Lumea noastră / Arhitectură

Blocuri strâmbe: cum ajungem să locuim prost pe bani mulți

de Vlad Odobescu, fotografii de Ioana Cîrlig

Publicat pe 28 aprilie 2021

Ne-am plimbat prin noile ansambluri rezidențiale ale Bucureștiului împreună cu arhitectul Radu Negoiță, autorul primului ghid al locuirii creat pentru publicul larg de la noi. 

Fiindcă e un oraș cu relief domol, Bucureștiul are puține locuri din care poți decupa o panoramă fără să fii cocoțat pe vreo clădire. Am găsit un asemenea loc aici, într-o parcare de lângă zidul vechii biserici Foișor, între Timpuri Noi și Vitan. În plan îndepărtat se văd coșurile de la CET Sud, iar mai încoace sunt blocuri noi presărate pe unde și cum s-a putut: în continuarea șirurilor de apartamente comuniste, printre case, pe locul fostelor spații industriale, pe petice de verdeață. Sunt construcții cu câte 8 sau 14 etaje, sucite către toate punctele cardinale. Unele sunt rămășițe ale avântului imobiliar dinaintea crizei din 2008-2009 ce-au rămas în șantier, altele — produse ale capitalismului recent. 

Sunt cu arhitectul Radu Negoiță, autorul cărții Disconfort Residence, un arhitect care vorbește fără ocolișuri despre țepele imobiliare ale ultimelor decenii, și cu colega mea, fotografa Ioana Cîrlig, întoarsă pentru câteva zile în Bucureștiul natal după ce-a fugit în locuri mai verzi și mai blânde cu oamenii. Cocoțați în parcarea asta, inventariem împreună fațade strâmbe și pline de zoaie, grinzi inestetice și balcoane prost desenate și încercăm să înțelegem cum s-a închegat peisajul ăsta. Facem o plimbare prin noul București imobiliar, croit pentru buzunare pline sau pentru credite imobiliare pe 30 de ani, după posibilități. 

Radu ne arată balcoanele de pe colțul blocului din stânga: dezvoltatorul le-a lăsat inițial deschise și a pus balustrade din inox. Pe sub balustradele astea au apărut însă termopane de mai multe culori și acum arată a încropeală. Spre dreapta e un bloc ce n-are mai mult de 10-11 ani, de pe care galbenul inițial s-a scurs și a lăsat dâre cenușii, ce-i dau o înfățișare de ghetou. Nu-i însă vorba doar de cum arată: lipsa de grijă pentru detaliile vizibile înseamnă, cel mai adesea, multe defecte nevăzute, ce țin de organizarea și funcționarea spațiilor. Iar pe acestea din urmă fericitul proaspăt locatar le descoperă doar după ce-a dat banul. 
 
În fața noastră, dincolo de stradă, e un colț de teren de peste 2.000 de metri pătrați, scos la vânzare. E greu să ridici un bloc aici fără să iei din lumina apartamentelor din jur, dar nu-i exclus să apară unul peste câțiva ani. De ce crește strâmb Bucureștiul? Pentru că un dezvoltator vede un teren cum e ăsta și automat îi vine în minte blocul cu X apartamente, explică Radu. Omul își face un calcul pe foaie: X apartamente înmulțit cu Y metri pătrați înseamnă Z profit. Așa că scoate banul și cumpără terenul. Socoteala lui inițială nu ține cont de prevederile legale, care spun, de exemplu, că zona respectivă trebuie să aibă un procent de ocupare de doar 40% pentru construcția propriu-zisă sau că blocul trebuie să fie ceva mai scund pentru a nu umbri construcțiile din jur. „Și omul se gândește: «Băi, dar eu am dat atâția bani și nu mai scot cât voiam». Că de scos scoate oricum. Și din momentul ăla începe cu insistențe pe la primărie, cu o cunoștință care știe pe cineva, cu vrăjeala de marketing”. Dă din coate, fentează legi, împarte șpăgi, își păcălește potențialii clienți, strică o bucățică de oraș: orice e nevoie pentru a ajunge cât mai aproape de socoteala lui de la început. 

După colț e o camionetă americană, din aia cât toate zilele, pe care scrie „Apartamente noi în rate”. Pentru mulți dezvoltatori, spune arhitectul, așa funcționează socoteala: un apartament vândut înseamnă încă o mașină. Iar cu cât sunt blocurile ridicate mai ieftin, cu atât sunt mai scumpe mașinile. 

Timpuri Noi-Vitan: Cum e viața înăuntru, dincolo de randări?

Plimbarea noastră a început la câțiva pași de-aici, pe o stradă paralelă, acolo unde se ridică un bloc cu opt etaje pe care dezvoltatorul se laudă că l-a vândut deja pe jumătate. Prețul pe metru pătrat într-un apartament de trei camere aici este de peste 1.850 de euro plus TVA, însă banii ăștia nu reflectă valoarea pe care o aduce apartamentul celui care-l cumpără, spune arhitectul. 

Ca să ne explice cum se întâmplă asta, scoate tableta și ne arată o schiță descărcată de pe site-ul ansamblului. În apartamentul ăsta de trei camere, imediat ce intri dai de blatul bucătăriei. Nu există fereastră la bucătărie, în ciuda normelor ce reglementează construcțiile de locuințe. Chiar dacă există hotă, mirosurile vor invada livingul, de care bucătăria nu e separată nicicum, printr-un perete sau glasvand. Mănânci la un blat lat de 60 de centimetri, nu la o masă de oameni, care ar trebui să aibă cel puțin 80 de centimetri. 

Bucătăria e înghesuită și făcută fără geam pentru a nu ocupa din spațiul de fațadă al blocului și a mări astfel numărul de apartamente ce încap de-a lungul unui culoar, spune Radu. „Așa încap mai multe «mărgele pe un șirag»”. Livingul e doar cu puțin mai lat decât dormitorul. 

Sunt șanse mari ca cineva să observe dezavantajele astea doar după ce o să plătească 115.000 de euro ca să se mute aici, pentru că în exterior totul arată bine. Fațada are aspect premium, e fenta cu care dezvoltatorul îi ia ochii celui interesat. Pentru dezvoltator e mult mai convenabil să dea câteva zeci de mii de euro în plus pe finisaje de calitate decât să piardă spațiu cât pentru un apartament pe etaj, printr-o împărțire corectă a spațiului. 

Funcționează și alte șmecherii. În randările afișate pe gard, blocul e inundat în lumină noaptea, deși în realitate corpurile de iluminat de pe fațadă vor lipsi, cel mai probabil. „În randări se poate face orice. Asta e metoda prin care noi, ca studenți la arhitectură, învățăm din facultate să influențăm opinia celui care ne judecă proiectul: facem o randare frumoasă, punem lumini, băgăm un Photoshop și uneori, chiar dacă proiectul e de 7, dacă găsim unul sensibil din comisia de profi ne va crește nota. E pur și simplu ambalajul care vinde mai bine”, spune Radu. 

Ca să iei o decizie bună, trebuie să nu te lași furat de ambalaj și să încerci, cu schița apartamentului în față, să-ți pui cât mai multe întrebări legate de viața de zi cu zi în acel spațiu: cum ajungi dintr-un loc în altul? câte spații de depozitare sunt? cum o să poți așeza mobila? Trebuie să te gândești la apartament ca la un spațiu în care umbli, te odihnești, gătești, faci un duș, nu ca la o imagine dintr-o reclamă. 

Blocul se află peste drum de un monument de o biserică de secol XVIII. Construcția a avut nevoie de aprobarea Ministerului Culturii, întrucât se află în zona de protecție a unui monument istoric. Nu știm cum a obținut un asemenea aviz o clădire cu opt etaje, în condițiile în care construcțiile din jur nu depășesc trei-patru etaje. 

Mai multe feluri de-a construi prost

Ne îndepărtăm de șantierul viitorului „residence” și ajungem pe o străduță pe care sunt înșirate, ca într-un muzeu, blocuri ce ilustrează mai multe feluri de-a construi prost. 

Primul e un bloc cu șase etaje: n-are mai mult de 5-6 ani, dar fațada s-a înnegrit deja din cauza prafului lipit de tencuiala decorativă cu textură de tip „scoarță de copac”. Scările sunt acoperite cu o gresie ieftină și au balustrade din lemn șubrezite de ploi. Sub geamuri apa s-a prelins și a stricat în unele locuri tencuiala. Problema s-ar fi rezolvat simplu dacă ar fi existat un wassernase, un profil care să împiedice prelingerea apei pe fațadă, explică Radu. 

Sunt tot felul de detalii la care nu se mai gândește nimeni, pentru că munca de migală la proiectarea sau execuția detaliilor este descurajată, spune el. Atâta vreme cât un arhitect reușește să dea gata rapid un proiect care să obțină toate aprobările, iar autoritățile nu verifică proiectele tehnice, pe nimeni nu interesează cum o să arate clădirea peste câțiva ani. Ajungem să avem blocuri înjghebate și cârpite, spune Radu. „Și nu-mi doresc să fiu ăla care vede ce-i nasol, dar lucrurile astea îmi sar în ochi.” 

Sunt trei-patru metri între acest bloc și următorul, unul ceva mai scund și mai vechi. Pentru că au balcoane și geamuri pe latura comună, cele două construcții își iau lumina unul altuia, în diferite momente ale zilei. În mod normal, distanța dintre două blocuri ar trebui să fie egală cu cel puțin jumătate din înălțimea celui mai mare, sau cât reiese că ar trebui să rămână după ce se face studiul de însorire. Adesea, astfel de blocuri apar pe locul unor case vechi: numărul etajelor crește, însă distanța dintre ele rămâne aceeași, iar lumina directă nu mai ajunge la geamurile locatarilor. Potrivit unui ordin din 2014 al ministrului sănătății, așezarea clădirilor de locuit „trebuie să asigure însorirea acestora pe o durată de minimum 1 1/2 ore la solstiţiul de iarnă.” 

De laterala celui de-al treilea bloc din șir, o construcție gri și pătrățoasă, au rămas fixate niște schele din lemn, sub care e adunat un morman de moloz. Apartamentele sunt locuite de multă vreme și nimănui nu i-a mai rămas mintea la asemenea detalii. 

În capătul șirului domnește o altă creație arhitecturală recentă, un bloc cu șase etaje, nou-nouț. Deasupra balcoanelor atârnă grinzi greoaie, așezate la distanțe inegale față de capetele clădirii și unele față de altele. Distanțele dintre elementele de pe fațadă pot alcătui un ritm sau pot fi toate diferite unele de altele. Rețete sunt multe, dar când două distanțele dintre elemente sunt egale, iar a treia iese cu doar puțin mai mică devine deranjantă vizual. Spațiile dintre grinzi intră în acest joc, iar ochiul percepe asimetria. 

Pe partea cealaltă a străzii sunt blocuri comuniste, construite prin anii ‘70. Chiar dacă unele nu sunt reabilitate, fațadele sunt cam în același stadiu cu ale celor noi. „Măcar pe astea le-am moștenit de la comuniști. Cred că ar râde Ceaușescu de noi dacă ar vedea în ce blocuri ne-a prins pandemia.” 

Militari-Chiajna: Noul oraș de la vest 

Mergem spre Militari-Chiajna, un loc ce-a răsărit din planurile unor dezvoltatori pe-un câmp de lângă oraș și care continuă să crească în neștire. 

Deși e sâmbătă la prânz, Waze ne trimite pe o rută ocolitoare, pentru că o porțiune de drum de la intrarea în noul cartier e sufocată de trafic. După încă un viraj apar blocurile, un șir interminabil și repetitiv, ca într-un joc pe calculator. Sunt multe paralelipipede maron cu acoperiș în două ape, ca niște case de la țară ce-au crescut în înălțime.

Parcăm în fața unui hipermarket și o luăm pe jos. Câțiva pași prin spațiul acesta îmi dau o senzație de neliniște. Pe lângă noi vâjâie mașini, iar roțile ridică un praf gros. O cofetărie are deasupra firmei o brioșă din polistiren cojit. Trec stâlpi de înaltă tensiune prin dreptul geamurilor. Betonul, asfatul și grămezile de moloz sufocă tentativele de verdeață. Saloanele de epilare cu laser se învecinează cu spălătoriile auto și clădirile de birouri. Tot locul e răscolit și provizoriu și nu se întrevede vreo așezare a peisajului. 

Pare că am mers suficient încât să fi ajuns la capătul lumii, spune Ioana. Lumea e însă aici, într-o formă de agregare a ei. Pe colțul unui teren scos spre închiriere, primăria a pus un afiș pe care scrie: „Așa cum am promis, introducem apă potabilă pe întreg teritoriul comunei”. Populația comunei Chiajna s-a triplat în zece ani, iar infrastructura n-a ținut pasul cu această explozie demografică. 

Sunt străzi noi, cu nume vesele, numai bune de împrumutat unui nume de „residence”: Soarelui, Tineretului, Macului, Gențianei, Gladiolelor. Dăm de birouri de vânzări peste tot, în containere branduite; unele sunt părăsite, pentru că și-au găsit cumpărătorii. Garsonieră de la la 22.000 de euro. Apartament de două camere la 29.000 de euro. Prețuri mici, scrise mare. De pe panourile puse la fiecare pas, figuri tinere și relaxate ne zâmbesc din livingurile perfecte pe care tocmai le-au achiziționat la prețuri convenabile. Pe lângă noi trec alți tineri, ce se grăbesc și își feresc cărucioarele cu copii din calea mașinilor și se încruntă. 

Provizoriu Residence

Grăbim pasul printre mașini. Dincolo de-o barieră e o alee lungă, cu mașini parcate pe ambele părți și niște copăcei firavi din loc în loc. În stânga aleii e un șir de blocuri maro-portocaliu, iar pe dreapta o fâșie lungă de pământ, necucerită încă de șantier, pe care niște locatari s-au strâns la un grătar. Spațiul public e ce rămâne între blocuri.

Regulamentul local de urbanism al comunei Chiajna prevede că în spațiul neconstruit să fie plantat câte un arbore la fiecare 100 de metri pătrați, iar pentru fiecare patru locuri de parcare să corespundă un copac. Totodată, în zonele de blocuri, „terenul amenajat ca spații de joc, de odihnă sau cu grădini de fațadă va reprezenta cel puțin 50% din suprafața totală a terenului”.  ​​​​„Dar pentru că la noi legile nu au norme metodologice de aplicare în care să intre și pedepse, totul e orientativ. Dacă nu faci așa, ce-o să ți se întâmple? O să te mustre cineva? Nici măcar.”   

Totul e îngrămădit și vremelnic. Balcoanele de la ultimul nivel sunt acoperite cu panouri sandwich din tablă și poliuretan de fațadă de mall, iar sageacul acoperișului (zona de închidere a streșinii) e din placaj lăsat nevopsit. Oamenii țin în balcoane, între altele, cauciucurile de iarnă, pentru că trebuie să improvizeze în lipsa boxelor de depozitare. Din loc în loc ies tuburi de evacuare pentru centrale și pentru aerisiri și suporturi de aer condiționat. Fiecare a spart cum a vrut. Cablurile electrice înfloresc din ciment, din pământ, fără noimă. Mașinile parchează la un metru de geamuri, deși amenajarea parcărilor nu e permisă la mai puțin de cinci metri, pentru ca oamenii să nu inhaleze gaze toxice. 

La un balcon de la etajul I, o femeie scutură un covor peste parcare. O întrebăm cum e viața aici. „Îți vine să fugi”, spune ea. E pensionară și s-a mutat aici acum șase ani, pentru a lăsa apartamentul de trei camere din București celor doi copii. Ea stă acum într-o garsonieră; una spațioasă, ce-i drept, de 44 metri pătrați. O deranjează aglomerația și faptul că întruna se sparge și se construiește. Nimic nu se sfârșește aici, în residence. 
 

La blocul ei mai e cum mai e, dar la cele ridicate recent — și arată spre unele albe, ridicate dincolo de fâșia de pământ acoperită cu buruieni — condițiile sunt și mai rele. „Acolo au o apă de cică nici rufele nu le pot spăla cu ea.” De bine, de rău, apa de la robinetul ei e din rețeaua Bucureștiului. Peste zece ani poate o să se liniștească, spune ea. „Să aveți noroc, să găsiți ce trebuie!”, ne zice la sfârșit. 

Intrăm într-o scară. Miroase a nou, însă gresia lipită în jurul ușii liftului a început deja să se desprindă. Se desprind plăcile de mortar de pe treptele de la intrare. Rampa pentru persoane cu dizabilități se termină într-un panou electric. Nimeni nu pare să mai vadă detaliile astea.

O luăm iar printre blocuri și nimerim într-un soi de spațiu public: o stație de autobuz înconjurată de tarabe cu fructe și legume și câteva chioșcuri. Îl întreb pe bărbatul care vinde la unul dintre chioșcuri dacă există și o piață pe-aici. „Sunt astea două tarabe. N-au unde să facă piață”. Ioana cumpără de la el două mere cu 3,5 lei. E un pic mai scump aici, e drept, „dar e calitativ. Decât să fie 4 lei și să fie stricate...”. După un alt rând de blocuri s-a conturat o zonă de servicii: o farmacie, un Mega Image, o frizerie. Sunt funcții complementare locuirii care apar oriunde e nevoie.
 

Nu există însă o gândire coerentă a zonei, pe care doar implicarea primăriei ar fi putut să o asigure. „Zonele astea sunt victime ale autorităților nesimțite. Trebuiau făcute planuri urbanistice, trebuia discutat cu dezvoltatorii. Să-i fi întrebat: «Unde vreți să construiți, ca să băgăm terenul în intravilan? Vă facem și canalizare, și un trotuar.»” Iar în lipsa autorităților locul rămâne să se ghideze doar după legea banului.
 

Victoriei-Basarab: Dai un ban, dar n-ai voie să te doară capul 

Ne întoarcem în București, prin Militari. Această bucată din București a fost construită ca un cartier-dormitor, pe lângă obiectivele industriale din zonă. Doar că atunci statul avea controlul, era proprietarul întregului teren și a putut construi coerent. Observăm că — și într-una din cele mai aglomerate zone din oraș — există ceva verdeață în jurul blocurilor. Asta pentru că autoritățile au lucrat după doctrina arhitecturii și urbanismului funcționalist, care spunea, între altele, că orientarea după punctele cardinale e importantă, că locul trebuie să respire, adică să aibă verdeață, să aibă trotuare largi. Imediat după 1989 statul s-a retras aproape cu totul din ecuație: nu doar că n-a mai construit locuințe în afară de celebrele ANL-uri, dar a încetat să și reglementeze, pentru că în democrație e mai greu — trebuie să ții cont de mai mulți factori decât atunci când nimeni nu avea voie să comenteze. În timpul ăsta însă societatea s-a mișcat, zona privată a sesizat oportunități și a profitat. „Iar acum poftim de trăiește în noua situație”, spune Radu. 

Traversăm podul Basarab înspre centru și ajungem pe-o străduță pe care s-au construit mai multe blocuri cu apartamente de lux. Construcțiile arată bine pe dinafară, dar și aici descoperim probleme atunci când ne uităm peste compartimentarea spațiilor. Radu descoperă schița unui apartament de un sfert de milion de euro în care n-ai cum să ajungi direct în dormitor când vii acasă cu o durere de cap: trebuie să treci prin fața celor din living și când ai chef de socializare, și când nu. „Nu ai de ales, pentru că intrarea se face prin living. Nu ai nimic între noroiul de pe tălpi și camera mare, iar toată lumea căreia îi deschizi ușa vede tot ce ai în casă. Lipsește vestibulul — cuierul cu haine noroite sau ude și nenea care își smulge cu greu cizmele sunt în living — și semidecomandarea e destul de păguboasă. Păcat, blocul chiar e frumos.” 

Tot aici, într-un studio de aproape 70.000 de euro, „livingul-dormitor e o paranteză – un hol mai larg prin care treci cu cumpărăturile în drum spre bucătărie. E în miezul târgului și are preț mic, așa că trebuie să plătești cu sângele curs din coate la ocoliri de pereți în grabă.”

Într-un apartament cu patru camere, părinții sunt nevoiți să împartă democratic baia cu copilul, deși la cei 370.000 de euro pe care îi plătesc ar trebui să aibă la dispoziție două băi complete. „Nici camera oaspetelui n-are în baia proprie o cabină de duș, deci va sta și el în halat și cu prosopul în mână, ca în tabără, la coadă în fața ușii de la baie. În apartamentul ăsta de lux nu există dressing și nici debara pentru schiuri, mop sau mașină de spălat ceva – toate se vor ține înghesuite prin colțuri. Se pare că e mai profitabil să fii sărac, uneori.” 
 

Ne uităm și peste schița unui apartament aflat peste drum. Are o terasă mare, însă un living minuscul, de vreo 10 metri pătrați, dacă îl separăm de bucătărie. La masă locatarii stau aliniați ca într-un Irish pub, iar celui din mijloc îi poate cădea cana în chiuveta. Între capătul blatului și peretele de sticlă e singura întrerupere a blatului prin care se poate ajunge în bucătărie. Abia trece un om, iar traseul de la ușă la frigider ocolește prin living și strâmtoarea sus-amintită. Centrala termică e înghesuită într-o nișă și nu are cei 40 cm liberi în lateral ceruți de norme. „De cotloane mai bine nu mai zic, că și aici e apartament de lux și mi-e rușine. Măcar și blocul ăsta e frumos, deci cine trece pe lângă el se bucură puțin”, spune Radu. 

Arhitectul a observat că uneori există diferențe de preț pe metru pătrat în același ansamblu, în funcție de numărul de camere: la cele mici prețul la metru pătrat poate fi 1.500 și ceva, la cele mai mari ajung la 1.800-1.900. Dacă tot ai bani, mai dai câteva mii de euro în plus. 

Titan: Ecuații cu cotloane

Traversăm Bucureștiul și ajungem la un bloc mai modest, ascuns între blocurile muncitorești din Titan. Aici un metru pătrat costă 1.300 de euro, însă problemele pe care le cumperi în banii ăștia sunt pe măsură. Calitatea spațiilor interioare are de suferit, pentru că structura de rezistență pare că nu a fost discutată, la momentul proiectării, de către arhitect cu inginerul structurist.

Într-un apartament cu trei camere, de exemplu, copilul — care ocupă dormitorul mic — are baie cu acces preferențial, iar părinții trebuie să-i bată la ușă când vor să facă duș. Sau, dacă vor, pot să-i lase copilului dormitorul mare, să înghesuie cumva un pat matrimonial în cel mic, iar copilul să treacă prin dormitorul lor când merge la baie. În dormitorul mare încape un pat lat de 1,8 metri, dar dulapul este scurtat de stâlpul din colț. În bucătărie, blatul e prea scurt, iar cămara este îngustă și adâncă. Rafturile se pot pune doar în adâncime: dacă le așezi și de-a lungul pereților nu mai poți intra.

În living ar intra o canapea, un fotoliu, o măsuță și un scaun de birou, dar rămân cotloane aiurea, iar mobila trebuie făcută pe comandă. „Prețul plătit aici sunt metrii pătrați nereciclabili funcțional – doar două persoane au televizorul în față, o măsuță de cafea ar pica oarecum în drum dacă se pune încât să ajungă la ea și cei de pe canapea și oaspetele de pe fotoliu”, explică Radu. Pentru a rezolva toate aceste ecuații, niște oameni vor lua credite și vor plăti câte 25-30 de ani. 

***

Cât am scris pentru articolul ăsta, am revizitat locurile prin care ne-am plimbat pe Google Maps și am căutat istoricul imaginilor. Am apăsat pe rând pe imaginile din 2009, 2014 și 2019. Am văzut cum casele de mahala și buruienile lasă locul șantierelor, apoi se transformă în niște dreptunghiuri murdare pe care unii dintre noi le numim acasă. 

Mediul în care trăim ne modelează într-un mod cât se poate de concret, spune Radu, iar asta se simte de la o generație la alta. Tatăl său a copilărit, ca și el, în Râmnicu Vâlcea. Însă bătrânul a prins casele vechi cu etaj din centru, o școală cu observator astronomic și două săli de sport în care juca volei. Radu, în schimb, a copilărit în anii ‘80, într-o vreme în care regimul începuse să taie lumina și să dea apă caldă o dată la trei zile, apoi în anii ‘90, atunci când oricine avea voie să vândă valută în centru, să-și pună o tarabă la colțul străzii sau să-și închidă balconul. „Am crescut într-o vreme în care totul e posibil. Nu mai exista limită sau bun simț. Atunci nu realizam, eram mic, abia acum fac comparația.” Pentru cei din generația sa a devenit mai ușor să accepte urâțenia de zi cu zi.

„Gândește-te la ce văd oamenii ăștia când ies în fiecare zi din bloc și merg la muncă: văd o parcare seacă, văd trei ramuri cu frunze și singurele spații în materie de servicii sunt niște cămăruțe înghesuite. Viața lor de zi cu zi înseamnă un perete în față și în rest doar asfalt, beton pe jos și mașinile vecinilor. Asta e o chestie care te apasă, psihologic”, mi-a spus Radu în timpul plimbării. 

Ne croim felurile în care percepem frumosul nu doar din cărți, ci din ceea ce trăim zi de zi. Simțim spațiile și le lăsăm, în mod inconștient, să ne transforme. Iar un spațiu agresiv o să crească niște oameni ciudați.

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK