La vreo două ore de zbor de București, oameni din toate colțurile lumii se adună o dată la doi ani ca să descopere și să dezbată felul în care artistele și artiștii răspund sau nu, prin arta lor, provocărilor lumii de astăzi.
Bienala de la Veneția, cel mai cunoscut eveniment internațional de artă, a ajuns anul acesta la cea de-a 61-a ediție, construită în jurul unor idei precum vulnerabilitatea, vindecarea, ascultarea. Koyo Kouoh (1967–2025), care a curatoriat-o, a fost prima femeie africană numită director artistic al Bienalei și a strâns în jurul ei o prezență semnificativă a artiștilor africani și ai diasporei africane.
Potrivit lui Koyo Kouoh, ediția din acest an „nu își propune nici o simplă înșiruire de comentarii asupra evenimentelor lumii, nici o lipsă de atenție sau o evadare din crizele multiple, continue și interconectate. Mai degrabă, ea propune o reconectare radicală cu habitatul natural al artei și cu rolul său în societate: cel emoțional, vizual, senzorial, afectiv, subiectiv.”
Bienala a început sub semnul protestelor, după ce Rusia a revenit în Giardini, pentru prima dată de la invazia Ucrainei, iar Israelul participă din nou după ce, în urmă cu doi ani, artista Ruth Patir se retrăsese voluntar din reprezentarea pavilionului.
Am mers 56 de kilometri pe jos prin orașul plutitor, să văd cum defilează unul dintre cele mai cunoscute evenimente culturale într-un context global dominat de războaie și instabilitate. Ce am găsit la doar câteva zile după deschiderea pentru presă a fost, însă, o liniște ciudată în aer. Doar urmele protestelor erau încă vizibile: afișe lipite pe geamurile pavilioanelor, dar și în expoziții, lăsate pe jos, lângă lucrări, cu mesajele „Free Palestine”, „Abolish Zionism”, „Palestine is the future of the world”.
Ediția nr. 61 are ca titlu In Minor Keys și reunește 101 participări naționale, 111 artiste / artiști expuși în Pavilionul Central din Giardini și Arsenale, precum și 31 de evenimente colaterale desfășurate în spații satelite (biserici, palate, curți interioare sau spații industriale). Sursele de inspirație au fost romanele Beloved de Toni Morrison și Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez.
Înainte să parcurgi jurnalul Bienalei, las aici o piesă spoken-word a artistei avangardiste Laurie Anderson, The Beginning of Memory, pe care am ascultat-o în avion spre Veneția. Versurile spun povestea unei lumi în care exista doar aerul și păsările care zburau în cerc, fără să poată ateriza pentru că nu exista pământ. Când tatăl unei ciocârlii moare, decide să-l îngroape „în spatele propriei minți” pentru că nu are unde să-i lase trupul. Gestul marchează începutul memoriei și sugerează că amintirea se naște din experiența pierderii și din nevoia de a păstra trecutul viu.
Ziua 1,
10 mai 2026
Am început traseul cu Pavilionul Moldovei, care și-a găsit adăpost într-un spațiu-satelit: o biserică din secolul al XV-lea, în capela Santa Veneranda, parte din Chiesa dei Santi Geremia e Lucia. La prima sa participare oficială la Bienală, Moldova este reprezentată de artistul Pavel Brăila, născut în 1971 la Chișinău, cu proiectul „În a mia și a doua noapte”, curatoriat de Adelina Luft.
Am așteptat ora deschiderii la Baia del Re, la capătul canalului Cannaregio, un loc cu vedere spre lagună și marcat pe hartă ca „romantic spot”. Apoi m-am așezat la o cafenea și i-am trimis o poză și un mesaj bunului meu prieten, Vlad Ursulean: „Din Berceni, la Il Parlamento”. De aici s-a strecurat, ca de fiecare dată înaintea unei astfel de călătorii, aceeași întrebare: cum mă va schimba experiența Bienalei în zilele următoare și cu ce gând voi pleca de aici?
Intrarea spre pavilion are un banner negru pe care scrie cu alb: MOLDOVA. O semnalistică care mă trimite puțin cu gândul la zonele de control al pașapoartelor „UE / non-UE”. Dar și la lucrarea video semnată de Pavel Brăila, Shoes for Europe, prezentată la documenta 11 în 2002. Filmul surprinde, în mod clandestin, schimbarea ecartamentului feroviar în vama Ungheni, la granița dintre România și Republica Moldova. „Am vrut să arăt, pe de o parte, că este nevoie de un proces de adaptare pentru a te plasa pe track-ul acesta vestic. Pentru mine el începe odată cu schimbarea osiilor de tren. E vorba aici de o izolare care nu e una doar imaginară, ci și concretă”, spune artistul într-un interviu.
Dronele
„Nu intrați în pavilion cu următoarele obiecte,” avertizează un anunț pe ușă, pentru că fluxurile de aer generate de drone pot deplasa sau ridica obiecte ușoare: „mâncare și băuturi, eșarfe sau șaluri largi, pălării cu boruri largi, panglici, ghirlande sau ciucuri, văluri sau materiale tip plasă, cape lungi până la podea sau trene, păr lung lăsat liber, baloane sau obiecte plutitoare, boa din pene.”
Dincolo de draperia neagră este întuneric aproape complet. În capelă se disting doar câteva lumini roșii și verzi de la dronele poziționate la capetele celor cinci covoare suspendate între podea și bolta bisericii. Covoarele provin din spații culturale și geografice diferite: două moldovenești, unul persan, unul iranian și unul african; fiecare trimite la un conflict care marchează lumea contemporană. Altă sursă de lumină vine dinspre intrare, acolo unde draperia se întredeschide de la curenții de aer generați de drone care produc un zgomot continuu timp de 8 ore pe zi.
Încerc să filmez cu telefonul, dar nu se vede mare lucru. Știu că trebuie să îmi las ochii să se acomodeze cu întunericul. E genul de situație care te obligă mai întâi să asculți și apoi să vezi, să înțelegi. După câteva minute, încep să disting detaliile din țesăturile covoarelor, dar și fresca din capelă, care înfățișează doi sfinți cu nimb. Imaginea îmi amintește de unul dintre cele mai mișto muzee pe care l-am vizitat vreodată: Muzeul Kolumba din Köln, Germania, unde arta contemporană se îmbină cu cea creștină.
La ieșire, două vizitatoare le sugerează custozilor că ar fi nevoie de mai multă lumină. Non si vede la bellezza dell'opera („Nu se vede frumusețea operei"), spune una dintre ele.
Cerbul
După Moldova, mă pornesc către Giardini, cu cele 29 de pavilioane naționale răsfirate printre pini maritimi sau ascunse în spatele gardurilor vii și al iederii, care rămâne, simbolic, centrul Bienalei. Atmosfera e liniștită, fără cozi și fără agitația pe care am văzut-o online înainte să vin.
La una dintre intrările în Giardini, sculptura din bucăți de beton The Origami Deer (2019) atârnă suspendată de o macara. Realizată de artista ucraineană Zhanna Kadyrova, lucrarea a luat calea exilului în urma ofensivei ruse asupra orașului Pokrovsk, din regiunea Donețk. Până în august 2024, cerbul a stat în Parcul Iuvileinîi, pe locul unde fusese amplasat cândva un avion militar sovietic capabil să transporte armament nuclear, iar astăzi e în Giardini.
În Pavilionul Ucrainei din Arsenale este prezentată documentarea completă a celor peste 6.000 de kilometri parcurși de The Origami Deer până la Bienală, în instalația video Security Guarantees. Proiectul aduce în discuție garanțiile de securitate oferite Ucrainei prin Memorandumul de la Budapesta din 1994, în schimbul renunțării la arsenalul său nuclear, garanții încălcate de Rusia prin anexarea Crimeei în 2014 și invazia la scară largă din 2022.
Traseul cerbului mi-a amintit de o altă lucrare al cărei drum a devenit parte din poveste. La Bienala din 2022, când invazia Rusiei tocmai începuse, instalația lui Pavlo Makov, Fountain of Exhaustion, formată din 78 de pâlnii, a fost transportată cu mașina personală a curatoarei Maria Lanko prin Kiev, Hrebinky, Khmelnytskyi, Yaremche, Mukachevo, Pavshyno, Budapesta, Viena și Milano pentru a ajunge la Veneția.
Proteste
La 50 de metri de cerbul din beton este Pavilionul Rusiei. Se află în gestiunea Smart Art, companie co-fondată de curatoarea Anastasia Karneeva, fiica lui Nikolai Volobuev, fost general FSB aflat în conducerea Rostec, un important conglomerat rus de apărare deținut de stat, și Ekaterina Vinokurova, fiica lui Serghei Lavrov, ministrul de externe al Rusiei.
Să fie unul dintre motivele pentru care, în ciuda interdicțiilor legale și economice peste tot în Europa după invazia Ucrainei, Pavilionul Rusiei și-a găsit aici o portavoce, chiar cu riscul ca Bienala să piardă 2 miliarde de euro finanțare de la Uniunea Europeană?
Bănuiesc că din acest motiv, Pavilionul Rusiei, cu proiectul The Tree is Rooted in the Sky, inspirat de filosofia mistică a lui Simone Weil, a fost deschis publicului doar în cele trei zile de preview. În acest timp, a găzduit artiști și muzicieni din Rusia, Argentina, Brazilia, Mali și Mexic și a deschis un open bar cu vodcă.
Pe 6 mai, cu câteva zile înainte să ajung, intrarea în pavilion a fost blocată temporar de un protest organizat de Pussy Riot, colectivul punk declarat anul trecut „organizație teroristă” în Rusia, și FEMEN, mișcare feministă fondată în Ucraina.
La primul lor protest comun, activistele au apărut cu cagule roz, au aprins fumigene care au cuprins pavilionul în fum roz, au fluturat steaguri ucrainene și au cântat împreună piesa „Disobey”, în timp ce poliția italiană a blocat accesul în pavilion. Protestul a fost și cadrul videoclipului filmat pentru aceeași piesă.
Grupul Pussy Riot a propus ca, la o ediție viitoare, pavilionul să fie preluat și transformat într-o expoziție dedicată artiștilor ruși închiși pentru poziționarea lor anti-război.
În prezent, Pavilionul Rusiei este închis, însă vizitatorii pot urmări din exterior, pe ecrane, înregistrări video ale concertelor și acțiunilor performative din timpul preview-ului. Cam ce-a făcut și Pavilionul Israelului în 2024, când a închis expoziția. Atunci, curatorii și artista Ruth Patir au decis să nu deschidă expoziția până la eliberarea ostaticilor și încetarea bombardamentelor din Gaza. Totuși, au permis publicului să urmărească din exterior lucrarea video Keening, despre doliul colectiv și forța solidarității dintre femei în urma evenimentelor din 7 octombrie 2023.
Solidaritate
Anul acesta, Israelul e reprezentat la Veneția de artistul român Belu-Simion Făinaru, cu instalația Rose of Nothingness inspirată din poezia lui Paul Celan. Făinaru, stabilit la Haifa din 1973, a mai fost prezent la Bienală în 2019, când a reprezentat România într-o expoziție de grup.
În publicația germană MONOPOL, aflu că Pavilionul Israelului ar fi introdus anul acesta o clauză contractuală care ar împiedica retragerea artistului chiar și în cazul unor proteste. Proteste care, inevitabil, n-au întârziat să apară.
Pe 7 mai, în centrul Veneției, Alianța Art Not Genocide (ANGA), împreună cu lucrători din sectorul cultural italian, au organizat un marș sub sloganul „De la râu la mare, Palestina va fi liberă”. În aceeași zi, mai multe pavilioane naționale și-au închis porțile pentru câteva ore. Totodată, 67 de artiști din expoziția In Minor Keys și reprezentanți ai 39 de pavilioane au solicitat retragerea lor din competiția pentru Visitors’ Lion, în semn de solidaritate cu juriul care și-a dat demisia, protestând față de participarea statelor acuzate de genocid.
Cele două solicitări de retragere, din 9 și 20 mai, au rămas fără reacție din partea fundației. Mai mult, în procesul de vot online pentru Visitors’ Lions, am rămas surprinsă să văd că numele artiștilor care s-au retras au continuat să apară în selecție. Ca urmare, pe 3 iunie, artiștii au făcut public cazul, s-au consultat cu avocați și analizează următoarea etapă.
Labirintul
În toată răfuiala geopolitică care mi-a amintit că, în istoria Bienalei, „arta nu a fost niciodată cu adevărat desprinsă de reprezentarea statului-națiune”, e ușor să uiți că te afli într-un oraș improbabil, suprasaturat de turiști. Statisticile vorbesc despre 5–6 milioane de vizitatori pe an, fără a-i include pe excursioniștii de o zi sau pe pasagerii navelor de croazieră.
Pentru mine este a treia vizită la Veneția și, între timp, am învățat ce artere principale să evit. Aleg scurtăturile întortocheate, doar ca să scap de forfota pașilor care se revarsă spre Piața San Marco și Rialto. Scurtături care se înfundă brusc în canal, unde apa verde pare să pună capăt orașului.
Într-o zi, am zărit o străduță cu multe biciclete de copii sprijinite de peretele unei grădinițe. Ciudat, îmi zic. Nu m-am gândit niciodată cum ai putea circula cu bicicleta într-un oraș traversat de 435 de poduri. Veneția este, până la urmă, un labirint în care distanțele se măsoară în pași sau în călătorii cu vaporetto.
Cărțile poștale
La Pavilionul Spaniei, tema conflictului este înlocuită de turism. Cincizeci de mii de cărți poștale colecționate din târguri de vechituri în ultimele două decenii au îmbrăcat complet pereții pavilionului.
Instalația Los Restos, a artistului Oriol Vilanova, este o arhivă vizuală cu suvenire ale turismului de masă: monumente, păsări, peisaje, opere de artă, scene religioase, statui, fotografii aeriene și imagini din cultura populară.
Mi-a plăcut intervenția pentru că este directă și nu vrea să demonstreze ceva mai mult decât ceea ce se vede. Forța ei stă în acumulare, repetiție și în organizarea riguroasă a imaginilor. În spațiu, privirea nu găsește un punct de sprijin. Sunt atât de multe cărți poștale încât este imposibil să fixezi vreo imagine.
Nuferi și bame
În ediția actuală a Bienalei, apa și ecosistemele sale sunt prezente ca temă în multe dintre expoziții.
Artistul Abbas Akhavan, cu instalația Entre chien et loup, a transformat Pavilionul Canadei într-un climat umed, dens și cald, ca-ntr-o saună din care n-ai vrea să mai ieși. Abbas a construit un bazin cu apă unde nuferii Victoria cruziana plutesc și se deschid lent sub lumină artificială. Semințele de nufăr sunt cultivate la Orto Botanico di Padova în colaborare cu Royal Botanic Gardens, Kew și au fost mutate în grădina-satelit a pavilionului pentru a ajunge la maturitate până la finalizarea renovării Waterlily House din Kew Gardens.
Tot o grădină, dar cu legume, Still Life, intervenția artistei Linda Goode Bryant, se întinde pe 325 de metri pătrați din Giardini. Verdețuri, sfeclă elvețiană, roșii și bamele cresc pe o platformă ridicată la aproape un metru deasupra solului, pentru a evita contactul cu solul sărat.
Dacă la Abbas Akhavan spațiul a fost transformat într-un ecosistem artificial pentru nuferi, pentru Linda Goode Bryant cultivarea vine ca un gest de sprijin comunitar: recolta va fi donată organizațiilor care lucrează cu solicitanți de azil și cu persoane afectate de diverse dependențe.
Marea Neagră la plural
Închei ziua la Pavilionul României, unde îi întâlnesc pe Anca Benera și Arnold Estefan, duo-ul de artiști care reprezintă România cu proiectul Marea Neagră la plural – Compoziții pentru ochiul sonor.
Afară plouă, așa că ne adăpostim la intrare, sub privirea lui Nicolae Iorga — o placă memorială sinistră, montată anul trecut de oficialii români, care amintește de fondatorul, în perioada interbelică, al ICR Veneția și Pavilionul României, dar și de simpatiile sale pentru fascismul lui Mussolini și extrema dreaptă.
Tot la intrare sunt suspendate de tavan trei lucrări textile, Rivers of Residue, brodate cu traseele principalelor râuri care se varsă în Marea Neagră și care i-au modelat condiția ecologică: Dunărea, Donul și Niprul.
Instalația din pavilion, curatoriată de Diana Marincu și Corina Oprea, pornește de la stratul cel mai puțin vizibil al Mării Negre: stratul anoxic. Din cauza lipsei de oxigen, aici viața biologică aproape că dispare, iar sedimentele își încetinesc sau își suspendă descompunerea. La 100–200 de metri adâncime, totul este conservat ca într-un muzeu subacvatic cu porțile închise.
Cercetarea artiștilor s-a conturat în dialog cu GeoEcoMar (Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Geologie și Geoecologie Marină) care de peste 30 de ani se uită îndeaproape la ce păstrează straturile anoxice pe axa Dunăre–Delta Dunării–Marea Neagră. Dar și cu Institutul de Speologie „Emil Racoviță” (ERIS) și Grupul pentru Explorări Subacvatice și Speologice (GESS) specializați în viața din medii lipsite de oxigen.
Anca și Arnold se numără printre artiștii care reușesc să apropie cercetarea riguroasă de un limbaj conceptual, coerent și puternic vizual. Subiectele lor se uită cu atenție la cum intersecția dintre geografie, istorie și ecologie modelează idei despre memorie, apartenență, conflict și felul în care le procesăm colectiv.
Marea Neagră este un subiect recurent în practica lor. În 2012, au realizat una dintre primele lucrări dedicate acestei regiuni, The Equitable Principle, legată de disputa juridică privind Insula Șerpilor și de modul în care Curtea Internațională de Justiție (CIJ) redefinește frontierele și accesul la resurse.
Apoi, în lucrarea Perpetual Harvest (2023), pe care am văzut-o în expoziția Sete Cronică de la Timișoara, artiștii au realizat o serie de rachete balistice împletite din spice de grâu. Lucrarea pornea de la blocada maritimă din 2022, când invazia rusă a dus la închiderea porturilor ucrainene de la Marea Neagră și la blocarea exporturilor de cereale.
Acum, la Veneția, au creat un mediu în care stratul analitic, bazat pe date și observație, se împletește cu cel sculptural și cu cel poetic, prin sunet și video. Cinci elemente sculpturale, balize din Marea Neagră, Marea Mediterană, Marea Baltică, Marea Adriatică și Oceanul Atlantic, sunt amplasate în pavilion alături de o carotă de sediment. Carota a fost împrumutată de la GeoEcoMar și extrasă din Marea Neagră, de la o adâncime de 2.123 de metri. Mostra, veche de aproximativ 20.000 de ani, păstrează straturile depuse succesiv pe fundul mării, și le permite cercetătorilor să reconstituie transformările geologice, climatice și ecologice care au modelat regiunea în timp.
Arhitectura acustică inundă spațiul și reverberează din orice unghi m-aș poziționa. De la artiști aflu că sunetul călătorește mai repede în apă decât în aer (1500 m/s în apă, față de 343 m/s în aer). În acest sens, marea poate fi gândită ca o arhivă acustică care nu stochează, ci transportă. Simina Oprescu a integrat aceste straturi într-o compoziție sonoră și design audio spațial fantastic, iar Diana Miron și Laurențiu Coțac au colaborat cu artiștii la lucrarea video How to Mend a Broken Sea? (2024), inspirată din muzica spectrală românească.
Cât despre titlul expoziției, noțiunea de „ochi sonor” provine de la sonar, o tehnologie dezvoltată inițial în scop militar, care folosește undele sonore pentru a naviga și a detecta obiecte subacvatice.
Dacă sonarul detectează ce e ascuns sub apă, la suprafață, în pavilion, rețeaua de colaborări pare să fie unul dintre pilonii esențiali ai proiectului. De la cercetători, la sunet și imagine, până la lumini și designul expoziției, totul este atent calibrat. Printre primele lucruri pe care mi le spun Anca și Arnold e faptul că sunt recunoscători tuturor colaboratorilor și celor care au făcut posibilă realizarea expoziției. „Pentru că nimic nu funcționează izolat. Chiar și în ape instabile, lucrurile sunt ținute împreună prin colaborare”, au scris artiștii pe Instagram.
Laserul
Îmi iau rămas bun de la Anca și Arnold în capătul străzii Garibaldi. De acolo, se ridică spre cer un laser verde care taie întunericul. „Încă un instrument dezvoltat pentru tehnologie militară”, spune Anca. Iar eu mă gândesc că tocmai am plecat din expoziția lor care cercetează straturile subterane ale Mării Negre și acum suntem aici, privind spre cer un fascicul verde, singular, vizibil chiar și din Stația Spațială Internațională, cum aveam să aflu mai târziu.
Între straturile mai puțin vizibile ale Mării Negre unde „conflictele din trecut continuă să influențeze mediile în care trăim și viitorul pe care ni-l imaginăm” și verticala infinită a cerului se desfășoară același gest de sondare, construit în scop militar.
La miezul nopții, mă întorc spre patul din Strada Lungă a Proverbelor, printr-un ghem de străzi întortocheate, înguste și întunecate, populate de pescăruși care se ciondănesc în mijlocul drumului. În rest, se aude doar apa, cheile de la apartament pe care le învârt în mână și pașii mei grăbiți, răsunând ca într-un borcan gol.
Înainte de culcare, verific să văd care-i faza cu laserul direcționat spre cer. Intervenția Higher Power, proiectată din capela San Clemente Palace, a fost realizată de artistul Chris Levine împreună cu ingineri și fizicieni din Germania. Laserul are o lungime de undă de 515 nanometri, ceea ce îl face să aibă culoarea verde și să fie detectabil și din spațiu. Apoi aflu că în spatele intervenției stă sloganul „Make Light, Not War”. Ridic din sprânceană și mă duc la culcare.
Ziua 2,
11 mai 2026
O iau de la capăt, dis-de-dimineață, spre Arsenale, fostul șantier naval despre care se știe că a găzduit una dintre primele fabrici de arme din lume.
Pe drum văd agățate pe niște frânghii uniforme militare, la ferestrele unui imobil cu obloane tipic venețiene. Nicio secundă nu-mi trece prin cap că uniformele sunt reale, și că fac, de fapt, parte din Bienală, din instalația artistei ucrainene Daria Koltsova.
Hainele au fost donate de artiști ucraineni aflați pe front, de femei-soldat și de membri ai Brigăzii Azov. Multe dintre uniforme au fost purtate în luptă și poartă încă etichete cu nume, urme de uzură, rupturi și amprenta corpurilor care le-au locuit.
La fel ca laserul Higher Power, intervenția nu este semnalizată în niciun fel. „M-a interesat să creez o ușoară instabilitate în interiorul spațiului cotidian”, scrie artista pe pagina ei de Instagram.
Un detaliu semnificativ este că intervenția Dariei începe pe strada Ramo de la Tana, al cărei nume trimite la Tana (regiunea Azovului din Ucraina), legată istoric de comerțul cu cânepă folosită la fabricarea frânghiilor pentru flota venețiană. În Veneția, producția acestor frânghii a reprezentat una dintre primele forme de muncă accesibile femeilor în afara casei.
Prin expoziția centrală din Arsenale trec cu senzația de „vinovăție” a privitorului grăbit, care nu acordă lucrărilor atenția și timpul pe care îl merită. Senzația este generată de panotarea înrudită cu haosul, care îngreunează procesarea numărului nefiresc de mare și divers de lucrări.
Expoziția se simte sufocantă și suprareală, asemenea unui vis care pare să nu se mai termine. Impresia se datorează, cel mai probabil, și absenței curatoarei, care, din păcate, a încetat din viață cu un an înainte de deschiderea Bienalei.
Există totuși câteva lucrări care mi-au atras atenția.
Broderiile lui Raed Yassin
Seria de fotografii Yassin Haute Couture (2018), a artistului și muzicianului Raed Yassin, pornește de la povestea tatălui său, designer de modă în Arabia Saudită, ucis în timpul Războiului Civil Libanez. În seriile Princess of Oblivion și Proposal for a Proposal, artistul imaginează modelele de broderie pe care tatăl său le-ar fi putut crea, pornind de la fotografii de familie. M-a impresionat felul în care Yassin folosește broderia pentru a reconstrui o moștenire pe care n-a apucat s-o cunoască.
Nouăzeci și patru de inele
Lucrarea artistei Rose Salane, Person 61–91 (from Panorama 94), 2019, are toate ingredientele care, pentru mine, fac ca o lucrare să fie completă: are o poveste mișto, are imaginație și o prezentare simplă și bine gândită.
Salane a cumpărat 94 de inele la o licitație organizată de New York City Transit Authority. Obiectele sunt bunuri nerevendicate care au fost găsite și recuperate de navetiști sau angajați ai MTA (rețeaua de metrou și autobuz).
Artista a trimis inelele spre evaluare la un bijutier, pentru a stabili o valoare de schimb nominală, apoi au fost testate pentru urme de ADN mitocondrial, în căutarea unor indicii despre foștii purtători și, ultimul pas, au fost examinate de un clarvăzător, pentru o analiză a trecutului proprietarilor.
Fiecare ramă conține cinci inele, însoțite de texte care combină rezultatele investigațiilor. Întregul ansamblu are o abordare judiciară și o estetică de insectar, în care obiectele sunt suspendate între clasificare și mister. Între o valoare economică care nu spune nimic despre atașament, un ADN care sugerează o continuitate biologică fără biografie și o interpretare a clarvăzătorului care proiectează o ficțiune acolo unde datele lipsesc.
Inelul 77
A cărui valoare estimată și rezultate ADN erau nule, este descris astfel de clarvăzător: „Este posibil ca această persoană să fi pierdut inelul în perioada sărbătorilor. Îmi apar lucruri mai vechi. Ar putea fi vorba despre o persoană în vârstă, dar am senzația că are obiecte vechi în casă. Îmi apare imaginea unui frizer. Ar putea fi vorba de o persoană căsătorită cu un frizer, cu păr negru. Această femeie este în vârstă. Fiica ei s-a căsătorit chiar înainte să piardă inelul.”
Poemul lui Refaat Alareer
Și dacă tot am vorbit despre pierdere, la intrarea în expoziția centrală este imprimat la scară mare, pe un perete de culoare albastră, poemul „If I must die”, de Refaat Alareer, poet, traducător, profesor universitar și activist palestinian din Fâșia Gaza.
Refaat Alareer a fost ucis pe 6 decembrie 2023 într-un atac aerian israelian, împreună cu fratele său, sora sa și copiii acestora, într-un asediu asupra Gazei. Cu cinci săptămâni înainte, a publicat pe Twitter poemul „If I must die”.
Dacă va fi să mor,
voi să trăiți
să-mi spuneți povestea
să-mi vindeți lucrurile
să cumpărați o bucată de pânză
și niște sfori,
(să fie albă, cu coadă lungă)
pentru ca un copil de undeva din Gaza
care privește-n față paradisul
și-și așteaptă tatăl dispărut într-o vâlvâtaie
- fără să-și ia rămas bun
nici măcar de la propria carne
nici măcar de la sine -
să vadă acest zmeu, zmeul meu pe care voi l-ați făcut, cum zboară în înalt,
și pentru o clipă că acolo se află un înger
gata s-aducă înapoi iubirea
Dacă va fi să mor
fie ca moartea mea s-aducă speranță
să fie o poveste
Minereuri rare și un depozit frigorific cu flori
Când mă pregătesc să ies din Arsenale, îmi dau seama că am ratat instalația The End of the World (2023–2024), a lui Alfredo Jaar.
Fac cale întoarsă printre polițiști care patrulează prin expoziție cu câinii după ei. Afară s-a pornit o ploaie torențială care îmi rupe umbrela, iar până ajung la capătul fostului șantier naval tot nu dau de Jaar. Harta e confuză, iar eu am obosit.
Mai trec o dată prin Pavilionul Central și mă opresc la lucrarea video Death Passed My Way and Stuck This Flower in My Mouth, a artistului și cineastului Éric Baudelaire. Filmul este realizat în Aalsmeer, Țările de Jos, în cel mai mare depozit frigorific de flori din Europa, unde patruzeci și șase de milioane de flori ajung cu avionul din Africa și America de Sud pentru evaluare și licitație și mai apoi spre expediere în întreaga lume.
Baudelaire filmează cu atenția unui antropolog: florile, muncitorii care sortează buchetele, apoi mașinăriile, și din nou florile. Din montaj reiese ceva profund neliniștitor, mai ales când te gândești la amploarea acestui comerț globalizat și la implicațiile lui ecologice.
Secvențele sunt intercalate de prezența unui observator fictiv care cutreieră noaptea străzile Parisului, inspirat de un personaj din piesa dramaturgului Luigi Pirandello, L’Uomo dal Fiore in Bocca (1923). Piesa, construită aproape integral dintr-o conversație, urmărește un navetist care își pierde trenul și întâlnește, într-o cafenea, un bărbat care suferă de epitelioamă, numit eufemistic „Omul cu floarea în gură”.
Într-un final, ajung și la instalația lui Jaar. Voiam să văd cum arată, într-un spațiu mai mic decât hala de 20 m înălțime de la KINDL Berlin, cubul de 4 × 4 × 4 cm în care artistul-arhitect a comprimat cobalt, pământuri rare, cupru, staniu, nichel, litiu, mangan, coltan, germaniu și platină — minereuri esențiale atât pentru tranziția verde, cât și pentru tehnologiile de război.
După filmul lui Éric Baudelaire și instalația lui Alfredo Jaar, mă amuz singură de jocul cuvintelor: Baudelaire, care transformă logistica globală a florilor într-o versiune industrială a Florilor răului, apoi Jaar și titlul articolului meu publicat pe Scena9: „Arta cu zece minereuri care pun planeta pe jar”.
HOPE FOR PEACE
O fată îmbrăcată în negru ține în dreptul pieptului o foaie A2 pe care scrie cu roșu: HOPE FOR PEACE. E singurul silent-protest la care sunt martoră de când am ajuns la Veneția.
Protestul „silențios” din Giardini continuă în Pavilionul Central, unde e prezentă artista palestiniană Vera Tamari, cu Tale of a Tree (2002), un omagiu măslinilor, care de-a lungul deceniilor de ocupație israeliană, au fost sistematic smulși, arși și furați. Tamari a modelat sute de măslini din lut și i-a pictat în diverse culori, ca un gest simbolic de speranță și perseverență. Lângă lucrările ei și ale artistului Mohammed Joha, stau pe podea urmele protestelor pro-Palestina cu afișe recompuse din bucățele rupte.
Tot din seria protestelor, la intrarea în Pavilionul Poloniei din Giardini, un pescăruș și-a pus la cuibărit ouăle încă din perioada instalării expoziției. Artiștii i-au construit un țarc de protecție, care a devenit rapid o atracție pentru public. Între timp, puii au ieșit din carapace, iar Pavilionul Poloniei a fost nevoit să închidă ușile în prima parte a dimineții, după ce pescărușii au devenit agresivi cu vizitatori. Mihai Toth, artist și mediator la Pavilionul României, vecin cu cel polonez, mi-a trimis câteva imagini de la fața locului.
Clopotul
Pavilionul Austriei, în fața căruia se fac zilnic cozi interminabile, este astăzi închis pentru mentenanță. Spațiul primește doar câțiva vizitatori o dată, iar înăuntru îi așteaptă un jet-ski pe apă condus de una dintre performere și o instalație care integrează fluidele corporale ale publicului ca parte din decor.
Mă apropii de clopotul din Seaworld Venice, instalația artistei Florentina Holzinger, care poartă inscripția “O tempora, o mores” — un citat celebru din Cicero ca reacție la declinul moral & social — și privesc în sus.
În performance, Florentina este suspendată cu capul în jos în interiorul clopotului și își folosește propriul corp pentru a lovi pereții de bronz, transformând gestul „într-un semnal de alarmă despre colapsul ecologic care amenință Veneția”.
Acum însă nu văd decât norii care anunță furtuna și aud din difuzoare vocea care anunță ora închiderii în Giardini. O voce asemănătoare cu cea din timpul pandemiei care ne îndemna să nu ieșim din case. Pentru o clipă mă gândesc cum ar fi să rămân închisă în Giardini și ce aș face până a doua zi.
Ziua 3,
12 mai 2026
Mă pornesc spre Complesso dell’Ospedaletto, o clădire hibridă între un fost spital construit în 1517 și biserica Santa Maria dei Derelitti, unde se află expoziția Canicula, una dintre cele mai recomandate evenimente colaterale ale Bienalei, organizată de Fondazione in Between Art and Film. Ajung mai devreme cu o oră și aștept deschiderea la cafeneaua din colț. Revin, dar aflu că azi e închisă. Plec mai departe cu FOMO la cote maxime.
Omagiu
La câteva poduri mai încolo văd un banner mare pe Chiesa di Sant'Antonin: “Elegy is wound and medicine when mourning itself is under threat.” Mesajul îi aparține artistei Gabrielle Goliath cu instalația video pe opt canale Elegy, cenzurată anterior de Pavilionul Africii de Sud.
Mai multe cântărețe de operă îmbrăcate în negru duc mai departe o notă continuă, într-un omagiu dedicat mai multor femei: studenta sud-africană Ipeleng Christine Moholane, ucisă în 2014 în contextul crizei femicidului din Africa de Sud; două strămoașe Nama ucise în genocidul Ovaherero; poeta Heba Abu Nada, ucisă împreună cu fiul ei în Gaza, în 2023.
Vrăbiuța animatronică
Îmi continui drumul, fără o direcție clară, cu nota care încă reverberează în piept din instalația Elegy. Ajung întâmplător la Pavilionul Ciprului, ascuns pe o stradă cu ieșire la unul dintre cele 150 de canale ale Venției, într-un spațiu semi-industrial — unul dintre acele locuri mai ofertante decât spațiile din Giardini sau Arsenale.
Înăuntru, o vrăbiuță animatronică din papier-mâché, cu abdomenul deschis, ticăie pe o masă de lemn, ca și cum ar da ultimele semne de viață. „Sunt interesată de această stare intermediară: ceva care pare viu, dar nu este, ceva care persistă prin repetiție, prin mișcare mecanică sau prin voce,” spune artista Marina Xenofontos.
Deasupra, Marina a recreat integral tavanul din lemn al clubului de noapte Perroquet din Varosha, oraș-fantomă evacuat în 1974 și rămas abandonat de atunci în zona militarizată care separă nordul de sudul Ciprului.
Dinspre ușa deschisă care dă în canal răsună cântece populare și bisericești în dialectele greco-cipriot și turco-cipriot ale surorilor Ayisilaou, parte din familia artistei. Lucrarea sonoră You presented the most beautiful. And the most beautiful is the wound on your chest (2026), realizată în colaborare cu Panagiotis Mina, a fost produsă în ediție limitată sub forma unui vinil care se putea cumpăra în pavilion.
Dintr-o altă încăpere, se aude ceva asemănător cu dronele din Pavilionul Moldovei. Sunetul este produs de 17 cilindri de cupru așezați pe jos, care se rotesc în jurul propriilor axe, fără să genereze altceva decât propria lor vibrație.
Pavilionul Ciprului mi-a atras atenția tocmai prin caracterul straniu și minimal. Artista a reconstituit locuri și obiecte ce leagă istoria recentă a Ciprului de o dimensiune mai intimă și personală printr-o intervenție sonoră, arhitecturală și sculpturală, care nu e interesată de marile narațiuni.
Pizza
Mă opresc la întâmplare pe un pod din cartierul Cannaregio și verific contorul telefonului care indică, după aproape trei zile, un total de 88.000 de pași. Tot de aici văd și treptele unde m-am oprit acum patru ani, să mănânc o felie de pizza care mi-a căzut în canalul de lângă casa marelui explorator Marco Polo. Mă surprinde că-mi amintesc acest episod banal și ridicol, rămas cu mine după atâta timp și-mi continui drumul către Pavilionul Vaticanului.
Hildegard von Bingen în grădina mistică
Bienala m-a surprins prin lucrări mai riguroase conceptual, mai subtile, care și-au mutat centrul de greutate dinspre eye candy, spectacular către forme mai discrete de expunere.
La ediția din 2022, surpriza a venit de la Pavilionul Italiei, unde am văzut o scenă inspirată din articolul „The vacuum of power” (1975), publicat de Pier Paolo Pasolini în Corriere della Sera: o încăpere industrială, imensă, cufundată în întuneric, cu o piscină traversată de o rampă deasupra apei, în care, de la distanță, clipoceau niște lumini, ca de licurici. Textul lui Pasolini era o critică la adresa unei umanități eșuate și a unei societăți hipertehnologizate care, prin poluare și transformări accelerate ale mediului, a împins licuricii spre dispariție.
Anul acesta, cea mai memorabilă experiență a venit de la Pavilionul Vaticanului, găzduit în Giardino Mistico dei Carmelitani Scalzi, cu instalația sonoră The Ear Is the Eye of the Soul.
Curatoriată de Hans Ulrich Obrist și Ben Vickers, în colaborare cu Soundwalk Collective, lucrarea a fost concepută ca o rugăciune sonică inspirată de compozițiile, textele și viziunile mistice ale Hildegardei von Bingen (1098–1179) — filozofă și compozitoare medievală pentru care sunetul reprezenta o formă de cunoaștere.
Pornind de la sunet ca experiență contemplativă și spațială, instalația a fost compartimentată în șapte zone ale grădinii, amenajate conform viziunii Sfintei Tereza de Ávila și a celor șapte „locuințe ale sufletului” descrise în cartea ei Castelul interior (1577).
Giardino Mistico a fost înjumătățită odată cu construirea gării Santa Lucia la mijlocul secolului al XIX-lea, este una dintre cele aproape 400 de grădini din Veneția. Ele sunt în mare parte invizibile nu doar fiindcă sunt ascunse în spatele zidurilor înalte — care le protejează de inundații și de vânturile Sirocco și Bora — ci și pentru că zidurile funcționează ca un fel de ghiveci uriaș, umplut cu pământ bun. Solul Veneției conține multă sare, care omoară plantele, așa că rădăcinile trebuie ținute departe de ea.
Douăzeci și patru de artiști au răspuns invitației lansate de Vatican cu compoziții corale minimaliste: pian, ambient drone, voce. Vizitatorii primesc o pereche de căști prin care o pot asculta pe FKA twigs sub arborele lui Iuda, pe Caterina Barbieri lângă coada-calului, pe Brian Eno printre tufele de lavandă și laur, pe Meredith Monk lângă crinii calla sau pe Terry Riley sub o pergolă de viță-de-vie, pe Kali Malone lângă un rodier, și lista continuă.
Soundwalk Collective
Au creat un coridor sonor în care compozițiile artiștilor se întrepătrund și se transformă aproape imperceptibil pe măsură ce înaintezi prin grădină. Printre verbenă, măslini, trandafiri, melisă și alte plante, ascultarea devine un act fizic, care te obligă să încetinești pasul, să asculți altfel.
Surpriza a fost când mi-am dat seama că sunetul din căști și cele din grădină nu sunt separate. Compozițiile sunt mixate printr-un instrument personalizat care transformă în timp real semnalele bioelectrice ale grădinii în sunet și se suprapune cu tot ce vine din exterior: păsări, vânt, apă, pietrișul pe care calci, clinchetul instalațiilor. Bariera dintre interior și exterior dispare cu totul.
Detaliul mi-a amintit de un interviu cu Brian Eno în care explică cum a creat albumul Music for Airports (1978), pornind de la o experiență personală. Era într-un aeroport nou construit în Germania unde răsuna muzică disco. Și-a pus atunci o întrebare simplă: de ce nimeni nu s-a gândit la ce fel de muzică ar aparține unui astfel de loc? Nu ceva care să te distragă de la faptul că ești acolo, ci muzică care să facă experiența să pară importantă, un loc în care oamenii pleacă, se întorc, trec prin momente semnificative ale vieții lor.
Eno voia ca albumul să aibă la bază ideea că muzica se poate dizolva în zgomotele din jur, nu să le acopere. Să poți vorbi peste, să o ignori, sau să te lași absorbit complet în ea.
Instalația din grădina mistică duce principiul muzicii ambientale și mai departe pentru că sunetul vine din semnalele bioelectrice ale grădinii. Nu e doar muzica care te însoțește prin spațiu. Spațiul este muzica.
Aici intervine și ideea de „conștiință sonică” formulată de compozitoarea și acordeonista americană Pauline Oliveros. Adică nu vrei doar să auzi ceva, ci devii conștient de întregul câmp sonor în care acel ceva există, de plante, de vânt, de propriile mișcări, de felul în care toate coexistă.
Las căștile în cabina de la intrare și ies dintre tufele de melisă cu intenția de a prelungi experiența înainte să scot capul pe una dintre cele mai aglomerate străzi din Veneția. Îmi pun căștile mele și dau play albumului At Source al Caterinei Barbieri, împreună cu saxofonistul Bendik Giske. Un album care a rămas coloana sonoră asociată călătoriei la Veneția.
Bienala de anul acesta mi s-a fixat în memorie mai puțin prin imagini și mai mult prin sunete: proteste, motoare de drone, Marea Neagră, ploaia, cântecele din Pavilionul Ciprului, reverberația notei continue din instalația Elegy și instalația din grădina mistică.
Barca
Ultima seară în orașul plutitor s-a încheiat pe barca unui cuplu de francezi, ancorați în lagună din noiembrie anul trecut. Am băut împreună un pahar de vin la apus, în spatele bisericii Chiesa di Sant'Elena Imperatrice, cu privirea spre crestele Dolomiților și cu gândul la proverbul venețian care spune: Uno solo no sta ben gnanca in paradiso.
