Mai întâi, figura de pe copertă: o tunsoare de băiețoi din vremea războiului rece, chică optzecistă lăsată muuult pe umeri, ochelari de soare cu lentilele-n formă de inimioară.
Mai apoi, atitudinea și împrejurimile: colțurile gurii sunt trase amuzat-sictirit în jos, dar un cartof prăjit tot reușește să-și facă loc. Pe masă, lângă farfurie, cea mai banală cană de cafea din lume.
În fine, numele: Billy Nomates (un fel de Ghiță Singurcuc).
Pe femeie o cheamă în buletin Tor Maries. E englezoaică, dar vorbește cu accent americănesc, s-a apucat de muzică acum vreo opt ani și povestește că și-a luat inima-n dinți după un concert al anarho-sindicaliștilor ălora de Sleaford Mods.
O putem așeza, dacă ținem cu tot dinadinsul, pe raftul „poezie (post)punk a vieții de zi cu zi", nu foarte departe din punctul ăsta de vedere de Baxter Dury. Alte probabile influențe, de la U.S. Girls la Peaches și până la Patti Smith, pot fi găsite relativ ușor.
Pare o persoană dintr-o bucată, take it or leave it, cu care te-ai distra sănătos la o cafea (sau o bere), dac-o prinzi într-o zi bună. Dacă nu, nu, sară ochii cui o plânge.
Într-acolo te duce cu gândul single-ul No, în mod manifest contondent-feminist, pus în mișcare de cel mai energic bas pe care l-am auzit anul ăsta și de unul dintre cele mai fals-inocente refrene. Contrastul dintre gravitatea tematică ("No is the greatest resistance/No to your nothing existence") și vitalitatea instrumentației ar fi de găsit în orice hit de-adevăratelea și e o tehnică de-a dreptul clasică în pop: de-atâta bâțâială, e posibil să nu-ți dai seama că melodia te-ndeamnă să dai foc lumii. Nu?
Billy Nomates (albumul, de data asta, nu numele de scenă) pare un exercițiu născut din austeritatea anilor de după criza din 2008. Percuție programată, câte-un riff pe ici, pe colo și versuri din (i)realitatea imediată, cam asta e tot ceea ce capeți.
Puține dintre piese sar de trei minute, întregul album e gata într-o jumătate de oră, iar bucățile par să se scurgă una din cealaltă: pentru o ureche neatentă totul sună cam la fel, dar de fapt Billy Nomates se dovedește extraordinar de omogen, iar una dintre consecințe e că te invită la ascultări repetate.
Iar ascultările repetate dezvăluie, între altele, un tip de umor - pardon de clișeu - intens englezesc, sec și usturător, precum povestea biciclistei chitite să salveze planeta, dar amărâtă ca vai de lume că n-a văzut-o nimeni pe când își punea în practică programul sălvătorist. Soluția ar fi să-și dea naibii demisia și să se alăture elitei hippy (Hippy Elite).
Altcineva minte de-ngheață apele (Call in sick), doar-doar o reuși să scape de-o zi de muncă: "Debbie, dacă mă pui să vin o să-mbolnăvesc pe toată lumea/O să am mâinile pătate de sânge/N-o să meargă utilajul cum trebuie, Debbie/O s-ajung pe străzi/Cu tot cu echipa de la financiar/O să-i infectăm pe oameni/O să vezi mame la poarta școlii pe tocuri și-n echipament de decontaminare/Și nu numai asta, Debbie/Dar febra o să se răspândească/În toate direcțiile/O să cadă jumătate din oraș".
Fat White Man, la rându-i, surprinde un bălălău între două vârste încercând și el s-agațe pe cineva și așteptându-se ca mașina-i cea nouă să facă toată treaba, iar Happy Misery îi ia în balon pe paseiști, pe nostalgicii de dragul nostalgiei, pe toți părinții de pe Facebook-ul nostru plângându-se că nici un puștan nu mai joacă șotron ("Back in my day I had nothing/We lived in happy misery").
Firește, sub zdrăngăneală și șarje se-ascund persoane în carne și oase, oameni prinși fără speranță în slujbele de nimic descrise de David Graeber, votanți xenofobi ai Brexitului și stângiști confuzi (pentru un pic de culoare locală, îi putem înlocui cu activiștii PSD și cu cei ai USR-ului strânși buluc, în aceste zile, în fața Biroului Electoral al Sectorului 1). Billy Nomates, adică, e un album polemic și dureros, în ciuda aparențelor zglobii.
Iar această intenție se manifestă cel mai apăsat în momentele în care albumul reduce nițeluș turația și cade pe gânduri: în Supermarket Sweep (unde Jason Williamson, de la amintiții Sleaford Mods, intervine scurt și decisiv), în beat-urile resemnate din Wild Arena sau, mult mai evident, în FNP, cu protagonistul său care doarme pe podeaua unei maghernițe pe care nu și-o poate, de fapt, permite.
Vignetele acestea, îndrudite tematic cu cele ale altor punkeri britanici, Fat White Family, caută mai degrabă adevărurile brutale rostite apăsat de Run The Jewels în 2020. Altfel spus, Billy Nomates-albumul se comportă ca-n viață: sună adesea ba sardonic, ba descurajat, ba nihilist. Dar, în încercarea de-a trece cumva și de păcătoasele ăstea de vremuri, face un mișto crâncen de toată lumea, începând cu sine. E unul dintre cele mai entuziasmante debuturi recente, anunțând o artistă matură, conștientă de calitățile ei și dispusă să le folosească spre binele comun.
Sau, după cum mărturisește abia la capătul albumului (în Escape Artist), căutând și ea - ca noi toți - ieșirea: "Looking for exits/Looking for exits/Looking for exits..."
foto cover: captură din FNP, Billy Nomates
