Carte / Reportaj

Trei reportaje despre prostituția din Bucureștiul de acum aproape un secol

de Scena 9

Publicat pe 21 mai 2020

Dacă nu i-ai citit reportajele lui F. Brunea-Fox, nu mai amâna. Dacă le-ai citit, integral sau pe sărite, sunt mari șanse să vrei să te întorci la ele. Fiindcă mai ales în zilele noastre, când tocma ieșim cu toții dintr-o infodemie și presa se schimbă până când, uneori, aproape nu se mai recunoaște, textele lui sunt un reminder al forței jurnalismului clasic și, în fond, al poveștii bine scrise. Despre Filip Brunea Fox, pseudonimul câștigător al lui Filip Brauner (dintre alternative ca Fox, Mac, Pan, Potomac și alte câteva), se spune că ar fi prințul reportajelor. Alături de Geo Bogza, a construit prin textele lui scrise în interbelic o tradiție literară a unei specii neglijate nu doar până la ei, și după ei, când presa de la noi a intrat sub deceniile de cenzură. Cu toate astea, Fox, care înainte să scrie la Adevărul, Dimineața și Cuvântul liber, se antrenase ca poet cu tovarășii de avangardă, rămâne extrem de puțin cunoscut. 

Tocmai de-asta, faptul că munca lui de teren și redacție a fost de curând reeditată la Editura Polirom, în volumul Reportajele mele. 1927-1938, ediție îngrijită de soția lui, Lisette Daniel-Brunea, e o veste excelentă, care nu trebuie să ne scape. Fiindcă, dincolo de scriitura lui Fox, teribil de lucidă, curajoasă, expresivă și, înainte de toate, empatică, textele lui recuperează o lume scăpată printre degetele istoriei sau păstrată în note de subsol. O lume a celor marginalizați, a mahalalelor, cotloanelor și trenurilor de provincie, a spitalelor de leproși, a circurilor și bordelurilor, a oamenilor mărunți cu povești din care extrage manifeste pentru umanitate. Antologia proaspăt apărută conservă România de acum aproape un secol cu toată viața care încăpea în ea, din gări și mahalale, în spitale și ministere, cu mirosurile, imaginile, ideile și nedreptățile ei. Fiecare text are o forță cinematică neatinsă de trecerea timpului (ba poate chiar amplificată), cu care își poartă cititorul înapoi în lumea dintre războaie, pe care e invitat să iasă-n stradă și s-o exploreze acum, pe cont propriu, pentru a-i înțelege mai bine schimbarea.

Am ales mai jos trei reportaje despre prostitușia în Bucureștiul interbelic: despre cum erau tratate aceste femei în spitalele bucureștene, despre viața pe care o duc pe străzile orașului și pompa cu care e primită într-un cartier moartea unui proxenet. Veți descoperi că textele lui Fox sunt mult mai nuanțate și mai atente la demnitatea personajelor sale, indiferent de ocupația sau clasa lor socială, decât o prea mare parte dintre materialele apărute în presa zilelor noastre. 

Reportajele mele. 1927-1938

F. Brunea-Fox (ediție îngrijită de Lisette Daniel-Brunea)
Editura Polirom
2020

Ce am văzut la spitalul Colentina

Spitalul nu ocupă un loc important în coloanele presei noastre. Dimpotrivă, un spaţiu redus la literele care‑i compun cuvîntul. Şase litere. Atît. Dacă acest cuvînt n‑ar apărea destul de des la sfîrşitul vreunui „fapt divers” relatînd un accident sau o întîmplare violentă („rănitul a fost transportat la spital”), fonetica lui n‑ar vibra decît pe buzele bolnavilor – şi asta murmurat – şi pe acelea ale medicilor – ca simplă menţiune profesională.

Că spitalul e altceva decît un termen abstract – judecînd după indiferenţa pe care i‑o acordă Ministerul Sănătăţii sau eforii cu sediu somptuos în b‑dul Elisabeta sau celelalte instituţii sanitare – nimeni, în afară de nefericiţii care au avut de‑a face cu el, nu ştie.

Bolnavii nu sînt ranchiunoşi. Din contra. Mulţumiţi că au ieşit însănătoşiţi din clădirea cu paturi de fier, scalpele şi halaturi albe, ei nu se mai gîndesc decît la doctorii care i‑au pus pe picioare. Şi pe bună dreptate. Acestora le adresează uneori, prin anunţuri publicitare, cuvinte elogioase. Spitalului propriu‑zis, nici un cuvînt. Ca şi cum ar fi fost îngrijiţi într‑un bivuac de campanie, pe cîmp, unde condiţiile sînt fatalmente precare, improvizate.

De ce această reticenţă?

Ce experienţă penibilă îi determină pe oamenii care au avut contact cu spitalul să‑l excludă din sentimentele lor de recunoştinţă?

Iată, s‑a găsit cineva care să ne lămurească. Nu un cetăţean oarecare, ci însuşi părintele Capitalei, dl dr. Costinescu, în dubla sa calitate de primar şi de medic.

Într‑adevăr, în ultimul consiliu municipal din 27 septembrie 1927, d‑sa a făcut destăinuiri impresionante despre chipul cum sînt trataţi bolnavii în aşezămintele Eforiei.

E pentru prima oară că se emit oficial şi public asemenea constatări. Nu interesează dacă au fost declanşate de chiţibuşuri politice (conducerea Eforiei Spitalelor Civile are în componenţa ei, în afară de liberali, fireşte agreaţi, şi tachişti indezirabili). Revelaţiile contează. Cutremurătoare:

„Modul cum sînt îngrijiţi bolnavii constituie pur şi simplu o barbarie. Există spitale care n‑au vată, n‑au pansamente. Altele, ale căror latrine zac într‑o infecţie de nedescris. La Colentina prostituatele sînt supuse unui tratament inuman, ţinute cu biciul, adăpostite în mansarde insalubre. Un regim bestial” – a declarat domnul dr. Costinescu, primarul Capitalei şi membru marcant al partidului liberal. În faţa acestor dezvăluiri, girate nu de un paraponisit de duzină, ci de ditamai demnitar cu suprafaţă (vreau să cred că medicul a fost mai sensibil la suferinţele pacienţilor decît… primarul) – devine explicabilă tăcerea păţiţilor anonimi. Pe ei cine să‑i creadă? Cine e vinovat de această situaţie? Eforia sau primăria? Sau amîndouă? 

Am căutat în cursul anchetei pe care am întreprins‑o la Colentina să stabilim răspunderile. E interesant de notat că însăşi poliţia de moravuri, sesizîndu‑se de lucrurile denunţate de înaltul personaj (deh, ea se consideră oarecum responsabilă de starea nenorocitelor aduse cu hurta la Colentina, din razii şi descinderi la casele de toleranţă), a fost impresionată de cele constatate în urma anchetei la faţa locului.

Din confidenţele comisarului Panova, care numai slab de înger nu e, rezultă că internatele „sînt ţinute într‑o promiscuitate care agravează nu numai starea lor fizică, dar şi bruma morală ce le‑a mai rămas”. 

Persecutate, prost alimentate – regimul zemurilor nehrănitoare e permanent –, „ele nu sînt susţinute în disperarea lor decît de perspectiva eliberării”.

Colentina a ajuns pentru aceste „declasate” un loc de groază, de mizerie, de tortură şi e firesc să caute prin toate mijloacele s‑o evite, dejucînd vigilenţa poliţiei de moravuri. Consecinţa? Creşterea procentului de boli venerice. S‑a ajuns la această paradoxală situaţie, ca tocmai spitalul să contribuie prin oroarea ce‑o inspiră la... sporirea maladiilor pe care e menit să le stîrpească.

Mi se spune că racila aceasta nu datează de astăzi. În afară de niscai zavistii politicianiste, se pare că şi un litigiu bănesc, dăinuind între primărie şi Eforie, a făcut‑o pe prima să se dezintereseze complet de nevoile spitalelor (care intră totuşi în orbita ei) şi pe secunda să abandoneze în voia soartei şi a gardienilor lotul recluzionatelor de la Colentina. Pentru că primăria e rea platnică, Eforia se răzbună pe bolnavi. Şi în special pe stigmatizatele de la pavilionul prostituatelor.

Mi se spune că de şase ani, adică din 1921, picior de primar n‑a călcat pragul vreunui spital. Vom căuta să vedem, în cercetările noastre, dacă ciorovăiala dintre cele două foruri a avut drept efect incuria denunţată astăzi. Sau dacă ea nu e decît un aspect al dispreţului şi neomeniei pe care guvernanţii noştri le arată obişnuit „celor bătuţi de Dumnezeu”, cum s‑a exprimat deunăzi la Cameră, cu un prilej similar, inimosul deputat democrat, doctorul Neculai Lupu.

*

Vizita noastră la Colentina a fost edificatoare. De la tămbălăul suscitat acum opt zile de rechizitoriul primarului doctor (sau doctorului primar, cum vreţi...), se pare că situaţia s‑a mai îndreptat. Aşa ne‑au informat bolnavele şi chiar tînărul medic extern F.P. care ne‑a condus prin sălile spitalului. 

Pînă acum o săptămînă însă...

Doctorul Costinescu n‑a exagerat cu nimic. Dimpotrivă. A trecut cu vederea – poate din necunoaşterea în amănunţime a situaţiei sau din... pudoare – multe lucruri scandaloase. Schimbările survenite între timp la Colentina – vom vorbi de ele mai încolo – prea îmi apăreau ca „scoase din cutie”, ca să‑mi închipui că vor dura şi după perioada de zel şi solicitudine. Iată de ce am privit cu suspiciune găteala pacientelor (hm! robe de chambre, ruj pe buze, pieptănătură cochetă); iată de ce am ascultat cu bănuială explicaţiile pline de optimism ale administratorului; iată de ce m‑am îndoit pînă şi de calitatea bucătăriei (mi s‑a oferit să gust din „menu”), prea festivă ca să fie cea de toate zilele. Scepticism justificat. 

E atîta contrast între tabloul prezentat deunăzi de primarul Capitalei şi cel găsit aievea aici, încît nu‑i de mirare că nu m‑am lăsat convins. Am fost asigurat că „începe o eră nouă!” (vorba dlui director) şi „că pot anunţa opiniei publice minunatul reviriment!”.

Fireşte, mai sînt lipsuri, mi s‑a spus. O bună parte din ele au şi fost remediate. Podelele „saloanelor”, bunăoară, au făcut cunoştinţă într‑un chip mai energic şi mai cotidian cu mătura şi leşia; s‑a dat atenţie igienei closetului, rufăria e primenită mai des. Mă rog...

Dar în felul cum sînt tratate bolnavele (cele din sectorul maladiilor „lumeşti”, la care s‑a referit îndeosebi şi cu oroare dl primar), s‑a produs vreo schimbare în bine? A dispărut, de exemplu, gîrbaciul, folosit de unele gardiene afectate acestui compartiment special ca mijloc de astîmpărare (ca şi cum în farmacia spitalului n‑ar exista calmante obişnuite) a nervozităţilor?

— De ce se recurgea la asemenea metode brutale? Am întrebat‑o pe o „soră”.
— Nu ştiu, sînt nou‑venită. Vechile gardience (de fapt două, atîtea sînt, una la fiece etaj) au fost concediate... Am auzit şi eu că fostele colege îşi ieşeau cîteodată din fire.
— De ce?
— Desigur că n‑ar fi trebuit să procedeze astfel. Dar, cînd ai de a face cu bolnave de teapa asta, îţi pierzi răbdarea. Nişte mofturoase. Veşnic cu pretenţii. Ba că ciorba nu‑i bună, ba că pîinea e vîrtoasă... Şi apoi cînd le apucă pandaliile vor să fugă... Una n‑a tulit‑o mai mult goală, prin ploaie, că i s‑a făcut cică dor – ptiu! – de ibovnic? Ştii dumneata ce soi de ibovnic... Care o sileşte la spurcăciuni şi îi ia banii.
— Şi dumneata cum te porţi cu ele?
— Eu, domnule, sînt mai răbdătoare... Caut să le intru în voie, conform regulamentului. Mai cu vorbă bună, mai cu un praf de bromură, le potolesc.

*

Am dat o raită şi prin sectorul cu pricina, unde sînt claustrate pînă la terminarea tratamentului „trotuaristele” găbjite de poliţia de moravuri. Tot în sectorul acesta sînt internate şi bolnavele cu profesiuni mai avuabile: artiste sărmane de varieteu, servitoare etc. Acestea sînt cazate aparte, în salonul aşa‑zis „al onestelor”, distincţie pe care au cîştigat‑o datorită faptului că s‑au prezentat la „control” din proprie iniţiativă. Două etaje sînt ocupate numai de femei. Parterul e destinat bărbaţilor.

Ne‑am urcat la ultimul etaj denumit nu fără dreptate „pod”. Străbatem un lung şi îngust coridor, semiobscur, deoarece lumina zilei nu izbuteşte să pătrundă decît atît cît îi permit lucarnele situate aproape de tavan, mai exact sub acoperiş. Ca şi scara, coridorul e acoperit pe jos cu un foarte uzat linoleum, mîncat pe alocuri pînă la urzeală de „lepra muşamalei” şi mirosind a petrol şi acid fenic.

În dreapta şi în stînga, uşi. Însoţitorul a deschis una din ele şi am intrat într‑un „salon”. (De ce s‑o fi chemînd aşa o sală de spital înţesată cu paturi de cazarmă, irigatoare şi plosce?) E o încăpere lungă, gen mansardă, al cărei plafon scoboară, scoboară pînă ajunge să se întîlnească cu pervazul singurei ferestre. Pentru o persoană de statură mijlocie (1 m 65), traversarea camerei de la uşă la fereastră nu reclamă încovoieri de spinare, e aproape normală. Subsemnatului, cei zece centimetri în plus i‑au dat de furcă, silindu‑l să se aplece, căci altminteri îşi jalona drumul cu cucuie în scăfîrlie. 

Şi totuşi, unica fereastră, înfundată în zidul gros ca într‑o firidă, punea o notă mai clară în interiorul acesta, înconjurat de pereţi tencuiţi pînă la jumătatea lor cu o spoială cenuşie, culoarea rece şi tristă a dricului! Soarele nu prea are ocazia să viziteze „salonul” decît un pic pe la asfinţit. Nu fiindcă e tare angajat faţă de geamurile de la biroul administraţiei, pe care le scaldă din plin, ci fiindcă pur şi simplu fereastra de la mansardă e orientată spre nord. Las’ că are şi gratii. Cum să nu devii ipohondru? 

Toate „saloanele” din pod sînt identice.

*

Paturi de azil de noapte. În ele, sub pleduri uzate, pacientele. De toate vîrstele... De o singură profesiune însă. Numărul lor se apropie de 130 (una sută treizeci), dar uneori se întîmplă să depăşească binişor cifra, cînd raziile sînt mai… fructuoase.

Cele două etaje sînt şi acum insuficiente. Nu reuşesc să facă faţă necesităţilor. Sînt mai multe bolnave decît paturi. Decalajul nu suscită bătaie de cap. Prisosul e cuibărit în culcuşurile deja ocupate, căci, pasămite, se întîmplă tocmai aici bizareria ca maladiile venerice să nu fie socotite... contagioase. Nu rare sînt cazurile cînd bolnavele cu o afecţiune uşoară contractează astfel o maladie mai grea.

Vina nu e a medicilor, care‑şi fac toată datoria, ci a administraţiei, care din comoditate şi nepăsare nu se osteneşte să găsească o soluţie... profilactică. Vina e a Eforiei, care nu construieşte pavilioane suplimentare, neţinînd seama că populaţia a crescut după război cu afluxul noilor provincii în Capitală. Şi, în primă şi ultimă instanţă, vina e a ocîrmuirii, care, la adăpostul cinicului aforism că „prostituţia e un rău necesar”, nu face decît s‑o prolifereze.

Dacă sub raport sanitar condiţiile în care zac bolnavele, în care dorm pot avea consecinţele pe care le‑am arătat, e de închipuit efectul lor sub raport moral. Această promiscuitate oferă „un mediu ideal pentru întreţinerea instinctelor nărăvite” – îmi spune medicul însoţitor –, „mai ideal chiar decît acela al trotuarului, unde peripateticienele nu prea au contact între ele, fiecare fiind acaparată de propriile‑i interese”. 

Aici, la spital, locuind laolaltă, se simt solidare în recluziunea care le‑a privat de libertate, le‑a luat şi bruma de distracţie pe care o aveau înainte, un film, o cofetărie, chiar o plimbare în orele (cele nocturne) nedestinate profesiunii. Cum să‑şi omoare timpul aici, decît pălăvrăgind toată ziua, decît certîndu‑se şi păruindu‑se. 

— E un fel de a se sustrage urîtului, monotoniei – a continuat medicul. Nu pot uita impresia pe care mi‑a lăsat‑o într‑o seară, cînd îmi făceam vizita, liniştea din salon. M‑a şi alarmat. Toate stăteau cu ochii fixaţi în plafon, în nemişcare, ca moarte. În primul moment am crezut că s‑au drogat sau că se prefac. Mi‑a trebuit un oarecare timp ca să le scot din inerţie, să le anim. 
— Ce v‑a apucat, fetelor, să faceţi pe moartele?
— Ne plictisim, domnule doctor. Afară e primăvară... Ale noastre mai cu noroc se plimbă pe stradă. Şi au început să plîngă toate ca la groapă, în cimitir. Vă imaginaţi spectacolul? 

Un reporter nu are căderea decît să vadă, să înregistreze şi să tragă anumite concluzii.

Am văzut chipuri ofilite, priviri şterse, indiferente; o galerie de chipuri multiplicate după un singur model; nici unul nu se deosebea de celălalt, decît doar printr‑o zbîrcitură mai accentuată, un cearcăn mai negru.

Într‑un pat, o pacientă, copiliţă încă. N‑are decît 13 ani. Prostituată de la vîrsta de unsprezece. Alături, o femeie, care de şaptesprezece ani „face” neîncetat Colentina. Cele două vîrste au aceeaşi expresie, aceeaşi fizionomie. Nu s‑au gîndit măcar s‑o izoleze pe biata copilă de coabitaţia cu profesionistele mature, pietrificate în meserie.

Domnule primar, onorabili efori, la treisprezece ani o fiinţă trebuie considerată iremediabil pierdută?

Cu strîngere de inimă i‑am văzut destinul. E concretizat aici, în paturile de fier. Ca într‑o frescă ilustrînd fazele vieţii, pe vîrste, pe degradări, pe finalul stereotip. Existenţa ei desfăşurată succesiv. Aşa va fi la 16 ani, aşa la 20, aşa la 45, vîrsta vecinei care aproape de un sfert de veac se vînzoleşte între trotuar şi Colentina.

— Incorigibile, reflectează cu severitate supraveghetoarea. Acuma stau cuminte în pat, că abia a trecut vizita şi e şi domnul extern cu d‑voastră. Dar să fi venit peste o oră, că le găseaţi împopoţonate ca la bordel. Cu funde în păr, vopsite... Unde naiba îşi ţin ascunse rujul, panglicile, pudra, oglinjoarele, ţigările? Eu una nu‑mi bat capul să scotocesc prin cotloane, pe sub saltele şi mai ştiu eu unde. N‑au reuşit ele surorile dinaintea mea luni şi luni de zile... Şi apoi nici nu mă interesează. Treaba administraţiei...
— Şi ce‑i rău în asta? – o întreb.
— Nu zic că‑i rău, dar e contra regulamentului. Şi la drept vorbind, nici frumos nu e să le vezi aşa la fereastră, de parcă ar fi la ele în Crucea de Piatră, nu la spital. Mai şi fumează la fereastră, fac semne cu oglinjoara către alea din curte, către vizitatori... Că doar vine lume de afară, rude, părinţi... Că spitalul are şi alte secţii, cu boli cinstite...
— Există boli cinstite şi boli necinstite? Pentru medic nu există distincţie... Toate bolile sînt boli, indiferent cine suferă de ele.
— Mă miră că vorbiţi aşa.
— Ehei, soro, cîte doamne onorabile şi cîţi domni onorabili… Numai că de afecţiunile lor... necinstite, ca să vorbesc ca dumneata, nu ştiu decît medicii particulari, sanatoriile private. Secret profesional. Neosalvarsanul se consumă mai dihai în lumea bună decît în cea de rînd. Asta, săraca de ea, are mai mult parte de oftică decît de sifilis. 

Aş fi vrut să‑i mai spun că pacientele din „pod”, în majoritatea lor, sînt mai curînd victime ale societăţii decît ale „viciilor înnăscute”, cum le condamnă moraliştii cu buze subţiri. Servitoarele de la etajul de dedesubt şi‑au adus de la ţară beteşugurile de care suferă? Le‑au contractat la oraş, în casă „cinstită”, unde erau bietele la cheremul unui destrăbălat fiu de patron. Las’ că nici pentru patron nu pun mîna în foc. Sau mica prostituată în vîrstă de 13 ani... Nu insist din comizeraţie pentru soarta ei tragică.

Acestea sînt, în rezumat, impresiile şi constatările înregistrate în cursul vizitei mele la Colentina. Din păcate am trebuit să le redau într‑o coloratură infinit mai palidă decît se prezintă în realitate şi să las la o parte o sumedenie din ele. Poate că din jenă. Poate că din deferenţă pentru primarul Capitalei, ca să nu‑i umbresc... succesul.

X.1927

Brunea Fox, portretizat de Sigismund Maur. Sursa: Artmark

Tractirul şi trotuarul

„Din datele înregistrate la poliţia de moravuri, în Bucureşti, funcţionează circa optzeci de case de toleranţă autorizate, cele mai multe concentrate în cartierul denumit „Crucea de Piatră”. Ele însumează circa şase sute de profesioniste cu condicuţă. În acest număr nu intră femeile care practică prostituţia clandestin, la domiciliile lor de la diferite periferii şi chiar în raioanele mai centrale. În ce priveşte numărul prostituatelor de stradă, el se ridică la circa trei sute înregistrate. Nu se poate cunoaşte efectivul acelora care îşi exercită meseria clandestin şi în locuri deschise – sub podurile Dîmboviţei, pe maidane, în binale. De asemenea nu se cunoaşte aproape deloc numărul artistelor din şantanuri şi localuri de noapte, garderobierelor, chelneriţelor, despre care se ştie totuşi că practică prostituţia fie în hoteluri de categoria a treia, fie la ele acasă sau la domiciliul clienţilor celibatari. În Bucureşti ar fi cîteva mii de prostituate.”

(Dintr‑un studiu asupra prostituţiei elaborat de inspectorul‑şef Daşchievici din prefectura poliţiei Capitalei, în 1927)


„Pînă cînd această racilă a desfrînării va mai dăinui pe obrazul cartierului nostru?”

(Dintr‑un discurs de protest al unui cetăţean din Nerva Traian)

Rondul de noapte

Dacă Didina roşcovana şi‑ar fi socotit paşii executaţi noapte de noapte în cei cincisprezece ani de activitate „trotuaristă”, ar fi constatat că nu‑i trebuiau mai mulţi ca să fi înconjurat Pămîntul pe jos. Dar cum să‑şi imagineze un asemenea record, cînd soarta a priponit‑o ca de o frînghie nu mai lungă de cinci sute de metri, într‑o arie avînd drept centru „Macedonia”, micul hotel „cu ora” pe Academiei? Zona ei de acţiune nu numai că nu a depăşit marginea iniţială, dar s‑a mai restrîns cu vremea. A restrîns‑o ea, pentru economia efortului, calculat s‑o ţină cît mai aproape de patul meseriei.

În acest mers în spirală, stabilizat în sfîrşit, se jalonează etapă cu etapă, stradă cu stradă itinerarul unei cariere. Începută cu o uliţă jilavă din preajma pieţei Sf. Gheorghe, ca să se fixeze după o amarnică tropăială acolo, în inima Capitalei.

Didina, campioană fără să ştie, şi‑a irosit tinereţea umblînd în spaţiul limitat, ca pe o platformă. La atîta se reduce universul ei. Dincolo de această barieră e un imens necunoscut, ce nu o interesează. Cartiere, tîrguri, oraşe... Mai departe ţări, orizonturi cu lumină solară, nu cu lumină de felinare... Alţi oameni, altfel de case, altă climă. N‑o tentează. Trotuarul e la fel şi acolo, îşi zice. Atîta vede. Nimic în stare să‑i schimbe rutina, horoscopul. Desigur că şi în locurile acelea, semenele ei de meserie îşi apără cu dîrzenie petecul de asfalt, dobîndit cu aprigă trudă, gheare şi umilinţe. Aici rămîne!

În peisajul crepuscular al cartierului central, silueta ei s‑a integrat de mult. Face parte din imageria publică a străzii, căreia îi aparţin şi alte cîteva chipuri familiare: vardistul cu manta de piele dirijînd etapa finală a circulaţiei, rărită de înserare – toamna; vînzătorul de „calde maroane, calde!” ce‑şi vîntură marfa ca să‑şi dezgheţe degetele – iarna; birjarul înţepenit în staţie, în aşteptarea ultimei curse (dorită condiţional în sectorul lui domiciliar) – vara; comisionarul cu mustaţa căruntă de pe pragul hotelului, adăstînd răbdător clientul providenţial; şi, în toate anotimpurile, orbeţul cu mîna întinsă în vid, de la intrarea cinematografului...

De cincisprezece ani, odată cu asfinţitul, Didina roşcovana explorează acelaşi perimetru municipal. Pe orice vreme. Pe zăduf şi pe ploaie, pe ceaţă şi pe viforniţă. S‑ar zice că o poruncă tot atît de implacabilă ca aceea a ursitei o împinge afară din casă în fiece seară. „Didino, s‑a lăsat noaptea! Didino, la datorie!”

Da, îşi ascultă destinul. Noroi, lapoviţă, zăpadă – nu importă. Va continua să calce pe paşii ei din ajun, care sînt ceasuri, care sînt zile, care sînt ani – fără să ştie că, în zîmbetul ei profesional oferit străzii, timpul şi‑a imprimat cutele ca în pavoazul corabiei‑fantomă. Nu‑şi dă seama şi va continua să‑l fluture cu cochetărie, în virtutea unei deprinderi contemporane cu primul ei client, cînd gura îi era nouă ca un steguleţ de copil.

Şi‑n ăstimp, în jurul ei, oraşul nu stă degeaba. Altă generaţie, alţi oameni, alte edificii, alte străzi, alte freamăte… Altă noapte chiar. 

Habar n‑are. Îşi închipuie că stăpîneşte noaptea, înşelată de o lungă comuniune cu tainele ei. Nu‑şi dă seama că buna prietenă se înstrăinează, avidă de alte umbre, de alte zvonuri, de alte atingeri. Didina continuă să‑i surîdă.

O cunoaşte comisionarul care îşi calculează timpul pînă la plecarea acasă după paşii ei măsurînd în sus şi în jos asfaltul, cu cadenţa minutarelor. În sfîrşit, are săracu’ cu cine schimba o vorbă. Una la dus, încă una la întors. „Cam răcoare, Didino.” „Cam, moş Radule...” Şi: „Mai stau puţin şi mă car, Didino”. „La revedere, moşule.” 

Şi vînzătorul de castane o cunoaşte. I‑a făcut safteaua, Didina. Pe veresie, că n‑are încă bani. Abia şi‑a început raita. E bună platnică, Didina.

O ştie şi birjarul care, ca în fiece seară cînd o vede tropăind prin zloată cu pantofii decoltaţi, simte prin corespondenţă o senzaţie de euforie în picioarele sale comod imobilizate în pîslarii groşi. Şi, prin altă analogie, o plăcută tulburare provocată de viziunea nevestei aşteptîndu‑l în aşternutul cald din căsuţa lui din Filantropia, către care va porni curînd.

*

Mă întreb dacă sigilarea de către poliţia de moravuri a unui număr destul de mare de case de toleranţă din Cantemir şi Nerva Traian (se pare că îndelunga acţiune a cetăţenilor din cartier, tradusă prin adunări şi proteste ad‑hoc şi prin campaniile de presă, a căpătat în sfîrşit satisfacţie), mă întreb, zic, dacă măsura nu va avea ca efect înmulţirea „profesionistelor” activînd în „aer liber”. Trotuarul s‑a resimţit întotdeauna de avatarurile tagmei. În albia lui, fauna întunericului alungată din vizuini şi culcuşuri găseşte adăpost şi cîmp de vînătoare.

Cînd mîna autorităţii zăvorăşte undeva uşa bîrlogului periferic; cînd pricini personale (sfadă cu ţaţa, concurenţa, capriciul) evacuează din bordeluri calabalîcul sumar al Puşei sau Afroditei; cînd flăcările pîrjolesc odăile „amorului tarifat” (expresie consacrată), cum s‑a întîmplat în urmă cu cîţiva ani la hotelul „Britania” din centrul Capitalei – strada e refugiul salvator. Aceea mai ales din inima marelui oraş – Calea Victoriei, B‑dul Elisabeta, Cîmpineanu, Academiei – unde traficul public intens constituie pentru hoinarele nopţii un desiş protector şi totodată un element de braconaj fertil. Efectivul lor ar însuma – după o statistică din 1933 a poliţiei privind prostituţia din Bucureşti – vreo trei sute de „peripateticiene” (enorm, ţinînd seama că acest număr reprezintă numai categoria „independentelor” lucrînd pe cont propriu).

Aşadar, odată cu lampagiul, amurgul scoate în stradă pentru lungul cross al nopţii şase sute de picioare bine antrenate, care‑şi vor începe imediat cursa pe trotuarele luate în „concesiune”. Iată‑le alunecînd cu aceeaşi alură printre casele şi magazinele încă luminate, printre orele ce‑şi vor accentua din ce în ce mai cenuşiu culoarea, printre draperiile din ce în ce mai negre ale nopţii.

Treptat, decorul se simplifică, îşi împuţinează detaliile superflue. Întîi comisionarul şi succesiv vînzătorul de ziare, birjarul cu client „în drumul lui” şi la urmă vardistul vor lăsa vacante locurile respective. E toamnă şi ploaie. Orice streaşină e mai dulce decît umezeala, decît genele burniţei ce înfioară ceafa, decît stropii reci ce saltă pe trotuare ca nişte bobiţe elastice, sus‑jos, sus‑jos, spărgîndu‑se de glezne. 

S‑au rărit trecătorii; a dispărut „stop‑ul”; braţul întins afară al vagabondului descreşte la intrarea gangului, ca un braţ de înecat; ceasul tîrziu şi jilav oxidează zvonurile, voalează lumina, zbîrceşte afişele pe ziduri.

S‑a retras şi bătrînul burlac, fugărit de reumatism, dornic de tihna iatacului.

Numai fantoma străzii continuă să vegheze. E singură acum, siluetă destrămată de ploaie, înaltă pînă la firma bodegii. E în elementul ei. În ambianţa în care viaţa ei diurnă, secretă şi anonimă, capătă în sfîrşit personalitate. Cunoaşte ciclul întunericului şi fazele lui răsfrînte, paralel, în glas, privire, atitudine. Cunoaşte panopliile intemperiilor, pe anotimpuri şi ceasuri de anotimp. Cunoaşte repertoriul incidentelor nocturne în neschimbata lor varietate; grimasa penumbrei şi ghiontul beznei, tot ce se poate plămădi din coca neagră a străzii pustii şi conspirative.

Şi totuşi Didina e sufletul nopţii. Fără ea întunericul ar fi vid, toamna fără identitate, trotuarul orfan. Ca un burete făptura ei absoarbe mizerabilele mistere ale firidelor şi, cînd se scutură acasă ploaia şi lapoviţa, năduşeala şi alcoolul – esenţele brute ale străzii şi oamenilor – invadează încăperea. De cîţi ani umbra ei bîntuie centrul Capitalei? Şi cîţi încă osîndita asta va purta sub felinare obsesia unui destin ostil? Ce duh o va înlocui în clipa cînd o toamnă sau o iarnă haină îi vor interzice trotuarul? Pînă atunci însă...

*

Încă un tur şi încă un tur. Ca în manej. În spaţiile respective colegele ei fac la fel. Mersul automat prin străduţe cît un culoar, la capătul căruia se opresc să arunce o privire cercetătoare spre perspectiva bulevardului. Nu se aventurează acolo.

Vîntul e mai aspru, distanţa dintre trotuare, inaccesibilă semnalelorademenitoare, pietonii, chiar cei abordabili, stingheriţi de lumina ce‑i prinde ca într‑o capcană de reflectoare.

Tîrziu. Orologiul lor e strada, sînt felinarele, animaţia. E ora ultimilor trei chelneri care şi‑au terminat serviciul. E ora celor doi şoferi care părăsesc staţia, ca să evite îngheţul motorului. E ora celui din urmă gardian învineţit de biciul Crivăţului. 

Uf! Hoinarele s‑au hotărît să salute în fine noaptea. Nu mai au ce spera de la ea. Au epuizat‑o pînă la urzeală. Au consumat‑o ca pe o pîine. În rafturile nopţii n‑a mai rămas decît roşcovana. Hei, Didino! Eşti singură. Ciorapul tău subţire, ciorapul tău profesional nu‑i pavăză pentru muşcătura gerului. Ţi‑a îngheţat nasul, degetele au amorţit în mănuşa elegantă. Nu mai e nimeni pe stradă. Du‑te acasă, Didino! 

N‑aude. N‑a terminat rondul. Cîţi paşi îi mai trebuie ca să‑şi completeze puşculiţa bătrîneţii? Cîte umilinţe, cîte nopţi ca să repare ghinionul ce a lovit‑o acum cîţiva ani, cînd Banca unde‑şi păstra economiile a încetat plăţile? Nopţile Didinei, tinereţea ei sînt într‑un carnet de economii fără valoare. În amintirea lui se încăpăţînează să umble.

1935

Imagine de la bordelul „Crucea de piatră”, din Bucureștiul interbelic. Sursa: Historia

A murit Sbonghici

Înmormîntarea lui Sbonghici – cît p‑aci să spunem „funeraliile” –, prin fastul, numărul preoţilor, cortegiul automobilelor şi cupelelor, procesiunea bocitoarelor, e un document ce merită să figureze într‑un album ilustrînd moravurile veacului.

Depăşeşte cadrul unui cartier, unde episodul n‑a fost apreciat decît sub aspect funerar. Evadează din sensul strict al faptului, oarecum ţărmurit la ceremonia funebră, pentru a deveni un simbol social. În el se reflectă mentalitatea unei anumite lumi, impresionată într‑atît de ranguri, de triumful celor ajunşi – mai ales dacă s‑au ridicat din categoria ei –, încît chiar moartea nu schimbă nimic în ochii admiratorilor.

Ea, moartea, reprezintă încă o imagine mirifică a „baftosului”, aidoma cu cea din viaţă, care‑i făcea să se minuneze infantil, cu jind, fără să‑i scîrbească infamiile care au făurit‑o. 

Privind dricul monumental cu şase cai, coroanele, clerul, asistenţa în haine de ceremonie (unii chiar notabili ai cartierului, niţel jenaţi de o ambianţă atît de marcată sub raport profesional, încît contactul cu ea devine echivoc, o complicitate), nu mi‑am putut struni o crispare. Sbonghici continua să fie şi postum satrapul mahalalei.

Ipostaza asta nu‑i forma ultimă a unei cariere, s‑ar zice, ci încă o trufie a proxenetului milionar, încă o bravadă. Acuşi va ieşi din sicriul scump, se va cocoţa pe capră, apucînd

hăţurile cu un gest familiar mulţimii, care l‑a cunoscut şi ca geambaş, şi ca „boier” amator de bidivii. Muzica îşi va schimba bocetul metalic într‑un cîntec de lume, cum îi plăcea pezevenghiului să asculte la „Casanova” în duminicile deverului gras; fetele cernite din cortegiu, terorizate de o prezenţă ce se confundă cu propriul lor destin, se vor grăbi să pună peste paloarea de circumstanţă fardul profesional; clopotele îşi vor conteni dangătul jalnic; notabilii, surprinşi de şotia codoşului, se vor retrage discret. Şi, în modul cel mai natural, Crucea de Piatră îşi va relua activitatea obişnuită, cum îi plăcea parşivului s‑o găsească atunci cînd pica inopinat în inspecţie.

Acesta e Sbonghici! Nu cadavrul umflat, în jachet, cu cercel la ureche şi ceafa proaspăt tunsă, din racla sculptată de stejar. Aşa cum îl văd localnicii ieşiţi în balcoane, trecătorii; cum îl vede convoiul păşind încet pe drumul cimitirului; cum îl văd preoţii, prietenii, ţaţele şi toată turma asta cu rochii de doliu împrumutate etalînd o tristeţe care nu e a evenimentului, cît a lor proprie.

Sbonghici! Ţi‑l aminteşti, Cleopatro? Abia duminică era întreg şi ţanţoş, cu binoclul în tocul elegant petrecut după gît, în careta cu armăsar voevodal care‑l ducea la curse. Alergau caii săi. Pe spinarea lui vastă, haina la două rînduri, bleumarin, cu greu rezista cînd mişcările namilei ameninţau cusăturile; pălăria panama cochet sucită pe o ureche; pantofii de antilopă cu nasturi de sidef ; degetele încărcate cu „ghiuluri”; trandafirul butonierei... acestea toate completau o ţinută la realizarea căreia zece ani de pezevenghilîc au contribuit, piesă cu piesă, kilogram cu kilogram, carat cu carat.

De după ferestrele „salonului”, fetele îl pîndesc cu o înfiorată admiraţie. E mîndru omul! Pumnul lui hirsut e ca o violentă voluptate ce le justifică sacrificiul! Atîtea vieţi, atîtea năzuinţe, atîtea nopţi ce nu‑şi găsesc o compensaţie mai fericită. Ştiu ele că inelele barosane, cabrioleta, acareturile, mopsul, candelabrul sînt rezultatul înjosirii lor seară cu seară, ceas cu ceas. E groaznică vlăguiala, deprimarea, cearta cu ţaţa dijmuindu‑le răbojul, riscurile penibile, spitalul, poliţia...

Din cei doi poli lăsaţi de funcţionarul comercial pe colţul lavaboului, s‑a adunat într‑un şir nu prea lung de ani starea nenelui, cea mai răsărită din cartier. Aşa a devenit cel mai grozav potentat al Crucii de Piatră. Ce zici, domnule Cutare, pudic cetăţean al cartierului? Dumneata, care abia ieri nu‑ţi puteai reţine indignarea? Umbli după dric, întristat ca după un prieten scump. Şi nu‑i mult de cînd persoana dumitale aparţinea grupului de locuitori „revoltaţi” – cum se scria la ziar – „de continuul scandal desfăşurat în văzul familiilor onorabile, al copiilor în drum spre şcoală, al credincioşilor îndreptîndu‑se spre biserică”. Întrunirile de protest, procesiunile de afurisenie, demersurile la autorităţi şi presă, unde sînt? 

Şi dumneata, onorabile consilier comunal, care abia anul trecut, la alegerile municipale, tunai şi fulgerai împotriva adversarilor politici care „tolerau o asemenea ruşine”? Adevărat, Ilie Sbonghici era „de ai lor”, redutabil staroste de ciomăgaşi electorali. Unde‑i făgăduiala dată alegătorilor în discursuri şi manifeste că „noul consiliu primarial va şterge această bubă purulentă de pe obrazul cartierului”? Aşa ziceai atunci. Ceea ce nu te‑a oprit să iei parte acuma la „doliul obştei”, în cupeul primăriei, şi nu m‑ar surprinde dacă la cimitir ai face elogiul defunctului „stimat şi iubit de toţi care l‑au cunoscut”.

I s‑au uitat blestemăţiile. Şi în această subită amnezie rezidă desigur considerentul care i‑a determinat pe cinstiţii gospodari ai cartierului să participe cucernic şi cu capetele descoperite, în arşiţa după‑amiezii de iulie, la onorurile funerare. Ca şi cum Sbonghici e numai aici, în pataşca asta acoperită cu jerbe şi coroane. Numai aici, în cavoul luxos al cimitirului. Nu în cartierul de pomină, unde „opera” sa abjectă continuă. Unde roabele lui multe vor duce mai departe alişverişul, sub altă tutelă, deopotrivă de odioasă. 

Un cartier care plînge! Alai îndurerat de proxeneţi, tîrfe, trepăduşi, ţaţe, pomanagii. În semn de doliu bordelurile au fost închise, fetele sînt în relache. În „salonul” unde fusese expus, sub un morman de garoafe şi trandafiri, pelerinajul înlăcrimat nu contenea. Cînd prietenii de profesiune l‑au ridicat pe umeri, a fost ca o explozie de durere. Boceau ţaţele, se văitau „fetele”, batistele roz se năclăiau de umezeala nasurilor şi pînă şi Tase Ştirbu, decanul codoşilor, nu‑şi putea zăvorî emoţia: „Săracu’ Iliuţă! Ne‑a lăsat... Abia ieri ne cinstirăm!”.

După carul mortuar veneau Cezar, armăsarul preferat, şi Ali, mopsul afurisit, rînjindu‑şi colţii. Cei şase cai păşeau ceremonios, îmbrăcaţi cu redingote negre, aidoma pensionarilor ce se strecurau noaptea, discret, de‑a dreptul în odaia Ilonei. Ce jale! S‑ar fi zis că reacţia un moment circumspectă a cartierului se transfigurase în impresionant şi pios omagiu. În sufletul tuturor o cenuşe învelise jarul care frigea peste unele conştiinţe; pe chipuri şiroiau lacrimile de rigoare. Sub voalul negru obrazul exploatatelor era ud de durere. Un regret evident domina cortegiul.

Sbonghici era condus la domiciliul de veci de victimele sale – spectrele mizeriei, sifilisului şi tuberculozei – cum trebuia să fie condus un om care a ştiut să le exorcizeze.

Un document al epocii! Afişînd ipocrizia, laşitatea societăţii. Un stigmat al ei plimbat prin forul public. Eroului turpitudinii i se conferea aceeaşi cinstire ca şi unui erou al virtuţii.

Cuvîntul liber, 1934

Foto main: Imagine de la bordelul Crucea de piatră, din Bucureștiul interbelic. Sursa: Historia

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK