niciun festival și n-o să-l bage nimeni în seamă.
Împărțeam o sticlă de vin alb. După ce am terminat-o, ne-am dus la terasa fără firmă din cartierul evreiesc și acolo ne-am pus la singura masă liberă, cea dinspre stradă. Se întunecase și o răcoare plăcută începea să se simtă. La masa alăturată, stătea un cuplu la vreo șaptezeci de ani și, pentru un moment, m-am gândit că suntem noi, după ce-am îmbătrânit împreună. Nu i-am spus, pentru că ar fi părut lovebombing. La miezul nopții, când terasa fără firmă s-a închis, Sonia a venit cu ideea să ne mutăm în Cișmigiu, la Păuni, unde am stat pe iarbă și-am tras de-o apă minerală până la trei dimineața. La final, când ne adunam de pe jos, i-am propus să vină cu mine să vedem câteva apartamente. Știa contextul.
— Îți dai seama că e ciudat acum să te ajut să-ți alegi apartamentul în care voiai să stai cu altcineva.
— Depinde cum te gândești.
— Eu așa mă gândesc, că e ciudat.
Nu mai aveam ce să zic.
— Plus că nu-i o idee bună pentru a doua întâlnire. Ar fi mers un film, poate.
A doua zi n-a mai zis nimic și nici eu nu i-am scris. A treia zi, la fel, dar pe urmă a plecat la Tulcea, să-și viziteze părinții, și a-nceput să-mi trimită din senin poze din oraș: un tip care mergea pe monociclu pe faleza pustie, un magazin pe care scria mare „magazin desființat“ și un graffiti de pe un bloc în construcție, cu mesajul „Nu mai vindeți droguri la copii“. „Și tu îți cauți apartament?“, i-am răspuns la poza cu blocul.
De-acolo, discuția s-a legat iar și mi-a spus că o să vină cu mine ca să vedem apartamente. Părea că întrebarea plutise deasupra ei de mai multe zile, urmărind-o ca un dirijabil pe tot drumul de la București la Tulcea.
— Dar cu o condiție, a spus. Să nu vezi în asta mai mult decât e.
— Adică ce să văd?
— Nu înseamnă că ne facem planuri pentru viitor. Și nici că o să locuim împreună acolo.
— E exact ce-ar spune cineva care vrea să ne facem planuri pentru viitor și să locuim împreună acolo.
— Eu vorbesc serios.
— Să știi că nici eu nu mă gândesc neapărat la planuri pentru viitor. Mi se pare că jocul ăsta de-a cuplul are farmecul lui. E așa, ca atunci când abia ai întâlnit pe cineva și vorbești despre ce nume să-i puneți copilului. Nu înseamnă nimic. Adică poate să însemne ceva, dar poate și să nu însemne nimic. Înțelegi ce vreau să zic.
— Asta mă sperie și mai tare.
Am tras adânc aer în piept. Discuția era la telefon și am făcut asta pentru că voiam să-mi iau o pauză de gândire fără să pară că am închis sau că s-a întrerupt. Trebuia să se audă ceva, măcar respirația.
— Sonia, chiar am nevoie de o părere. E bine să mai fie cineva cu mine.
— Bine, asta e altceva.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
